KorAP: Find »[drukola/base=creștin-democrat & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...59 60 61 ...63 >

1,554 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

a-și atinge țelurile. Principalul oponent al creștin-democraților din primii ani de după război era mai degrabă liberalismul pieței libere decât stânga colectivistă; ei doreau să demonstreze că statul modern poate interveni salvator și altfel decât pe căi socialiste. Drept urmare, partidele creștin-democrate din Italia și Germania de Vest și-au asigurat pentru mulți ani, cu un oarece sprijin american, un cvasimonopol al puterii politice. În Franța, În schimb, succesul MRP a pălit sub greutatea a două războaie coloniale, urmate de revenirea la

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
războaie coloniale, urmate de revenirea la putere a lui Charles de Gaulle În 1958. Chiar și așa, MRP a rămas un arbitru al jocului politic, cu o prezență incontestabilă În ministere-cheie (În special Externele). În Benelux, partidele catolice de orientare creștin-democrată au deținut puterea fără Întrerupere timp de mai bine de o generație, iar În Austria până În 1970. Liderii creștin-democrați, asemenea lui Winston Churchill, erau oameni dintr-o altă epocă: Konrad Adenauer se născuse În 1876, Alcide De Gasperi cu cinci

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
rămas un arbitru al jocului politic, cu o prezență incontestabilă În ministere-cheie (În special Externele). În Benelux, partidele catolice de orientare creștin-democrată au deținut puterea fără Întrerupere timp de mai bine de o generație, iar În Austria până În 1970. Liderii creștin-democrați, asemenea lui Winston Churchill, erau oameni dintr-o altă epocă: Konrad Adenauer se născuse În 1876, Alcide De Gasperi cu cinci ani mai devreme, iar Churchill Însuși În 1874 - și aceasta nu este o simplă coincidență biografică. Până În 1945, multe

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și cereale și pentru consolidarea sectoarelor aflate În criză, precum industria textilă. Mai târziu Însă, 90% din fondurile de contrapartidă italiene au fost direcționate spre investiții tehnologice, energie, agricultură și rețeaua de transport. De fapt, sub Alcide De Gasperi și creștin-democrați, planificarea economică În Italia la sfârșitul anilor ’40 semăna mai degrabă cu cea est-europeană, producția de bunuri de consum fiind În mod deliberat defavorizată, consumul alimentar menținut la nivelul de dinainte de război și resursele deturnate către dezvoltarea infrastructurii. Îngrijorați, observatorii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
avut de ales. Comuniștii n-aveau nici o șansă să câștige controlul țării - sau măcar al zonei de ocupație - altfel decât prin forță. În alegerile municipale de la Berlin din 20 octombrie 1946, candidații comuniști s-au plasat mult În urma social-democraților și creștin-democraților. După aceea politica sovietică s-a Înăsprit vizibil. Dar ocupanții vestici Începuseră să aibă propriile dificultăți. Până În iulie 1946, Marea Britanie a trebuit să importe 112.000 tone de grâu și 50.000 tone de cartofi pentru a hrăni populația din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Franța. Republica Federală Germană ființa deja, deși Aliații formulaseră anumite clauze de intervenție și Își rezervaseră chiar dreptul de a reveni la putere dacă ar fi considerat necesar. La 15 septembrie 1949, la o lună după succesul electoral al Partidului Creștin-Democrat, Konrad Adenauer devenea primul cancelar al Republicii. Criza Berlinului a avut trei consecințe majore. În primul rând, a dus la crearea celor două state germane, rezultat pe care nici unul din cei patru Aliați nu Îl urmărise cu patru ani În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Poate că merită să ne oprim asupra unei trăsături a Comunității care n-a trecut nici atunci neobservată. Toți cei șase miniștri de Externe care au semnat Tratatul În 1951 erau membri ai unui partid creștin-democrat. Politicienii de vârf din principalele state membre - Alcide De Gasperi, Konrad Adenauer și Robert Schuman - erau toți născuți aproape de graniță: De Gasperi În Trentino, În nord-estul Italiei, Adenauer În Renania și Schuman În Lorena. La nașterea lui De Gasperi - și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din Imperiul German. În tinerețe a făcut parte din asociații catolice - aceleași pe care le frecventase Adenauer cu zece ani mai devreme. Când se Întâlneau, cei trei conversau În limba lor comună, germana. Pentru ei, ca și pentru colegii lor creștin-democrați din Olanda, din Luxemburgul bilingv și din Belgia bilingvă și biculturală, un proiect de cooperare europeană reprezenta o soluție economică, dar și culturală: un mod de a depăși criza civilizației care nimicise Europa cosmopolită a tinereții lor. Venind de la marginile

