298 matches
-
de scăpări. Memoria e reactivată de cuvinte, imagini, expresii. Există, așadar, întotdeauna ceva adevărat și ceva trăit, ceva imaginat și ceva învățat în orice convorbire, însă toate aceste elemente sînt aduse la același nivel și acoperite cu aceeași pojghiță de verosimil." Limitele metodei, care constă în a scrie istoria contemporană prin convorbiri cu actorii săi, pot fi compensate prin multiplicarea actorilor consultați și prin compararea cu documentele de arhivă. Multiplicarea convorbirilor cu mai multe persoane care n-au păstrat neapărat legătura
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
Viața în filigranul existenței sau filtrată, spre înălțimile clarificate ale esențelor, e de găsit în general în literatura tuturor timpurilor, de bună seamă. Romanul "creează" viața, avansînd un "adevăr" ficțional, situat adică în sfera posibilului, ceea ce, tehnic vorbind, asigură impresia verosimilului: acesta este postulatul poeticii din epoca tradițională a genului. "Adevărul" unei unei fraze (de invenție, dar în spirit romanesc), precum: "Marchiza ieși la ora cinci..." va fi simțit de Paul Valéry drept întruchiparea pură a aleatoriului. Gratuitatea, întîmplătorul, nondeterminarea cu
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
sau pentru lirism, de care realismul va expurga discursul epic. Fiecare din aceste trăsături îl depărtează mai mult sau mai puțin de garanția credibilității. Putem asocia, așadar, programului realist (și naturalist) expresia împotrivirii față de ceea ce a fost considerat "romanescul" literar. Verosimilul, credibilitatea imaginii asupra lumii înfățișate sînt corelate cu impersonalitatea viziunii, cu o omnisciență rece, fără alunecări emoționale. "Romanescul" se studiază încă, pentru că în opoziție cu acest registru, care a căpătat și alte etichete, printre care cele de lirism, panlirism, poezie
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
variabil, în funcție de abilitățile sale. Se poate mulțumi cu fotoliul său de observator norocos, pentru că sagace, după cum are libertatea să intre în joc. Nu rareori, cel care decodează sensul ascuns al ironiei este antrenat în reprezentație. El dă replica, ajută la verosimilul înscenării, se pune gaj pentru seriozitatea demersului, îl confortează suplimentar, prin însăși prezența lui, pe cel săgetat. Ascultătorul nostru este "mîna a doua" în operația vivisecției pe care o practică ironistul. El înțelege ce aude și este martor la spectacolul
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
o colecție de meditații insolite, nonconformiste în care elementul absurd pare din nou la el acasă"12. Analizând cu o atenție sporită aceasta proză scurtă a lui Blecher, cu un titlul deosebit de sugestiv, luând în considerare convingerea naratorului însuși că ,,verosimilul pare mai adevărat decât adevărul"13 putem afirma că, încă din această etapă, personajul blecherian consideră universul în care trăiește multidimensional. Blecher ridică un prim semn de întrebare asupra a ceea ce în mod normal numim realitate. Este ceea ce percepem la
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
Jaap Lintvelt, op. cit., p. 94 379 Camil Petrescu, Patul lui Procust, ediția citată, p. 30 380 Ibidem 381 Idem, pp. 21 și 26 382 Termenul "verosimil" îl utilizăm cu trimitere la referențialul ascuns sub idea de realism, mimesis, și cultural (verosimilul topic ori de gen cf. M. Spridon, Despre "aparența" și "realitatea" literaturii, Editura Univers, București, 1984, p. 165) 383 Cf. P. Lubbock, The Craft of Fiction, Londra, 1965 384 Cf. Jaap Lintvelt, op. cit., pp. 80-94 385 Cf. J. Pouillon, Temps
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
