1,924 matches
-
soarele; amurgul de toamnă se lăsa rece. Focuri ardeau la bordeie. Se auzeau mugete de vite, lătrături de câni, glasuri felurite de oameni. Într-un răstimp de liniște, sunară tropote de cai, apoi chemări prelungi pe coasta dealului. Spre rumeneala asfințitului se ridicară deodată cu cârâiri și țipete spărioase ciori și stănci, într-un convoi lung. Se depărtară repede în lumina amurgului, apoi dispărură. Humelnicul și Niță Lepădatu se apropiau de bordeie și glasurile oamenilor întorși de la muncă se auzeau acuma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
presărate de sălcii pe luciul lacului. Îmi strânsesem sculele. Nu mai aveam nici putere, nici dorință să prind cu vechile viclenii crapii Dunării. Mă simțeam însă atras de ascunzișurile necontenit înoite, în cotloanele și printre ostroavele apei. Cu mult înainte de asfințit eram singur, cu totul desfăcut și despărțit de tovarășii mei. Luntrea se strecura printre draperii de liane. Ștefan Gâdea, omul meu, simțind ce caut, mă ducea într-un loc pe care îl știa el. Fără să-mi spuie el nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
omor. Ce vroia de la mine? Să-i cer iertare că o respinsesem? Îi zâmbeam însă, ori treceam mai departe ca să-i arăt, măcar astfel, că nu gustam gluma ei. Așteptam cu groază venirea serii. Cum începea să coboare soarele spre asfințit, intram în panică. Știam ce mă aștepta. Aveam plumb topit în picioare, în mâini, în pleoape, dar pe măsură ce marea se înnegrea, panica punea stăpânire pe mine. Uneori mă retrăgeam în cameră devreme. Renunțam și la masă, înghițeam în grabă un
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
după el, din curiozitate, până ce am auzit un lătrat de câine undeva în față. Atunci n-am mai avut curaj să merg mai departe. Am cotit și am ieșit pe marginea bălții, unde lumina scăzută a soarelui ce cobora spre asfințit aurea pata neagră a ierburilor arse și trestiile. Cine s-ar fi gândit că o asemenea zi se va sfârși rău? În clipa aceea parcă totul conspira să-mi dea senzația fericirii. Peste două ceasuri, la azil, am aflat de
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el, și el a șezut pe ea. Aaron și Hur îi sprijineau mîinile, unul deoparte, iar altul de alta, și mîinile lui au rămas întinse pînă la asfințitul soarelui. 13. Și Iosua a biruit pe Amalec și poporul lui, cu tăișul săbiei. 14. Domnul a zis lui Moise: Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, și spune lui Iosua că voi șterge pomenirea lui Amalec
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85084_a_85871]
-
din voi va închide porțile ca să nu aprindeți degeaba focul pe altarul Meu? N-am nici o plăcere de voi, zice Domnul oștirilor, și darurile de mîncare din mîna voastră nu-Mi sunt plăcute! 11. Căci de la răsăritul soarelui pînă la asfințit, Numele Meu este mare între neamuri, și pretutindeni se arde tămîie în cinstea Numelui Meu și se aduc daruri de mîncare curate, căci mare este Numele Meu între neamuri, zice Domnul oștirilor. 12. "Dar voi Îl pîngăriți, prin faptul că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85113_a_85900]
-
a acestor entități nedefinite, condamnate să oscileze veșnic între starea lor amorfă și aspirația spre concretețe, spre materializare? Dar oare nu aceasta este, pentru Pirandello, însăși esența teatrului, miezul său tainic? Cea căreia dramaturgul îi încredințează evocarea momentului melancolic al asfințitului, când, în liniștea cabinetului său de lucru, orice autor se cufundă într-o umbră forfotind de personaje care îi dau târcoale ispitindu-l, este Fata Vitregă, cu chipul ei „transfigurat” și cu discursul ei de „somnambulă”, plin de reproșuri: autorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
anteriului. Sprâncenele căzute deasupra ochilor par mai lungi. Umerii lăsați îl fac mai scund decât îl știam. Merge sprijinindu-se într-un toiag. M-a descoperit și toată ființa lui s-a aprins parcă! Ochii au căpătat lumină din razele asfințitului, zâmbetul i-a îndulcit trăsăturile feței și tot trupul parcă a căpătat vigoare... --Sărut dreapta, sfințite părinte, și bine te-am găsit! --Fii bine venit, fiule! S-a oprit să mă aștepte cu brațele desfăcute - ca aripile unei păsări trecute
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/550_a_727]
-
