KorAP: Find »[drukola/base=turanic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...5 6 7 ...10 >

227 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

de la câmpie la munte, slavii supuși s-au răsculat de mai multe ori, unii au fost împinși în Țara Avarilor (nordul Dunării), alții în Imperiu (Bizanț) și alții în Macedonia" (Theofilact al Bulgariei). Dar, în cele din urmă, noua stăpânire turanică s-a stabilizat, iar Imperiul bizantin a recunoscut printr-un tratat, în 681, noul stat bulgar din sudul Dunării. Acest stat turanic avea să se transforme, după două secole, într-un stat slav. În cuprinsul lui trăiau și vechii traci

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
alții în Imperiu (Bizanț) și alții în Macedonia" (Theofilact al Bulgariei). Dar, în cele din urmă, noua stăpânire turanică s-a stabilizat, iar Imperiul bizantin a recunoscut printr-un tratat, în 681, noul stat bulgar din sudul Dunării. Acest stat turanic avea să se transforme, după două secole, într-un stat slav. În cuprinsul lui trăiau și vechii traci romanizați, ca agricultori și păstori. Populația locală continuă pe vechii locuitori din perioada romană, sărăcită și semibarbarizată, sub stăpânirea slavo-bulgară. Populația creștină

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe cursul inferior al Volgăi și s-au stabilit în regiunea Bașchiriei, numită de misionarii occidentali (latini), "Magna Hungaria". În vremea aceasta, ei au intrat în orbita dominației chaganatului chazarilor. Contactele îndelungate și statornice cu bulgarii, chazarii și alte comunități turanice au influențat pe unguri în planul limbii și în modul lor de trai. Astfel, ei și-au însușit numeroși termeni din alte limbi în economie, ocupația lor principală fiind păstoritul, iar coborârea triburilor ungare în zona de stepă, situată în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o vagă autonomie peste care se întinde, alături de pretențiile Imperiului, numai "suzeranitatea" de caracter mongolic fiscal a hanului turanian din Panonia. Această stare de lucruri va dăinui, cu o Dunăre păzită de romani pe ambele maluri, până la apariția altor cete turanice, care fac același lucru ca și hunii, ei nu aduc nici o atingere acelei autonomii până la Justinian și după el. Pe când în Balcani barbarii cad unii peste alții, ostrogoții sălășluiesc aici (la Novae) mai bine de un secol, iar fiscalitatea romană

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
întâlnim localități cu terminația în -ăuți: Părhăuți, Milișăuți, Colincăuți, Popăuți, Frătăuți, dar și în -ovăț, precum Volovăț, Iaslovăț, ș.a. Localități ca Tigheciu sau Tighina indică o "diagonală" de penetrație slavă. În schimb, râurile moldovenești între Siret și Nistru au denumiri turanice (Prut, Bârlad, Covurlui), ca și lacurile din sudul Basarabiei (Cahul, Ialpug, Cătlăbuga), dar Bistrița, Moldova sunt slave. În Câmpia munteană, avem nume de ape slave (Ialomița, Dâmbovița), în Transilvania, nume ca Sovata, Târnava, Toplița, Crivadea, sau târgurile întinse pe tot

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dârmon, bardă, topor, clește, pilă, osie, daltă, suveică, vârtelniță, blid, răboj, tigae, desagă, rogojină, toiag, nicovală, cumpănă, lanț, sanie, laviță, drojdie, țuică, covrig, colac. Cuvinte și relații ostășești: viteaz, voinic, ceată, tabără, șatră (cort), steag, prapur, iscoadă, oblânc, prieten, vrăjmaș-dușman (turanic), primejdie, pagubă, strajă, pază, chivără, sabie, surlă, trâmbiță, bucium; agricultură: ogor, lan, hat, toloacă, pârloagă, brazdă, loviște, prăjină, potcoavă, cramă, streșină, stâlp. Alte cuvinte slave: vadră, găleată, câblă, merță, chilă, drob, pogon, ploscă, cobză, lăută, obor, nedeie, zbor, ocol, corabie

