2,175 matches
-
pretează mitului, deoarece propune o fabula exemplara și o povestire a originilor (cel al dragostei urbane care se naște din întâmplare și rămâne fără urmare, un mit al dorinței rămasă dorința); scenariul baudelarian permite rezolvarea simbolică a unui conflict (între absolut/efemer, dragoste/moarte, întâlnire capitala / pierdere ireparabila; iar modernitatea că teorie și că figură ține rolul unei alegorii conciliatoare). 70 În 1798, membrii Athenaeum-ului constată că "présenter et développer de manière intéressante un personnage entièrement neuf est un mérite
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
își află cheia în silaba sacră aum. Fiecare din cele trei litere ale acestei vocabule simple descrie progresiv adâncirea în somn. Silaba sacră închide la un loc trecut, prezent și viitor, precum și tot ce există dincolo de ele. Lumea manifestată și Absolutul nemanifestat coexistă în ea (dualitatea despre care vorbea poemul indic, explicată de Sergiu Al-George în sensul de opoziția contrariilor). Litera "a" reprezintă starea de trezie, "u" cea de vis, iar "m" cea de somn adânc. Silaba întreagă desemnează starea de
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Amita Bhose), cercetătorul manifestă nedumerire față de maniera prea puțin tranșantă în care eminescologul din Bengal a tratat acest aspect, mulțumit doar ca, oricare ar fi fost filiera, ea să conducă la indianism: "într-un fel se întâlnește Immanuel Kant cu Absolutul filosofiei indiene și într-un alt fel Schopenhauer. Or, din perspectiva raportării la Absolut, Eminescu, care oricum rămâne el însuși, se apropie mai mult de Kant decât de Schopenhauer" (Munteanu : 1997, 87). Elevul lui Amita Bhose, Mircea Itu, identifică în
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
semnificativ pentru că dincolo de vocabule este emoția lirică, de care depinde atât de mult lectura eficientă a poemelor. Reținem, spre exemplu, echivalența "sempre"-"mereu", unde "mereu, -ece, merei" (adj., regionalism) înseamnă "care se întinde până departe, întins, vast"; termenul surprinde realitatea absolutului spațial, fapt pentru care îl citim ca pe o trans-scriere a blocului temporal. 3.4. Eminescu și literatura engleză G.Călinescu a analizat în detaliu relația dintre poetul nostru național și Shakespeare. Zoe Dumitrescu Bușulenga remarcă "fervoarea neascunsă" față de poetul
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
adevărat în sacru prin adăugarea unei reprezentări intelectuale. Experiența ambivalentă a puterii misterioase este transcrisă într-un limbaj filosofic și teologic, vocabularul sacrului. "Numinosul servește deci ca matrice pentru semnificații destul de variate, cum este cea a transcendentului, a infinitului, a absolutului, a supranaturalului, într-un cuvânt, a divinului" (Wunenburger: 2000, pp.44-45). Întregul repertoriu de conotații ale divinului enumerate mai înainte se regăsește în proza eminesciană. În ceea ce privește sentimentul infinitului, incipitul kantian al nuvelei actualizează una din cele două accepțiuni asupra noțiunii
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Diferența între pieile la-nceput egale e cuadratura cercului (Eminescu: 2011, X, 372). Imposibilitatea rezolvării cuadraturii cercului a fost demonstrată încă din secolul al XIX-lea. Dar aplicabilitatea conceptului nu trebuie măsurată cu rigla, ea rămâne o metaforă: a căutării absolutului. Eminescu a suferit de teama de relativitate, a căutat mereu leacul și, în felul lui, l-a aflat. Emancipat de sub ascultarea cu privirea-n jos a oricărui model, filosofic sau cosmologic, platonician ori kantian, poetul a întâlnit elementele semnificative din
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
realitate, acea realitate creată prin cuvânt și prin puterea de exprimare a cuvântului. Incapacitatea cuvântului, însă, de a recompune realități, de care se izbește autoarea și întreaga Generație '60, este resimțită tot mai acut, pe măsură ce există o permanentă căutare a absolutului. Stările și trăirile, exprimate prin vers, sunt năvalnice, poeta încercând, practic, să-și închidă viața întreagă în poezie. Atât versul, cât și cuvintele care îl compun, devin, astfel, alfa și omega, începutul și sfârșitul permanentei sale neliniști și căutări. "Cuvântul
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
pe care nu îl înțelege, în care nu se regăsește, dar, mai ales, contra căruia nu mai are puterea să lupte. Și în acest lucru stă tragicul. S-ar spune că Ana Blandiana este un Treplev cehovian, căutător permanent, al absolutului, stângaci, din păcate, în crearea personală a acestui absolut, până la denegația lui din final, când se sinucide. Ne propunem să îmbinăm, în cele ce urmează, analiza care urmărește cronologia volumelor cu aceea a toposurilor poetice. Specifică atât deconstrucției, cât și
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
muri de alb/ Sau moartea de-a învinge totuși...//"( Știu, puritatea). Toate acestea, în ciuda faptului că lirismul debordant din primul volum începe să se cenzureze, din ce în ce mai vizibil, odată cu cel de-al doilea volum: Călcâiul vulnerabil, 1966. Versificând, patetic, "obsesia unui absolut al purității, văzut ca o condiție paradisiacă, pierdută prin naștere și în alte poeme precum Intoleranță, Ora spitalelor, Carantină, Restul pe masă sau afectând o criză a limbajului, cu ecouri din Blaga și Barbu, Darul, Unde-i mândria, Dintru-un
