KorAP: Find »[drukola/base=cucerire & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...59 60 61 ...348 >

8,691 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

cu acest termen i-au numit și pe strămoșii noștri din nordul Dunării (vlahi și Vlașca). Prin urmare, vlahii au fost, la origini, populația supusă de slavi, numiți de ei rumâni.30 Un alt fapt însemnat ce atestă procesul de cucerire a teritoriilor carpato-dunărene este numele slav al aristocrației (nobilimii) românești: boierii. În momentul așezării (ocupării) în ținuturile românești din stânga (nordul) Dunării, slavii au luat în stăpânire pământul, au devenit proprietarii, de fapt, stăpânii lui. Acești stăpâni (proprietari) ai pământului au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
definitiv pe daci, care le-a ocupat și colonizat țara și le-a impus limba a fost cel ro man, popor al cărui mit genealogic s-a constitu it, în jurul lui Romulus și Remus, copiii Zeului Lup Marte............................................. Rezultatul acestei cuceriri și asimilări a fost naș terea poporului român. În perpectiva mitologică a istoriei , s-ar putea spune că acest popor s-a năs cut sub semnul Lupului, adică predestinat răz boaielor, invaziilor și emigrărilor.............. ." Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vechime de câteva secole în literatura științifică și politică europeană. Ideea este atestată întâia oară, în secolul al XIII-lea, la Anonymus și Simon de Keza, care admit prezența "vlahilor" ori a "păstorilor și colonilor romanilor", identificați cu românii, înainte de cucerirea lui Arpad sau chiar de aceea a lui Attila. Scrierile umaniștilor europeni din secolele XV-XVIII, despre prezența românilor pe teritoriul vechii Dacii în evul mediu, transformă această idee într-un fapt de conștiință europeană. Esența teoriei umaniste despre autohtonia românilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în ampla controversă care-i opune, de mai bine de un secol, pe partizanii continuității celor ai imigrării. După ce cântărește argumentele fiecăreia din cele două teze, F. Lot înclina, încă de la început, în favoarea toriei imigrării: slaba colonizare a Daciei, după cucerirea ei, în 106, mărturiile explicite privitoare la părăsirea completă a provinciei, în a doua jumătate a secolului al III-lea, suspendarea romanizării la nordul Dunării, după părăsire (275), mai ales în Transilvania. Lot spune textual: "Nicăieri nu se vorbește, între

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
valahe" (grec. Blachi, germ. Walchen) în întreg bazinul dunărean, din Suabia (sudul Dunării) până în Transilvania trebuie privită ca un tot. Cele mai occidentale insule au fost, în cele din urmă, germanizate, cele din centru (Dunărea mijlocie) au fost înghițite de cucerirea maghiară, numai cele din sud și est (regiunile dunărene-pontice) s-au menținut ca atare, adică "valahe"-latine. Adevărata "enigmă" n-ar fi atât supraviețuirea lor (insulele de romanitate), cât extraordinara evoluție demografică a insulelor valahe din Transilvania (Carpați), în vreme ce insulele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se înțeleagă cu stăpânirea barbară, trebuie să fi fost însă prea mică, de vreme ce nu găsim nici o urmă din viața ei romană". Istoricul J. Burkhardt, în "Vremea lui Constantin cel Mare", nota: "Aurelian trebuise să lase ca pradă goților Dacia, periculoasa cucerire a lui Traian. Înainte de aceasta însă și în regiunile mai puțin amenințate, trebuie să fi predominat aici o foarte însemnată cultură romană, ale cărei urme asupra acestui pământ cu totul răscolit de rătăcirea (migrația) popoarelor n-au putut fi șterse

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
român. Această afirmație se întemeiază pe argumentul că majoritatea populației din Dacia romană o forma elementul dacic. Cu toate pierderile suferite în cele două războaie, cu tot numărul însemnat al coloniștilor de limbă latină, ei au păstrat preponderența numerică după cucerirea Daciei, sub stăpânirea romană (106-275). Dacii erau locuitorii satelor și oricât de numeroase și populate ar fi fost orașele, satele le întreceau ca număr și populație. Dacă romanitatea a prins rădăcini puternice și durabile în nordul Dunării, aceasta se datorește