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mobile, Schuman și colegii lui nu se speriau de o oarecare Întrepătrundere a suveranităților naționale. Nu de mult, În timpul războiului și ocupației, cele șase țări membre ale CECO Își văzuseră suveranitatea călcată În picioare: așadar nu aveau mult de pierdut. Creștin-democrați, toți erau preocupați de coeziunea socială și responsabilitatea colectivă, ceea ce Îi făcea să Încline În favoarea unei Înalte Autorități transnaționale care să exercite puterea executivă pentru binele comun. Mai la nord, perspectivele erau Întrucâtva diferite. Pentru regiunile protestante ale Scandinaviei și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-lea În politică funcționase ca reper etic pentru o Întreagă generație de intelectuali antifasciști, dar părea insuficient În circumstanțele de după război. Italienii se confruntau cu o alternativă brutală: clericalism politizat - alianța dintre Vaticanul conservator (sub Pius al XII-lea) și creștin-democrații sprijiniți de SUA - sau politică marxistă. PCI se diferenția de celelalte partide comuniste, din Est și din Vest, printr-o trăsătură aparte. De la Început fusese condus de intelectuali. Togliatti, ca și Antonio Gramsci și alți tineri care fondaseră partidul cu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
controla mai ferm pe comuniștii italieni (și francezi): tacticile lor politice urmau să fie coordonate de Moscova, iar toleranța culturală - Înlocuită cu rigida teză jdanovistă a celor „două culturi”. Între timp, pe fondul intervenției flagrante, dar reușite a Statelor Unite În favoarea creștin-democraților la alegerile din 1948, planul postbelic al lui Togliatti de a acționa prin instituțiile democrației liberale Începea să pară naiv. Chiar dacă avea Îndoieli, singura lui opțiune era să exercite un control mai riguros și să impună norme staliniste. Acest lucru

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În partidele muncitorești și social-democrate bazate pe sindicate cea mai bună pavăză În calea comunismului, În special În Franța și Belgia (În Italia, unde configurația politică era diferită, Statele Unite au investit speranțele și cea mai mare parte a fondurilor În creștin-democrați). Până la jumătatea anului 1947, pariul ar fi fost riscant. Dar după ieșirea de la guvernare, În acea primăvară, a partidelor comuniste din Franța, Belgia și Italia și mai ales după lovitura de stat de la Praga din februarie 1948, socialiștii și comuniștii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
plasați pentru a dispensa favoruri, direct și indirect. Dincolo de patina de fervoare ideologică sau religioasă, politica În Italia postbelică era așadar o luptă pentru a ocupa statul, ajungând la pârghiile patronajului și privilegiilor. Iar În acapararea și manevrarea acestor pârghii, creștin-democrații lui Alcide De Gasperi și succesorii săi au fost inegalabili ca energie și pricepere. În 1953 și apoi În 1958, creștin-democrații au câștigat peste 40% din voturi (abia spre sfârșitul anilor ’70 cota lor a scăzut sub 38%). În coaliții

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
o luptă pentru a ocupa statul, ajungând la pârghiile patronajului și privilegiilor. Iar În acapararea și manevrarea acestor pârghii, creștin-democrații lui Alcide De Gasperi și succesorii săi au fost inegalabili ca energie și pricepere. În 1953 și apoi În 1958, creștin-democrații au câștigat peste 40% din voturi (abia spre sfârșitul anilor ’70 cota lor a scăzut sub 38%). În coaliții cu partidele mici de centru, ei au condus țara fără Întrerupere până În 1963, când s-au aliat cu partidele minoritare ale

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
catolici din Veneția și regiunea Veneto, era localizat În Sud: Basilicate, Molise, Calabria, insulele Sardinia și Sicilia. În acestea din urmă, nu credința, ci serviciile i-au fidelizat timp de generații pe alegătorii din orașele mici. În Sud, un primar creștin-democrat sau un reprezentant În parlamanetul național era ales și reales pentru că promitea electrificare, apă curentă, credite rurale, străzi, școli, fabrici și locuri de muncă - și, cum partidul lui avea monopolul puterii, avea posibilitatea să se țină de cuvânt. Creștin-democrații italieni

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
primar creștin-democrat sau un reprezentant În parlamanetul național era ales și reales pentru că promitea electrificare, apă curentă, credite rurale, străzi, școli, fabrici și locuri de muncă - și, cum partidul lui avea monopolul puterii, avea posibilitatea să se țină de cuvânt. Creștin-democrații italieni semănau În multe privințe cu partidele similare din Germania federală, Olanda și Belgia. Nu aveau bagaj ideologic. Desigur, De Gasperi și urmașii lui se Întâlneau regulat cu autoritățile papale și aveau grijă să nu propună sau să sprijine proiecte

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
susțineau atât suporterii, cât și detractorii săi. Principalul instrument de control social erau atotputernicele ministere: nu-i de mirare că De Gasperi, aidoma partidelor comuniste din estul Europei În primii ani postbelici, a menținut ferm Ministerul de Interne sub control creștin-democrat. Cu timpul, sistemul clientelar Împământenit de creștin-democrați a ajuns să caracterizeze politica italiană la nivel național. Celelalte partide au fost nevoite să se conformeze: În orașele și regiunile controlate de PCI, mai ales În Bologna „roșie” și zona Înconjurătoare, Emilia