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o spaimă nebună/ Că nu vor mai fi în stare să se trezească/ În zori,/ Că nu vor uita până atunci gesturile trezirii,/ Că vor uita până și somnul,/ Această ultimă dovadă a ființei". (Dar spre ce?) Acceptând parțialul, în locul absolutului, poeta se cufundă în somn, acesta devenind sinonim cu moartea sau cu o simplă stare de trecere într-o altă lume realizată prin vis, anticipând, astfel, onirismul optzecist. Există, de asemenea, în opera Anei Blandiana o afinitate, la nivelul poeticii
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
niciodată/ O tulpină galbenă/ Încolăcindu-se printre gratii?)./ Singurul lucru/ De care suntem ferite/ (Sau poate private)/ E fuga" (Delimitări). Tot aici, cu puternic efect stilistic sunt adverbele de negație nici, repetate asurzitor, dar și adjectivele cu valoare de superlativ absolut (întreg, totul), venite în completarea realității dureros-apocaliptice. În Delimitări, nazala dentală n este înlocuită cu oclusiva dentală sonoră dură d: "Eu cred că suntem un popor vegetal,/ De unde altfel liniștea/ În care așteptăm desfrunzirea?/ De unde curajul/ De-a ne da
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
mai frumoasă. Altminteri, la ce bun toată truda și zăbava acestei vieți? Prin economie, omul încearcă să creeze o punte de legătură între materialitatea grosieră a realului fizic și spiritualitatea inefabilă a nivelului valoric interior. Astfel, nefiindu-i la îndemînă Absolutul, el se mișcă într-un mediu prin excelență ambiguu și dualist și caută să se integreze, într-un mod cît mai subtil, în acest mecanism de norme și interdependențe, de tendințe și funcțiuni, de valori și libertăți, pentru relevarea a
Economie politică by Tiberiu Brăilean, Aurelian P. Plopeanu [Corola-publishinghouse/Science/1420_a_2662]
-
să definească realitatea în sine (Kuhn, Feyerabend, Foucault), dar nu putem accepta pentru aceasta ideea relativității absolute în care totul vine să se dizolve; la limită, concepția însăși de relativitate este relativă. Auguste Comte voia să substituie peste tot relativul absolutului, dar i s-a făcut remarca că un relativ care se universalizează nu mai este un relativ el se absolutizează. Relativitatea relativității este absolutul, care nu poate fi, din fericire decît apanajul divinității ... De aceeași manieră, dacă este legitim să
Economie politică by Tiberiu Brăilean, Aurelian P. Plopeanu [Corola-publishinghouse/Science/1420_a_2662]
-
la limită, concepția însăși de relativitate este relativă. Auguste Comte voia să substituie peste tot relativul absolutului, dar i s-a făcut remarca că un relativ care se universalizează nu mai este un relativ el se absolutizează. Relativitatea relativității este absolutul, care nu poate fi, din fericire decît apanajul divinității ... De aceeași manieră, dacă este legitim să nu aplicăm la toate nivelurile de analiză aceeași logică, nu o putem nici încredința unei raționalități pur formale, care nu ar avea altă lege
Economie politică by Tiberiu Brăilean, Aurelian P. Plopeanu [Corola-publishinghouse/Science/1420_a_2662]
-
reprezentarea denunțului fracturii identității personale visate ca un ideal de continuitate. Dar acest dublu subiectiv spre care ne îndreptam, acest eu al instanței enunțiative își contrazice "misiunea" sacră, de unitate identificatoare, dat fiind că sfîrșitul ne aruncă într-un echivoc absolut și ne lasă plini de întrebări despre rațiunile și mecanismele jocului ficțional. Această fractalitate proiectată în exterior este, în fond, materializarea rupturii ființei dezrădăcinate, care caută să se reconsti tuie din toate puterile sale (vezi acel noi inițial), dar care
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
nu mai dorește decît previzibilitatea, fie ea și muzeificată, a Vechiului continent. De cealaltă parte, cu Paz, avem o necontenită și veșnic neîndestulătoare căutare a noului, a palpitantului, a exoticului, a pericolului, pînă la atingerea frontierelor animalității și a căutării absolutului în adîncurile obscure ale lumii acvatice. Unul caută lumina pe culmile Olimpului, celălalt se sufocă și se cufundă în abisuri neumblate. Trist e că fiecare dintre ei își dă seama ca lumea, așa cum a ajuns astăzi, e insuficientă, bolnavă și
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
ca identificări de "locuri goale", dezactivate în teoria contemporană) sunt: numele autorului (care nu este nici o descripție definită, dar nici un nume propriu comun); raporturile de apropriere (autorul nu este nici proprietarul textelor sale și, într-o anumită măsură, nici responsabilul absolut al efectelor lor), raportul de atribuire (în unele situații, atribuirea textelor unui autor este o operație dificilă, care necesită un întreg aparat critic) și poziția autorului (în propriile cărți, într-un câmp discursiv general, într-un discurs specific, situații ce
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
își pusese un poster cu Guru. Dar și unul cu imaginea lui Iisus de pe giulgiul misterios din Torino. Fiindcă forța venea de la maeștrii, de la inițiații care-i conduceau pe novici pe întortochiatele poteci interioare. Căci ultimul scop era comuniunea cu absolutul. Nici unul din ei nu-și dorea încă o reîncarnare. Dar deschiderea ca un lotus a minții nu se putea face fără grija de trup. Înțelepciunea nu venea decît prin învățare. Giulgiul torinez era și el capabil de mari energii pozitive
O pasăre pe sîrmă -fragmente- by Ioana Nicolaie () [Corola-journal/Imaginative/8146_a_9471]
-
-și recupereze echilibrul pierdut. Dani avea s-o mai vadă pe yoghină o singură dată. Mulți ani mai tîrziu, într-un scandal legat de marele Guru. Într-o secvență dată la știri dintr-un film făcut, pare-se, de secta Absolutului, o yoghină dansa goală, lent, voluptuos, într-o mină de sare... "Avocatei care apare în film i s-a cerut demisia din barou", comenta prezentatoarea.