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
voievod, cneaz (sl.)-jude (lat.), sfat (slav)-adunare (lat.), jupan, bir, moșie, ocină, baștină, siliște, pâră, osândă, dovadă, gloabă, gospodar, graniță, dajde (dare), clacă, ponos, năpastă, pricină, pripas, prigoană, poruncă, sfadă, mită, caznă (slav)-pedeapsă (grec.), călău și gâde (cuvinte turanice). Organizarea bisericească: boz (idol), praznic, taină, jertfă, pomană, prooroc, troiță, răstignire, văzduh, capiștea, mirean, moaște, proclet, milă, pomină, molitfă, pristol, raclă, vârcolaci, rai și iad. N. Iorga menționa constatarea lui Miklosich: din imensul vocabular slav al limbii române o parte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nobilimi tribale slave, aflate încă în faza "democrației militare". Ei devin treptat ereditari și obțin de la obștile romanice supuse dijmă în produse și clacă (muncă gratuită). Această nobilime tribală, viitoarea clasă feudală stăpânitoare, aparținea aproape exclusiv populației alogene, slave și turanice. Dintre acești alogeni, cei ce au jucat un rol mai important în aservirea vechilor obști ale autohtonilor (românilor) au fost slavii. Aceștia, stabiliți în nordul Dunării, în a doua jumătate a secolului al VI-lea, au rămas o populație distinctă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Transilvaniei, cu reședința la Alba Iulia, botezat la Constantinopol (vezi mai sus), avea pe lângă sine pe Ierotheus, episcop "al Turciei" (deducem că ducele Gyula era peceneg). Acesta stăpânea peste o populație eterogenă, sub aspect etnic, alcătuită din romanici, slavi și turanici (pecenegi). La Dăbâca, o altă reședință a stăpânului feudal menționat, întâlnim același amestec etnic și bisericesc, ce-l vom vedea și la Cenad-Morisena. În Banat, la începutul secolului al XI-lea, lupta bisericească bizantino-bulgară și cea a regalității ungare și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
postarea în defensivă a conducătorilor Imperiului în fața năvălitorilor de la nord a dus la pierderea totală a controlului politic asupra teritoriilor extra-carpatice ce au încăput în mâinile nomazilor. Populația autohtonă românească nu se putea opune încă forțelor de șoc ale călăreților turanici, după 1036 însă, în urma unui tratat cu Imperiul, năvălirile în sudul Dunării au încetat (vezi capitolul X). Pe fondul hărțuielilor cu pecenegii, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, s-a declanșat năvălirea uzilor, dar aceștia nu au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavo-români, acei "maiores terrae", din punct de vedere politic-administrativ, se sustrăgeau pretențiilor de dominație politică bizantină activă. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu dispunea de mijloace eficace de a-i constrânge să se supună, feudalii locali, români, slavi, turanici, îl respectau pe împăratul de la Constantinopol, dar nu i se supuneau, voiau să fie liberi. Pe un alt plan, românii de la sud și est de Carpați erau dependenți bisericește de patriarhul Constantinopolului, însă, de facto, nu se supuneau acestuia, înclinau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
tronul Rusiei haliciene. El este amintit pentru prima dată la Dunăre, în 1144, în momentul în care este izgonit de cneazul Vladimir al Kievului. Cneazul Ivan rămâne mai mult timp în regiunile dunărene, apoi, sprijinit de "mulți cumani" și berladnici (turanici), el pătrunde pe teritoriul Haliciului. De-aici rezultă că prezența efemeră a lui Rostislavici în teritoriile din sudul Moldovei nu implică apartenența acestora la statul Halici. Nici acordarea de posesiuni la Dunăre unor cneji ruși de către împărații Bizanțului nu poate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
autohtonă românească din regiunile extra-carpatice a susținut și ea pe Asănești. Pentru a bloca sprijinirea statului Asăneștilor de cumanii din Moldova, diplomația bizantină a reușit, prin anii 1200-1201, să convingă pe cneazul Haliciului, Roman Mstislavici, să organizeze o expediție împotriva turanicilor din această zonă. În final, la 13 aprilie 1204, Constantinopolul era ocupat de cavalerii cruciați și, pe ruinele bizantine, se constituia Imperiul Latin de Răsărit (1204-1261). Prin prăbușirea Bizanțului și constituirea statului Asăneștilor dispărea granița comună, veche de secole, între