cunoștințele noastre, de experiența noastră nemijlocită, de gradul de inteligență, de stimulii care ne trimit spre anumite asocieri de moment. (Nici măcar retorica nu face excepție: "Metafora, metonimia, sinecdoca, paranomaza, hiperbola, ironia sunt mijloace retorice menite să amplifice forța persuasivă a verosimilului, nu a erorii"114, care, deci, rămâne). Toți acești factori sau doar unii dintre ei pot fi deficitari la persoanele cu nevoi speciale, ceea ce determină ca gândirea și limbajul să fie deficitar, convenția cuvântului particularizându-se, iar stereotipurile putând fi
Fundamentele psihologiei speciale by Gheorghe Schwartz () [Corola-publishinghouse/Science/1447_a_2689]
-
sau bucolice, scenele de violență transformistă, figuranții aflați parcă sub un blestem al reprezentărilor livrești, damnați să retrăiască istoria prodigioasă și frenetică a coșmarului universal, sunt în vădit contrast cu realismul decupajelor de viață a piemontezilor, să zicem, în limitele verosimilului și ale bunului simț popular, umoristic păstos, acid, fără iluzii. Suntem teleportați, așadar, în plin basm-parabolă pe măsură ce pelerinii (Baudolino, urmat de o seamă de alessandrini de-ai lui, plus camarazii de la Paris), se apropie, după ani buni, de sfârșitul lumii
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
Ce dracul! Îi nebun moșneagul iesta, gândeam eu." Ce dracul! Îi nebun moșneagul iesta, zise el clipind din ochi și imitându-mi glasul întocmai" (Eminescu: 2011, II, 205) [glasul gândului]. Scriitorul vorbește cu gândurile cititorului, îi intuiește așteptările nevoia de verosimil și apelează la mijloace în consecință. O situație asemănătoare întâlnim și în deschiderea nuvelei Sărmanul Dionis, cu diferența că aici se realizează o încadrare simetrică incipit-excipit, cu finalitate (mai mult sau mai puțin) lămuritoare și funcție de autoreferențialitate auctorială: "Cu drept
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
personaje și locuri. Căci fiecare cititor, din indiferent ce spațiu ar proveni, are tentația, poate inconștientă, de a situa în timp și mai ales în spațiu evenimentele ce i se înfățișează, dintr-o nevoie firească de identificare și așezare în verosimil pe care experimentele autoreferențiale postmoderne nu au făcut-o să dispară. Nouă, celor de dincoace de Cortina de fier ni se pare că acțiunea se petrece în mod evident în zona de influență sovietică, dacă nu chiar acasă la mama
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
pasiunile" în terminologia lui Descartes alături de rațiune și știință. În acest context, proiectul Noii Retorici este lăudabil, deoarece "prin tratatul lor de argumentare ei au fondat o nouă retorică, ce admite că argumentarea poate accede la statutul de logică a verosimilului, undeva între demonstrația științifică și arbitrarul credințelor și al pasiunilor"542 (s.a.). În arsenalul teoriilor contemporane asupra convingerii, persuadării sau influențării, tipurile de relaționări sunt prezentate în mod divers, și nu urmează neapărat modelul prezentat mai sus. De exemplu, elementul
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
2) A plăcea, a seduce sau a manipula, a justifica (uneori cu orice preț) ideile pentru a le prezenta ca și cum ar fi adevărate, fie că ele sunt, fie că noi credem că sunt adevărate; 3) A introduce în mod subtil verosimilul, opinia și probabilul cu motive bune și argumente, sugerând inferențe sau extrăgându-le ei pentru alții; 4) A sugera implicitul prin explicit; 5) A institui un sens figurat, a-l infera din cel literal, a descifra plecând de la el, utilizând
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
lăcustelor). Exegeza mea se va desface, apoi, în trei direcții de bază, în funcție de ancrajul ontologic al terifiantului textual. Prima dintre ele va pune în discuție teroarea naturală, adică acel model care produce spaimă utilizând ingredientele universului real și respectând legile verosimilului. Pe acest făgaș, se înscriu următoarele texte: Alexandru Lăpușneanul de Constantin Negruzzi, O făclie de Paște de I.L. Caragiale și La Vulturi! de Gala Galaction. A doua direcție urmărește teroarea de frontieră, plasată, ambiguu, între natural și supranatural, deci între
