667 matches
-
curând că În platoșele creștine exista un punct slab, cu rezultatele pe care ți le poți Închipui, și pentru care ai avut parte de o mostră chiar adineaori. În ciuda beteșugului său, Baldo izbutește, cu această priză, să dovedească oameni mai vânjoși decât el și să păstreze În cârciuma lui o ordine de invidiat. Între timp, o tobă puternică se adăugase celorlalte instrumente, acoperindu-le. Părea un semn, Întrucât dansatoarea Începu să se Îndrepte spre dânșii cu un pas regal. Despica pădurea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
au trecut fugitiv prin dreptul firidei În care ne țineam respirația, una era a lui Zoran - alura longilină și mersul puțin legănat nu lăsau loc de confuzie. A doua umbră Îmi era necunoscută. Aparținea, În orice caz, unui ins scund, vânjos, cu umeri largi și părul vâlvoi. Eva mi-a făcut semn și, cu imensă precauție, am ieșit din ascunziș, făcând cei câțiva pași care ne despărțeau de intrarea În firidă. Dacă cei doi s-ar fi Întors brusc... Dar nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
Afară, cine era, așa, cam la zece-douăzeci de pași? — Ursu! - mormăi Stejeran. — Dar ce urs, fraților, ce urs! Mădălina, ce-i drept, mai văzuse ea urși la viața ei, dar ăsta, veac! Stătea desfășurat în două picioare, subțirel la mijloc, vânjos în umeri și cu doi câini la subțiori. Se uită Mădălina la urs, se uită ursul la Mădălina. Ursu ca ursu, da’ nici cu Mădălina nu-mi era rușine! Era încinsă bine cu brâul, ochii-i sclipeau, trupul, cum să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
laud, dar nimeni nu cânta ca mine. Odată, într-o duminică, să fi avut vreo 16 ani, maica Sampdoria, care stătea lângă mine în cor, m-a cotit și mi-a arătat în rândul întâi de bănci un bărbat tânăr, vânjos, cu picioarele cam scurte, dar bine strâns în talie, stând cu spatele la noi. „Cine e?” am șoptit eu. „Sobieski”, a murmurat ea. Când mi-a venit rândul am cântat ca niciodată. Sobieski a întors încet capul și m-a privit. Atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
dacă, în sfârșit, pradă unui nu întotdeauna îndeajuns de studiat fenomen precum e cel când nu prea ai ce face, ar fi continuat să se uite în direcția respectivă, ar fi observat că omul de deasupra calului era mic, dar vânjos, cu umeri largi pe care surtucul de nobil venea ca turnat, cu păr cârlionțat ascuns în întregime sub peruca veche dar curată, cu o săbiuță încovoiată la șold, cu pulpe vânjoase din care tresărea din când în când un mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
observat că omul de deasupra calului era mic, dar vânjos, cu umeri largi pe care surtucul de nobil venea ca turnat, cu păr cârlionțat ascuns în întregime sub peruca veche dar curată, cu o săbiuță încovoiată la șold, cu pulpe vânjoase din care tresărea din când în când un mare potențial, cu o privire severă țâșnind de sub streașină virilă a frunții din ochii lui adânci, vioi și mari în care pluteau lucioase umbre de eroi legendari, cu multe inele pe degetele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
povestea. Episodul 110 îNTR-UN FEL, ARE ȘI EL DREPTATE... Ajuns în fața intrării hanului, pan Bijinski își privi calul și spuse: — Ești bun să oprești puțin?... Calul încetini și opri. Pan Bijinski își ridică unul din picioarele lui mici, dar vânjoase, trecându-l peste șa, oftă și lunecă jos. își netezi surtucul, își îndreptă peruca și sui bătrânește treptele hanului. — ... îmi venea zăpada în ochi, de la copitele calului, dar tot m-am aplecat si l-am lovit cu sabia peste spinare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
bumbac pe al cărei guler erau brodate cu fir de aur cuvintele: AMOR OMNIA VINCIT înălța rugi fierbinți cerului înstelat, foșnitor. Zorile o prindeau încercănată în fața ferestrei, repetând mecanic rugăciuni și urmărind cu interes, fără să-și dea seama, silueta vânjoasă a rândașului Stașek, care se spăla la fântână până la brâu, fornăind. Atunci doamna Potoțki închidea cutremurată ochii și-și imagina cum bunul Dumnezeu îi trimite un înger de 1,85 metri, cu aripi mari, învăluitoare, care să se așeze în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
ascultă jalbele supușilor, barba îngrijită, urechile puțin depărtate de cap, gata să prindă orice zvon, pieptul cam mic, da-n care bate-o inimă curată, suava boltire a burții în care n-au pătruns decât mâncăruri de soi, picioarele scurte, vânjoase, luând oarecum forma ovală a calului pe care vremurile îl silesc să stea mereu, vorba cumpănită și degetul mare mult mai opozabil decât la altă lume din cauză că veghează ceas de ceas cu mâna pe mânerul săbiei - toate acestea, copila mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