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
limbii române. Romanizarea Este un proces complex, desfășurat într-o lungă perioadă de timp, pe parcursul câtorva secole. El a început odată cu instalarea romanilor pe linia Dunării, în vremea lui Augustus și Tiberius (secolul I î. H.), s-a intensificat în urma cuceririi Daciei și transformării ei în provincie romană (secolele II-III d. H.) și a continuat după retragerea administrației și armatei din nordul Dunării (275). Romanizarea, ca proces etnic și lingvistic, nu s-a desfășurat în același timp și în același mod

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
La sud de Dunăre, romanizarea a început mai devreme (secolul I î. H.), iar de-aici ea a iradiat în regiunile învecinate de pe malul nordic al Dunării, în Muntenia și sudul Moldovei. Acestea erau supravegheate de trupele romane încă înainte de cucerirea Daciei, prin construirea unor castre în vremea lui Domitian și Traian. După fixarea graniței romane pe Dunăre, dacii de pe malul nordic au fost atrași în sfera economică, culturală și politică a Romei. În acest fel, romanizarea Daciei a fost pregătită

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Augustus, au fost strămutați în sud 50.000 de geți, iar în vremea lui Nero, 100.000 de "transdanubieni" au fost strămutați în Moesia, pe pământ deja roman. Dar etapa principală a romanizării o reprezintă perioada stăpânirii romane (106-275). După cucerirea și transformarea ei în provincie, a început procesul de colonizare cu elemente romane sau în curs de romanizare. Numărul coloniștilor a fost însemnat ("infinitas copias hominum") și ei proveneau din întreaga lume romană ("ex toto Orbe Romano"). Coloniștii erau atrași

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
moment datdupă douăzeci și cinci de ani de armată, ei își însușeau limba latină și modul de viață roman, fiind apărători ai ordinii romane.32 Un rol însemnat în romanizare l-au avut orașele -existente și înainte de 106, orașele propriu-zise apar după cucerire, sub forma coloniilor și municipiilor. Începând cu Ulpia Traiana și continuând cu Drobeta, Napoca, Apulum, numărul lor a crescut la douăsprezece. Fiecare oraș avea un teritoriu rural propriu, alcătuit din sate (vici), erau locuite de coloniști (cetățeni romani), fiind centre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mai ales la sate așezate prin văi, la poalele munților, într-un fel de centre economice, politice și religioase ce poartă de obicei nume slave: Clopotiva, Săliște, Seghiște etc. Populația românească trăia dispersată în cătune și locuințe izolate. În momentul cuceririi Transilvaniei de către unguri, care practicau creșterea extensivă a vitelor, slavo-românii din basinurile râurilor și din câmpii au fost împinși spre periferia acestora, unde datorită preponderenței elementului muntenesc român, ea a câștigat un caracter român-slav și în curând curat românesc. În

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
argument, suntem obligați să admitem că elementele etnice împinse de valul slavilor (din sud) la nordul Dunării, în regiunile dacice, pe care aceștia le părăsiseră anterior, s-au sprijinit aici pe o populație romanică, ce s-a menținut și după cuceririle barbare, produse după 275, populație pe care imigrările succesive de prizonieri și meseriași aduși din sud au ajutat-o să-și păstreze tradiția latinei populare. Dacă lucrurile n-ar fi stat așa, termenii de bază primordiali în viața de familie

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
tuturor regiunilor dunărene. În Dacia, locuitorii au vrut să fie români, iar faptele dovedesc că au vrut acest lucru în mod conștient". Amprenta de neșters lăsată de Roma asupra Daciei "sigiliul Romei" (Iorga) nu a fost numai urmarea operei de cucerire (106-275) și nu a fost ștearsă prin evacuarea militară și administrativă (275), datorită folosirii latinei, mai mult decât datorită coloniștilor, veterani și cetățeni romani, ea a reușit să supraviețuiască și după încetarea dominației politice a Imperiului în nordul Dunării. În