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
Prima categorie include teroarea naturală, în care intriga și personajele sunt integrate sferei plauzibilului, anxietatea rezultând doar din combinațiile actanțiale insolite sau din stranietatea atmosferei. Clasa opusă acesteia implică teroarea supranaturală, în care intriga și personajele violează ab initio legile verosimilului, anxietatea fiind consecința directă a unor scenarii fantastice. Între cele două tipare, trebuie plasată teroarea de frontieră, care nu se înscrie nici pe traiectoria naturalului, nici pe cea a supranaturalului. Sub aceste auspicii incerte s-ar putea grupa acele episoade
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
cât și de joncțiunea supraetajată dintre planul trecutului și cel al prezentului, dintre descriere și rememorare. Atmosfera de comminatio, de amenințare implacabilă este generată tocmai de o secvențialitate obscură, aparent haotică. Personajul eponim, Trubadurul, este un anxios aflat la limita verosimilului, pe care C. Mille, contemporan al scriitorului, îl apropie de doctorul din Liniște, amândoi fiind "uriași ai maniei" (1975: 35). Mai recent, Ioana Em. Petrescu subliniază caracterul esențialente romantic al Trubadurului, care însă, în urma redactării unei adevărate fișe clinice, este
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
subîntinde această categorie estetică de nișă este, surprinzător sau nu, relativ puțin frecventată atât în literatura română, cât și în cea universală. Motivul rezidă, probabil, în dificultatea de a întreține o atmosferă terifiantă în spațiile trasate de geometria castratoare a verosimilului. Cei mai mulți scriitori care cultivă, umoral sau programatic, terifiantul narativ se orientează fie către relativ comoda proză ancorată în supranatural, fie către ambiguizarea ontologică pe care o implică frontiera dintre natural și supranatural. De aceea, de pildă, prozele de război, care
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
Cele șase criterii prevăzute pot fi numite în următoarea schemă de sinteză: 2. Pragmatica povestirii Trei reguli de ordin pragmatic au fost dictate de către Cicero și reluate în articolul "Povestirea" din Enciclopedie: regula conciziei (legea economiei), regula clarității și regula verosimilului. Lucrările clasice adaugă la aceasta, în general, o lege pragmatică de interes: "Narațiunea va deveni interesantă dacă oratorul, care vorbește pentru a fi ascultat, și autorul, care scrie pentru a fi citit, știu să captiveze auditorul și cititorul, fie distrându
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
o povestire bună, interesul nu corespunde întotdeauna legii economiei clasice. Stau mărturie, de exemplu, aceste replici ale lui Michel Deon din Un taxi mov. Cu privire la întâmplările povestite de către personajul central, naratorul notează, mai întâi de toate, că acestea respectă regula verosimilului: "În întâmplările povestite de Taubelman [...] există o parte de adevăr care le face plauzibile" (1973: 160), dar adaugă un pic mai jos: Nu am talentul de scriitor care să-mi permită să povestesc întocmai (sau să inventez, mai bine spus
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
posibil ca, în anumite circumstanțe, să nu poată fi aplicate; întotdeauna trebuie să lăsăm loc pentru o eventuală non-aplicare a regulilor de inferență sau chiar pentru o respingere 25. Cu alte cuvinte, chiar dacă informația dată-argument aduce cu sine PROBABILUL sau VEROSIMILUL (adverb modal al posibilității) concluzia este posibilă în cadrul unei restricții sau a unui contra-argument (NUMAI DACĂ). Pe scurt, schema de bază a argumentației este o punere în relație a informațiilor date cu o concluzie. Această punere în relație poate fi
Textele. Tipuri și Prototipuri by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