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În următoarele două secole de stăpânire bizantină (971-1185), frontiera Imperiului s-a aflat pe Dunăre, iar acțiunea și influența sa s-a exercitat puternic și mai departe pe malul nordic, în teritoriile locuite de "oamenii pământului" (Iorga), românii, chiar dacă migratorii turanici erau și ei prezenți. Pentru populația locală, românească, instaurarea dominației bizantine la Dunărea de Jos a însemnat o modificare (în bine) a condițiilor esențiale în plan politic, cultural și bisericesc. Sursele istorice nu indică schimbări de natură etno-demografică, astfel, teritoriile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ei. În acest context, scriitorul bizantin Mihail Psellos și Anna Comnena vorbesc despre existența în vecinătatea pecenegilor a unui "neam al geților" (getonetnos), probabil se referă la românii dintre Carpați și Dunăre. După câțiva ani, uzii, popor de același neam turanic, au invadat în 1064 sudul Dunării, luând prizonieri pe soldații din themele Bulgaria și Paristrion împreună cu comandanții lor, Y. Apokapes și N. Botaniates. Această mare invazie a distrus prin incendiere așezarea medievală timpurie de la Dinogetia-Garvăn. În a doua jumătate a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dobrogei (vezi mai sus). În secolul al XI-lea, în ciuda îndelungatului conflict bizantino-peceneg, linia Dunării era bine apărată de trupele din garnizoanele de pe malul drept și de flota fluvială. Însă, în urma năvălirilor tot mai frecvente și mai violente ale populațiilor turanice, apărarea graniței nordice, din zona Dunării și Dobrogei, a fost dezorganizată încât, în secolul al XII-lea, cumanii treceau fluviul fără teamă: 1114, 1122, 1148, 1150, 1154,1159. Aceste năvăliri erau însoțite de jafuri, distrugeri, luarea de captivi și ucideri

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ceea ce arată că secuii au conviețuit un timp îndelungat cu ungurii, înainte de stabilirea lor în sud-estul Transilvaniei. Adaptarea alfabetului secuiesc, de origine turcică, spiritului limbii maghiare este o dovadă în acest sens. Secuii, conform ultimelor păreri, au fost un trib turanic care s-a alăturat de timpuriu triburilor maghiare, cu mult înainte de instalarea ungurilor în Panonia, la sfârșitul secolului al IX-lea. Conviețuirea secuilor cu ungurii, anterior anului 896, este atestată de mai multe izvoare narative medievale. Astfel, Anonymus, Simon de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu ungurii aveau obligația de a lupta în fruntea trupelor. Originea turcică a sâmburelui comunității secuiești rămâne singura plauzibilă. Dacă admitem această origine a lor, sunt posibile trei ipoteze: 1. secuii sunt urmașii avarilor; 2. secuii sunt descendenții unei populații turanice; 3. secuii sunt succesorii triburilor cabare, desprinse pe la 830 din Imperiul chazarilor. Ultima ipoteză pare să fie cea mai plauzibilă, așadar secuii sunt urmașii cabarilor, desprinși din statul chazarilor.43 În ceea ce privește obârșia numelui de secui, trebuie precizat că acesta provine