peste blestemul părinților și-ai celor de pe canalul lui, orașul a râs cu lacrimi, căci în alaiul nupțial gondola sărmanei fete era spartă și perechea era cât pe-aci să se ducă la fund, dacă n-ar fi sărit doi vânjoși cavaleri de onoare ai fetei, scoțându-i pe cei doi miri din apă și ducându-i așa ciuciulete în fața altarului. De aici a rămas și celebra vorbă venețiană: „Dacă ai gondola spartă, crezi că n-o să se observe?” Episodul 147
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Cierta Soledad, aducându-i prințesei o cămașă intimă de purpură pe care stătea zugrăvit la loc discret un taur blând. Ducatul milanez și-a trimis și el emisarul însoțit de o gondolă încărcată cu trandafiri și trasă pe uscat de vânjoase sclave etiopiene. Prințul Siegrid din Germania de Nord i-a adus prințesei un inel de argint forjat în formă de tun care în momentul când îl puneai pe degetul arătător împroșca din el cu mici ghiulele de diamant. Din îndepărtatele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
naștere, de Sfântă Mărie Mică, uimindu-l, doina lui preferată: „De-am avea Vodă de treabă”. Odată - cea mai fericită zi din viața ei - Radu Stoenescu a rugat-o să-l pună lipitori, căci citise mult; aplecată deasupra spatelui alb, vânjos al bărbatului, vedea înfiorată cum lipitorile sug sângele boierului. Altădată se rugase, ca boierul să cadă o zi-două la pat, să-i poată îngriji, să-i stea la cap și să-i răcorească cu batiste de olandă fierbințelile frunții. însă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
totul. Își continuau drumul tăcuți și, în curând femeia schimbă direcția de mers. Imediat, Toma deveni foarte atent. La mică distanță de ei, se ridica un stejar falnic cu o tulpină groasă pe care abia o puteau cuprinde doi bărbați vânjoși. Rădăcinile puternice, se înfigeau în pământ ca niște contraforți uriași. Nu era cea mai bună ascunzătoare, dar nu mai avea timp să caute alta. Trebuia să profite de faptul că pentru câteva minute agentul nu-i putea vedea. O atinse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
din piei de oaie Înroșite și aveau podoabe de aur, argint și aramă. Iar fiecare ținea la pieptul său cîte o icoană pe care scînteiau aurul și argintul și pietrele prețioase. 7. Apoi, din mulțime, se vor desprinde cîțiva tineri vînjoși, care se vor Înclina În fața lor făcîndu-și semnul crucii, apoi le vor săruta picioarele și mîinile, după care, toți deodată, se vor ridica sprinten pornind-o cu ei prin găvanele grotei, purtîndu-i cu mare grijă, ca pe niște odoare, abia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
lustruiți, strălucitori, de un alb cristalin ca sarea, pe alocuri cu grunji ruginii. Oare și ăsta fusese tot vis? Ologii care Începură să se miște printre picioarele lor, să fojgăiască precum viermii, le sărutau picioarele și mîinile, Înainte să apuce vînjoșii lor purtători să-i scoată din peșteră. Poate și ăsta era tot vis, intrarea În peșteră, de care Își amintea atît de bine după bolta Întinată cu desene scrijelite de păstori, probabil cu piatra sau metalul, idoli farisei și capete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
cerșea și implora, nefericiții aceia care se loveau cu toiagele și scociorau cu unghiile cerînd Îndurare, tămăduirea trupului, oare era vis? Neputința lui de a Îngăima ceva, de a face ceva pentru acei sărmani, pentru acei ologi, pe care tinerii vînjoși Îi alungau din calea cortegiului, Îi Îmbrînceau pe acei orbi neputincioși, schilozi, oare fusese tot vis? Era neputința lui de a se dezmetici din deznădejde, din pătimire, din sfîrșeală, era slăbiciunea lui de a nu putea face ceva pentru acele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
de la Bologna. E student și se duce la Roma. Pe dată, Dante Își aminti de tânărul pe care Îl observase În biserica miracolului. - Iar acela e Fabio dal Pozzo, adăugă hangiul urmărindu-i mâna, care se Îndreptase către un om vânjos ce ședea lângă primul, cu o cupă de vin În mână. Negustor de postavuri. Vine din Nord să vândă stofe din Scoția. Tot În tăcere, Dante arătă spre alții doi, care ședeau de partea cealaltă a mesei, pe colț, aplecați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