spațiul-timp în care actorii interacționează. În funcție de genurile narative, descrierea cu funcție mimetică ocupă un loc mai mult sau mai puțin important. Se știe că în povești, formulele canonice " Era odată ca niciodată...", "A fost odată..." introduc un anumit tip de verosimil ce se caracterizează printr-o nevoie de universalizare și de tipizare. Ceea ce explică faptul că în povestiri, locurile, timpul și actorii sînt vag indicați și că descrierea ocupă un loc minor, în raport cu narațiunea și argumentația (povestești pentru a educa și
Textul descriptiv by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz () [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
primele capitole din Roșu și negru sau din Moș Goriot (capitole care demonstrează, încă din primele rînduri, importanța pe care Stendhal și Balzac o acordau cadrului în tabloul total al vieții) nu este nici o îndoială, în general, că prin căutarea verosimilului, Defoe, Richardson și Fielding au ajuns să instituie această putere care constă în "a plasa omul, cu toată ființa, în mediul său natural". Se cunoaște, de asemenea, importanța descrierilor în povestirile științifico-fantastice. Este vorba aici, într-adevăr, de a crea
Textul descriptiv by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz () [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
oameni în acțiune" și relatează întâmplări posibile, nu "reale" (de realitatea empirică se ocupă istoria). Principiul mimetic, al verosimilității, presupune deci reprezentarea "lumii în idee" și imaginarea de universuri posibile, în orizontul lui "ca și cum", în vreme ce realitatea empirică rămâne în afara sferei "verosimilului", în felul unei materii ordinare, neprelucrate, ce așteaptă intervenția salvatoare a creatorului de frumos 55. Bref: pentru Stagirit "verosimilul" e un concept care desemnează nu atât adecvarea mimetică la "realitate", cât (după cum am sugerat anterior, referindu-mă la tragedie) transfigurarea
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
presupune deci reprezentarea "lumii în idee" și imaginarea de universuri posibile, în orizontul lui "ca și cum", în vreme ce realitatea empirică rămâne în afara sferei "verosimilului", în felul unei materii ordinare, neprelucrate, ce așteaptă intervenția salvatoare a creatorului de frumos 55. Bref: pentru Stagirit "verosimilul" e un concept care desemnează nu atât adecvarea mimetică la "realitate", cât (după cum am sugerat anterior, referindu-mă la tragedie) transfigurarea ideală a respectivei "realități". Din acest unghi privind lucrurile, melodrama (formă estetică impură) răspunde numai în parte exigențelor artei
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
un concept care desemnează nu atât adecvarea mimetică la "realitate", cât (după cum am sugerat anterior, referindu-mă la tragedie) transfigurarea ideală a respectivei "realități". Din acest unghi privind lucrurile, melodrama (formă estetică impură) răspunde numai în parte exigențelor artei (ale verosimilului), deoarece rămâne îndatorată în mare măsură unei realități "istorice" (psiho-sociale) mai puțin ideale (există și un "mimesis" de gradul I, lipsit de coerență și, deci, de "verosimilitate"). Oricum, conceptul aristotelic de "catharsis" presupune "ficțiunea unui obiect real sau probabil, în raport cu
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
p. 150). Pe de altă parte, Ricoeur (în Temps et Récit) echivalează mimesis-ul cu mythos-ul, legând punerea în intrigă de o experiență temporală: "a compune intriga înseamnă deja a face să reiasă inteligibilul din accidental, universalul din singular, necesarul sau verosimilul din episodic" (apud Antoine Compagnon, op. cit., p. 151). 58 J.L. Moreno, Psichotérapie de groupe et Psychodrama, PUF, Paris, 1965, apud Guy Rachet, Tragedia greacă, traducere de Cristian Unteanu, Editura Univers, București, 1980, p. 253. 59 Vezi Peter Brooks, The Melodramatic
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]