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și ungurii. Conform cronicilor rusești, cetele pecenege au ajuns în dreapta Dunării, după ce au străbătut regiunile extra-carpatice. Aceste teritorii fuseseră folosite de pecenegi și ca loc de trecere spre Panonia, unde căpeteniile ungare îi foloseau ca trupe auxiliare. Unele cete ale turanicilor (pecenegilor) au ajuns în solda ungurilor încă sub urmașii lui Arpad, în prima jumătate a secolului al X-lea. Dar între cele două etnii asiatice au existat și conflicte, astfel, sub regele Ștefan cel Sfânt, izvoarele au înregistrat un raid

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
incursiunilor lor în sudul Dunării. În urma victoriei bizantine (971), timp de o jumătate de secol nu mai știm nimic despre acțiunile pecenege la Dunărea de Jos. Abia în 1017, aflăm despre o încercare a bulgarilor de a-și asocia pe turanici (pecenegi) în tentativa de a opri ofensiva bizantină. Șirul invaziilor pecenege se reia în 1027 și a continuat în 1032, 1034, 1035 și 1036. Aceste invazii aveau o rază largă de acțiune și evidențiază întărirea potențialului militar al călăreților nomazi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pecenegi) în tentativa de a opri ofensiva bizantină. Șirul invaziilor pecenege se reia în 1027 și a continuat în 1032, 1034, 1035 și 1036. Aceste invazii aveau o rază largă de acțiune și evidențiază întărirea potențialului militar al călăreților nomazi (turanici) așezați, în secolul al X-lea, în sudul Moldovei și în Muntenia. Atacurile lor prădalnice s-au întrerupt, ca urmare a unui tratat de pace cu Bizanțul, dar cu prețul unor mari stipendii plătite acestora, cf. lui Skylitzes. În același

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bula de aur" a sașilor (Andreanum) din 1224, între privilegiile acordate coloniștilor germani se afla și dreptul de a folosi "pădurea românilor și pecenegilor" (silva Blacorum et Bissenorum)-toponimele ce amintesc pe pecenegi sunt numeroase în Transilvania. Dar alte triburi turanice (pecenege), rămase mai departe în ținuturile extra-carpatice, au continuat incursiunile în Ungaria (Transilvania), ultima a avut loc în 1068. Cronicarul Simon de Keza o atribuie în mod corect pecenegilor, în timpul regelui ungar Solomon (1063-1074). Trebuie să precizăm că și după

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mai jos). Dealtfel, ei nu puteau rămâne oricum în sudul Rusiei, din cauza presiunii cumanilor, și au fost siliți să se refugieze la Bizanț. În 1143, pecenegii sunt menționați alături de cumani și franci între populațiile ce prădau apusul Imperiului. Rămășițele hoardelor turanice (pecenege) s-au refugiat în Ungaria, unde cronicile latine vorbesc despre un "duce al cumanilor" fugit în oastea regelui Ștefan II, după "măcelul împăratului"-victoria lui Ioan II asupra pecenegilor sau cumanilor.5 Sosiți în regiunile noastre, la începutul secolului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
regele Ștefan cel Sfânt a luptat cu pecenegii în Transilvania. P. P. Panaitescu, după ce precizează că stăpânirea pecenegilor se întindea de la Don până la zonele deluroase ale Siretului, spune că ei s-au stabilit în Câmpia munteană, în Bărăgan (termenul este turanic), în regiunea opusă Dârstorului. Pecenegii sosiți la Dunăre erau împărțiți în triburi, fiecare din ele avea în frunte pe căpetenia lui ereditară. Dintre triburile pecenege, unul se afla în vecinătatea Bulgariei, în Muntenia, iar altul în vecinătatea Ungariei, probabil în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au supus împăratului sau s-au refugiat în nordul Dunării. Un cronicar bizantin susține că ei au fost primiți de un cneaz rus. Uzii refugiați în nordul Dunării s-au unit cu uzii rămași în stepele nord-pontice și cu alți turanici, și au intrat mai târziu în componența "tichiilor negre". După înfrângerea din 1065, grupuri de uzi s-au reîntors și s-au stabilit și în Câmpia Dunării (Bărăgan), unde continuau să sălășluiască și cete de pecenegi.7 Cumanii Un alt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]