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Principalul instrument de control social erau atotputernicele ministere: nu-i de mirare că De Gasperi, aidoma partidelor comuniste din estul Europei În primii ani postbelici, a menținut ferm Ministerul de Interne sub control creștin-democrat. Cu timpul, sistemul clientelar Împământenit de creștin-democrați a ajuns să caracterizeze politica italiană la nivel național. Celelalte partide au fost nevoite să se conformeze: În orașele și regiunile controlate de PCI, mai ales În Bologna „roșie” și zona Înconjurătoare, Emilia, comuniștii Își sprijineau prietenii și Își favorizau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Bologna „roșie” și zona Înconjurătoare, Emilia, comuniștii Își sprijineau prietenii și Își favorizau clienții: muncitorii de la oraș și micii proprietari rurali de pe valea Padului. Singura diferență: comuniștii se mândreau cu onestitatea și bunul mers al administrației lor municipale, În timp ce prefecturile creștin-democrate din Sud erau notorii pentru corupție și legăturile cu Mafia. În anii ’50, marea corupție era apanajul creștin-democraților; În deceniile următoare, socialiștii care administrau marile orașe din Nord le-au urmat exemplul cu un succes considerabil. Corupția, În politică, e

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
micii proprietari rurali de pe valea Padului. Singura diferență: comuniștii se mândreau cu onestitatea și bunul mers al administrației lor municipale, În timp ce prefecturile creștin-democrate din Sud erau notorii pentru corupție și legăturile cu Mafia. În anii ’50, marea corupție era apanajul creștin-democraților; În deceniile următoare, socialiștii care administrau marile orașe din Nord le-au urmat exemplul cu un succes considerabil. Corupția, În politică, e În mare măsură rodul oportunităților. Guvernarea În stil italian nu era deosebit de performantă, dar a funcționat. În timp

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
succes considerabil. Corupția, În politică, e În mare măsură rodul oportunităților. Guvernarea În stil italian nu era deosebit de performantă, dar a funcționat. În timp, familiile politice au structurat domenii Întregi de activitate publică și civică. Industriile au fost „colonizate” de creștin-democrați. Controlul și direcția personalului În presă, radio - mai târziu și televiziune - erau Împărțite Între creștin-democrați, socialiști și comuniști; ocazional, aveau un cuvânt de spus și liberalii anticlericali de modă veche, un grup a cărui popularitate scăzuse. Posturile și favorurile erau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nu era deosebit de performantă, dar a funcționat. În timp, familiile politice au structurat domenii Întregi de activitate publică și civică. Industriile au fost „colonizate” de creștin-democrați. Controlul și direcția personalului În presă, radio - mai târziu și televiziune - erau Împărțite Între creștin-democrați, socialiști și comuniști; ocazional, aveau un cuvânt de spus și liberalii anticlericali de modă veche, un grup a cărui popularitate scăzuse. Posturile și favorurile erau create și acordate În proporție directă cu distribuția politică la nivel local, regional și național

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de modă veche, un grup a cărui popularitate scăzuse. Posturile și favorurile erau create și acordate În proporție directă cu distribuția politică la nivel local, regional și național. Fiecare organism social, de la sindicate la cluburile sportive, se declina În variantele creștin-democrat, socialist, comunist, republican și liberal. Din punctul de vedere al „Omului Economic”, sistemul avea pierderi imense și contraria inițiativa privată și eficiența fiscală. „Miracolul economic” italian s-a produs, cum vom vedea, mai degrabă În ciuda sistemului decât datorită lui. și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
i-a făcut pe istorici să trateze sistemul politic italian cu un anumit dispreț. Ocaziile pentru deturnare de fonduri, mită, corupție, favoritism politic și chiar jaf la drumul mare erau Într-adevăr numeroase și de ele au profitat În special creștin-democrații, care monopolizaseră practic puterea 13. Dar sub umbrela acestor aranjamente, statul și societatea din Italia s-au dovedit remarcabil de rezistente În fața dificultăților de moment și ale celor care aveau să urmeze. După standardele canadiene sau daneze, Italia anilor ’50

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
publice. Ambele aveau o realitate geografică arbitrară, a cărei existență postbelică se baza pe decizia tacită de a fabrica o identitate de larg consum nouă și măgulitoare - doar că exercițiul a fost mult mai reușit În cazul Austriei. Un partid creștin-democrat cu intenții reformiste, o stângă parlamentară, consensul general că diviziunile ideologice sau culturale moștenite nu trebuiau Împinse până la polarizare sau destabilizare politică, precum și o populație depolitizată - acestea erau trăsăturile distinctive ale stabilității postbelice În Europa de Vest. Modelul italian sau austriac poate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]