și așa va rămâne pentru Încă multe secole. Nu-i nici o grabă să ajung acolo, dacă ținuturile voastre tot abundă În vânat, exclamă tânărul, scoțând din traista șeii un iepure plin de sânge. - Nu pare cine știe ce trofeu, pentru patru bărbați vânjoși, observă priorul, arătând spre Însoțitorii lui Franceschino, care se țineau la distanță. Prieteni de-ai dumitale? - Veseli tovarăși de drum. Și ei pelerini pentru Jubileu, i-am cunoscut pe drumul dinspre Bologna. În așteptare reluării călătoriei, ne bucurăm de câteva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
perne. Chipul, ca și la cafenea, parcă-i era tăiat din ceară galbenă - nu albul stins, păstos, al unui mort, ci un fel de paloare virilă, pe care nu-ți venea s-o numești nesănătoasă, săi părea culoarea unui om vînjos, care a lucrat În mină sau a muncit În schimbul de noapte, Într-un mediu umed. Amory l-a examinat cu scrupulozitate, așa Încât mai târziu l-ar fi putut desena - Într-un fel - până În cele mai mici amănunte. Gura-i era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
în timp ce arta reprezintă restul. În poem, Rainer îi disprețuiește pe toți grăsanii plini de ghiuluri care nu se gândesc decât cum să câștige bani. Totuși n‑a văzut niciodată de aproape asemenea oameni. Tatăl Sophiei e mai degrabă suplu și vânjos. Un tip sportiv și el. Lui Rainer nu i‑ar plăcea să‑l disprețuiască pe tatăl femeii pe care o iubește, bine că nu e nevoit s‑o facă. Imaginea ghiulurilor care pătează niște degete albe a luat‑o din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
viața de la oraș se liniștește și tihna devine stăpână. Tatăl și fiul mănâncă un șnițel gustos cu salată de castraveți și beau câte o bere. Se află într‑o cârciumă autentică de țară. Tata face deja ochi dulci unei brunete vânjoase de maximum două zeci și cinci de ani, de la masa alăturată - e așa de singurică, domnișoara - și‑i face cinste cu o prăjitură Sacher cu multă frișcă și un pahar de vin. Mai târziu o cafeluță. Fata chicotește zgomotos. Ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
de lemn, spre care se îndreptau din toate părțile zeci de bărbați voinici, scunzi, stăpâni pe soartă, și mame și copii și fete mediocre drăguțe, cu basmale multicolore fluturând în vânt. Bătrâni erau mai puțini, în schimb toți erau foarte vânjoși. — E cantina noastră, cantină fruntașă, spuse tractoristul când ajunse lângă hangar. Acum trebuie să vă duc responsabilului. Sări jos din cabină și se apropie de un mediocru blond, tânăr, care se spăla la o cișmea. — Salut, măi PQ paișpe! zise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2120_a_3445]
-
la doctori mari se cată, Dar când boala roade-n tine La spitale pun... lăcată! Și de ce, te-ntreb, Ioane, Mai naște România plozi? Dacă suntem milioane, Și ne ucid niște nărozi...?! Și de ce, te-ntreb, Ioane, Ai tu brațele vânjoase? Au, doar să dezmierzi cucoane Și la hoți să le faci case?! Referință Bibliografică: Dar de ce, te-ntreb, Ioane / George Safir : Confluențe Literare, ISSN 2359-7593, Ediția nr. 385, Anul II, 20 ianuarie 2012. Drepturi de Autor: Copyright © 2012 George Safir
DAR DE CE, TE-NTREB, IOANE de GEORGE SAFIR în ediţia nr. 385 din 20 ianuarie 2012 [Corola-blog/BlogPost/361354_a_362683]
-
de zile. se simte nesigur și parcă are aceeași emoție ca în noaptea când l-a urmărit și l-a hăituit flota regală. închide ochii; brusc, i-a apărut, preț de câteva clipe, acel tăiș strălucitor al satârului din brațul vânjos al gâdelui, gata să-i arune capul la coșul de gunoi al istoriei. deschide ochii; vede aceeași gloată, prosternată în băltoacele mirosind a broaște și un fum amestecat cu aburi de oțel călit din securea gâdelui, trăsnit de cel mai
TRĂIASCĂ, REGINA! de GEORGE SAFIR în ediţia nr. 912 din 30 iunie 2013 [Corola-blog/BlogPost/363946_a_365275]
-
vostru supus, doamnă Contesă! CONTESA: (îl corectează schițând un surâs) Soacră-Contesă! PRINȚESA: După surâsul afișat să înțeleg că nu-ți displace alegerea pe care am făcut-o!? Contesa își face vânt cu evantaiul. CONTESA: (cu blândețe) E un cavaler chipeș, vânjos și inteligent! Contesa merge și se așează în jilțul său.Contele continuă să scrie în manuscrisul său unde ține evidența împărăției pe care o stăpânește. Pentru câteva secunde se așterne o liniște apăsătoare. În cele din urmă CONTELE DRACULA se
REGATUL LUI DRACULA (I) (SCENARIU FILM) de ION NĂLBITORU în ediţia nr. 1068 din 03 decembrie 2013 [Corola-blog/BlogPost/362936_a_364265]