înseamnă că am dormit dus o după amiază întreagă. Uite ce înseamnă lipsa grijilor!”... De pe prichiciul sobei îmi zâmbea un buchet de Dumitrițe cu pulpană albă... Când m-am trezit de-a binelea, am ieșit în grădinița din fața chiliei. Purpura asfințitului se topea la orizont odată cu vălul răcoros al înserării plecat să cotropească firea. Am rămas o vreme să privesc la răsăritul lunii. Când poiana a devenit un loc plin de mister, am pornit spre vale... Vrăjit de frumusețe, m-am
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/550_a_727]
-
la picioare. „Asta-i tot ce am.“ Iar Sofia Îi spuse: „Ia șalul ăsta. Sus e răcoare ca-n străfundul fîntînii“. Și-i Înfășură gîtul cu el. „Prea mult țin pregătirile“, zise Petru. „Zăbovește atît ca să se lase soarele la asfințit și să se mistuiască sub vălul nopții“, se amestecă unul din ucenicii lui Petru. „Rămîi cu bine“, spuse Simon și o sărută pe frunte pe Sofia. „Adio“, Îi zise unul dintre ucenicii lui Petru. „Și ai grijă să nu răcești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
șuier aspru, furios, găsind totuși timp să se delecteze cu bandajul pătat de sânge din jurul capului și cu eroismul Încordat, glorios, al plonjoanelor, al trupurilor ce se izbeau și al mădularelor dureroase. În minutele acelea curajul curgea ca vinul din asfințitul de noiembrie, iar el devenise eroul etern, identificându-se cu lupul de mare de la prova unei galere vikinge, cu Roland și Horațiu, cu Sir Nigel și Ted Cory, frecat și despuiat la piele și aruncat din propria voință În hăul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
12. — Splendidă noapte! — Superbă! — Vă duceți să despachetați? — Cred că da. Hai, Burne. Amory s-a hotărât să mai șadă puțin pe treptele din față, așa că le-a urat noapte bună. În spate, unde se mai zărea ultima geană a asfințitului, marea tapiserie a arborilor se Întunecase și promitea fantome. Luna timpurie scălda arcadele Într-un albastru palid și, Împletindu-se În noapte, intrând și ieșind din urzeala razelor de lună, se auzea un cântec, un cântec care conținea multă tristețe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
câte treizeci de pagini, aproape seară de seară, expediindu-le În plicuri voluminoase, cu indicația exterioară „Partea I“ și „Partea a II-a“. — Oh, Alec, cred că m-am săturat de colegiu, a răbufnit Întristat o dată , când se plimbau la asfințit. Cred că și eu, Într-un fel. — Tot ce-mi doresc este o căscioară undeva la țară, Într-o zonă caldă, o nevastă și muncă numai cât să nu putrezesc. — Eu la fel. Aș vrea să abandonez. Dar iubita ta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
mă cunoști suficient de bine ca să știi că nu m-aș mărita cu un tânăr inteligent... S-a Întrerupt brusc. — Amory? — Da? — Tu nu ești Îndrăgostit de mine. De fapt, nu voiai să ne căsătorim, nu-i așa? — Era lumina asfințitului, a zis el, dus pe gânduri. Nu-mi dădeam seama că-mi rostesc gândurile cu voce tare. Dar te iubesc... sau te ador... sau te venerez... — Poftim... nu-ți trebuie decât cinci secunde ca să epuizezi catalogul emoțiilor. El a zâmbit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
Întunecata seară, Tumultul din pomi o să moară.) Noaptea, acum, Sfâșie la pieptu-i ud bluza-mproșcată A zilei, lunecă În jos pe dealurile visătoare, cu luciu de lacrimă, S-acopere verdele straniu cu coama-i roșcată... Iubirea de ce vine după, iubirea de asfințit... Copacii, tăcuți până la ultimul vârf... fără patimă... Vânturi subțiri și, departe, un râset pierit...“ CAPITOLUL 4 ÎNFUMURATUL SACRIFICIU Atlantic City. La sfârșitul zilei, Amory se plimba pe promenada de scânduri, calmat de necontenita tălăzuire a mării, adulmecând mirosul pe jumătate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
decât banalul fruct oprit / La vrerea lui dincolo. / Emblema de arbore, emblema de aripă, / Emblema de izvor, de cer, de luceafăr / Metodic ni le-ai crucificat / Recreând / Mereu / Altare fumegând” (Anca Motriuc, Zbor frânt, 2, 1994, p. 23); „Mă doare asfințitul nins cu sânge / Și îngerii mă ustură stingheri... / E-atât de frig... Și valul ăsta plânge / Din toate baierele lui de cer... // Cernut din aripi, fluturam tăcere / În mângâieri de perle fumegând... / Foșnea molatec marea printre stele / Și scrijelea dumnezeiri
PESTE VREMI…ISTORIA UNEI GENERATII – PROMOTIA 1952 – by Vasile I. Schipor () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91807_a_93275]
-
mai departe. — Lasă-mă să cobor, se repezi la el. E deja prea mult. Mai bine iau autobuzul. Mi se face rău din cauza ta. — El se opri, iar Pinky, privindu-l mânioasă, își îndreptă ținuta fantastică din poliester în culoarea asfințitului și o porni către stația de autobuz. O urmări din ochi odihnindu-se preț de o clipă și bând un pahar de apă rece ca gheața din căruțul vânzătorului de apă. Când autobuzul apăru din curbă, plin-ochi, ca de obicei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