O pasăre pe sîrmă -fragmente- by Ioana Nicolaie () [Corola-journal/Imaginative/8146_a_9471]
-
însă a se regăsi cu adevărat în ea. Soluția hegeliană este multiplă, iar la început ea rezonează cu cea romantică. Este vorba de descoperirea infinitului ca mediere (Vermittlung) infinită a spiritului. În același sens procedează și Schlegel, arată Benjamin, definind absolutul ca „mediu al reflecției“, altfel spus ca generare a gândirii în raportarea ei la sine. Teoria cunoașterii este descrisă în romantism în acord cu aceste presupoziții despre natura reflexivă a gândirii. Schema opozitivă subiect- obiect își pierde relevanța epistemologică. De
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
se apropie, deși doar funcțional, de teoria romantică a cu noaș terii „ironice“, care deconstruiește obiectul pentru a-i revela natura infinită. Obiectul este o teză, afirmă Novalis, iar abso lutul este recunoașterea acesteia. Încă o dată, prin conceptul romantic al absolutului, Benjamin se opune de fapt, ca și în cazul kantianismului, înțelegerii abstracte a transcendenței. Finitul, lumea, obiectul își regăsesc originea divină nu prin pără sirea regimului lor ontologic, ci chiar în interiorul acestuia. Relația obiectului cu subiectul determină, după afirmația lui
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
Pentru Schlegel, exercițiul critic nu este unul evaluativ, al unui subiect care se poziționează în raport cu opera de artă, ci este o dezvoltare a operei ca atare, o actualizare a potențialităților ei speculative. „Mediul reflecției“ este arta văzută ca formă a Absolutului, ca formă infinită, iar critica unei opere de artă presupune, așadar, transformarea acesteia în producție infinită a formei. Momentul central al criticii este cel deconstructiv. Opera de artă își sacrifică forma pentru a deveni „artă“ ca atare sau, în termenii
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
artei este rezumată de Benjamin în două teze: în primul rând, ea face referință la regimul mitologic al unei opere și, astfel, decontextualizează opera respectivă; în al doilea rând, ea reprezintă „die Ausprägung des reinen poetischen Absolutums in der Form“. Absolutul poetic al poeziei, forma sa simbolică este, în viziunea romantică, romanul: „Der Roman ist die höchste unter allen symbolischen Formen“. „Romanul“ este numele pe care Schlegel îl dă continuumului formal care este absolutul artei. Kant conturase demersul critic, în prefața
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
des reinen poetischen Absolutums in der Form“. Absolutul poetic al poeziei, forma sa simbolică este, în viziunea romantică, romanul: „Der Roman ist die höchste unter allen symbolischen Formen“. „Romanul“ este numele pe care Schlegel îl dă continuumului formal care este absolutul artei. Kant conturase demersul critic, în prefața la Critica rațiu nii pure, în sensul unei analize cu privire la posibilitatea, principiile și întinderea cunoașterii legitime. Reevaluarea kantianismului pe care o întreprinde Benjamin în textul analizat anterior specifică înțelesul demersului, ca deducție a
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
speculativă“. Astfel, romantismul corespunde cerințelor unei „filozofii viitoare“, schițată de Benjamin în 1918. Cu toate acestea, concepția romantică rămâne paradoxală, neconcludentă, într un punct esențial: și anume, în încercarea de precizare a ideii de artă ca Absolut. Continuumul formelor artei, Absolutul nu poate fi determinat, după cum își propusese Schlegel, ca individualitate, ca operă: „Made present as an individuality, or a work, the Absolute is stripped of what makes it absolute, i.e., cut off, not only from all sensible, but all intellectual
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]