se urce la loc în copac. Împreună cu domnul Chawla, puse pânza în spatele lui Sampath și, atârnând nesigur de crengi, făcu tot ce îi stătu în puteri să găsească un unghi ideal pentru figura lui Sampath, mai întâi având pe fundalul asfințitului de soare, apoi al florilor de lotus. Maimuțele, care smulgeau frunzele unui copac vecin, văzând această invadare a teritoriului lor, așa, dintr-odată, dacă vreți, în plină zi, scoaseră țipete de revoltă și se năpustiră înspre copac să-l ajute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
al plantelor, coacerea fructelor, foșnetul pinilor, un șir de furnici pe terasă, jocul luminii prin văi și munți, paloarea lunii și aura ce o Înconjoară, pânzele de păianjen pline de stropi de rouă spre dimineață, miracolele respirației și vorbirii, licăririle asfințitului, apa care fierbe sau Îngheață, strălucirea amiezii Într-un ciob de sticlă, atâtea emoții primare, pe care le-am avut și pe care le-am pierdut. Nu se vor mai Întoarce. Sau mai rău, vor reveni rareori și vor licări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
cald botul - ale cărui ventuze minuscule începură să golească de id celulele omului. După vreo trei minute, o umbră trecu prin fața ochilor lui, care străluceau de plăcere. Ridică speriat capul și zări o mică aeronavă ce se apropia din direcția asfințitului. O clipă, rămase împietrit de spaimă, apoi se ascunse înapoia unei movile de moloz. Când își ridică din nou privirea, naveta zbura încetișor spre stânga, dar Corl pricepu că-i dădea ocol și că s-ar fi putut întoarce. Deși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85130_a_85917]
-
-o niciodată, dar ființa ei este, Înainte de toate și Înainte de orice, o emisie neîn treruptă de lumină. Mai este ea pentru mine, ca, de altfel, pentru orice privire limpede, o frumusețe de un rafinament și o delicatețe unice. CÎt despre asfințitul acela fără seamăn, pe care În copi lărie Încă nu-l deosebeam de realitatea cu adevărat vizibilă, el s-a estompat cu timpul. Radiația lui a virat către alb, către fumuriu și mai ales către sepia. Vederea interioară s-a
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
Coasta Dalmată pînă În portul New York, memoria mea e purtată de o succesiune de imagini, nu de șiruri de evenimente: un vapor mare și galben Încărcat cu mulțime de oameni la Fiume, păsări albe Însoțindu-l de dimineața pînă la asfințit, dar rărindu-se de la o vreme și dispărînd de tot, lacrimile Floarei, rămasă În lipsa lor fără nici o legătură cu pămîntul... O furtună pornită În plină zi, Înghițind soa rele și prelungindu-se toată noaptea, vaporul clătinîndu-se a rupere, Întunericul furtunii
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
toate, În drum spre casă, și vreme de vreo trei luni, cînd cu trenul, cînd pe jos, mai lucrînd pe la cîte un gospodar, mai odihnindu-se, a tot venit. Greu i-a fost să se hotărască să o ia spre asfințit. Gar diștii roșii Îl Îndemnau să meargă cu ei spre soare răsare: „Tot pămîntul e al nostru!“ - proclamau ei, trăgînd cu pistoalele În aer. Numai că așa fusese la Sibir pămîntul de cînd lumea, al cui voia și al cui
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
pernă sub umeri și a Început să macine, nu despre America, nici despre diavolii mărunți ori uriași, cu atît mai puțin despre strigile cu luminițe În creștetul capului sau despre dăn țu ielile Frumoaselor ca niște vîrtejuri de raze În asfințit, toate făpturi văzute și Întîlnite, chipurile, ci despre cea mai primej dioasă peripeție, una la care nu asistase, a străne potului cres cut de ea. Nu izbutise niciodată să rostească numele lui Zoli. Îi spunea Doli. Care o fi fost
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
vocație, pentru că este, în fond, un naiv: „Cuvintele-mi rod unghiile / Ca o râie nobilă / Ca un abces pe police“ (Jos de pagină); „Bieți poeți, curve captive / Ale cuvintelor-pești“ (Trotuar) etc. De o atenție specială se bucură în poezia sa asfințitul, supus unei depoetizări brutale și neinspirate: „Zorii avortează pe picioarele / Asfințitului“ (Trotuar); „Cântecele sfârâie stinse / Sub burta grea a unui / Asfințit indigest.“ (Virtuoz) Reprezentările de acest fel sunt hilare și confuze. Ce înseamnă „picioarele asfințitului“? Ce avortează zorii? Niște zoricei
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]