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
un total maxim de 1700 cuvinte moștenite. Concluzia ce se impune: cuvintele autohtone (prelatine) reprezintă doar o 1/10 din lexic, dar sunt importante (în ciuda numărului lor redus) ele sunt resturi din substratul de limbă traco-dac, înlocuit prin latină după cucerirea Daciei. Cuvintele autohtone, distincte de celelalte în lexicul românesc, sunt generale, ca și cele latine, pe întreg teritoriul lingvistic daco-român. Marea majoritate a cuvintelor autohtone exprimă noțiuni generale, fundamentale, cunoscute peste tot, fiind termeni cu caracter universal românesc și foarte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ulterioare, în aceeași măsură ca elementele latine. Aceste elemente vechi, neromane (autohtone, trace) erau prezente în limbă anterior oricăror împrumuturi externe, fiind din punct de vedere românesc, contemporane, în sensul absolut, cu întregul fond romanic al limbii române. Ulterior, după cucerirea romană, latina înlocuiește idiomurile autohtone. În limba română, gramatica ei istorică arată (indică) că elementele autohtone (preromane) au existat simultan cu cele latine, cu care alcătuiesc împreună blocul omogen al fondului lexical moștenit. Lingviștii români și străini au întrevăzut clar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
limbă, face parte din marea familie a limbilor indo-europene și anume din familia limbilor romanice, alături de sardă, italiană, retoromană, franceză, occitană (provensală), catalană, spaniolă și portugheză. Limbile romanice provin din latină, etapă intermediară între indo-europeana comună și limbile neolatine. Înainte de cucerirea romană, au existat populații care vorbeau fie alte limbi indo-europene (celții), fie limbi neindo-europene (etruscii). Aceste populații și-au abandonat limba în favoarea latinei, dar au păstrat în latina populară cuvinte din limba părăsită. Pe teritoriile din nordul Dunării, situate între

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
venirea romanilor, de o altă populație indo-europeană, tracii, care s-au extins în întreaga Peninsulă Balcanică (sudul și nordul Dunării) și în regiunile învecinate, Europa centrală și Asia Mică. Acestui grup etnic, tracilor, îi aparțineau geții (dacii). Însușirea latinei, după cucerirea romană, de către geți (daci), a făcut ca aceasta să sufere unele modificări, deosebindu-se de latina din alte provincii ale Imperiului. Totalitatea elementelor pătrunse în latină din limba populațiilor cucerite alcătuiesc substratul traco-dacic al limbii române. Acest substrat nu a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de dependență și cu formele sale specifice nu este contestată de nimeni. În ceea ce privește originile feudalismului românesc, evoluția societății de la antichitate la evul mediu a avut, în istoria noastră, o formă comună cu aceea din țările Europei de răsărit, neatinse de cucerirea romană, în care n-a existat sclavagismul și nici instituția colonatului. În aceste țări a avut loc o trecere directă de la obștea gentilică (autohtonă) la feudalism. Obștea țărănească (vezi cap. IV) a fost o verigă între vechea societate primară și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nu i-a recunoscut, aceștia ajungând în situația de subalterni ai nobilimii feudale cuceritoare. În Moldova și Țara Românească, situația cnejilor (juzilor) este aproape identică cu aceea a cnejilor din Transilvania, cu deosebirea că aici nu a avut loc o cucerire străină. În aceste țări, asistăm la constituirea unei categorii sociale suprapuse, "boierii"nobilime privilegiată de domnie cu carte, adică acte scrise. O parte a cnezilor din Moldova a trecut (pătruns) în rândurile boierilor, dar altă parte a lor, ca și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dând naștere unui mare voievodat situat în centrul și sudul Transilvaniei. Acesta este cunoscut sub numele de voievodatul Transilvaniei, amintit în documentele secolului al XI-lea, ca "terra Ultrasilvana", "regnum Ultrasilvanum", și care era foarte întins (cuprinzător), "regnum latissimum". Până la cucerirea maghiară, voievodatul cuprindea spațiul aflat între Porțile Meseșului, la apus, Țara Maramureșului, la nord, iar la sud se întindea până la hotarele "țărilor românești", Hațeg și Făgăraș. Unificarea celor două țări (voievodate) a început de la sud la nord, așezarea fortificată de la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aceasta "era o țară foarte mare și foarte bogată cu râuri din care se culegea aur, iar aurul era foarte bun". Aurul, sarea și celelalte bogății ale țării au atras irezistibil pe regele Ungariei, care și-a însușit bogății numeroase. Cucerirea Transilvaniei viza un teritoriu cu locuitori români, așezări și necropole (cimitire)este vorba despre voievodatul românesc al Albei, învecinat spre nord cu fostul voievodat al lui Gelu, care se întindea spre apus până la Munții Apuseni, spre sud până la marginile Țării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
statul bulgar din sudul Dunării, armata sa din Vidin era alcătuită din români (vlahi), pecenegi și bulgari.25 Expedițiile ungare de la începutul secolului al X-lea, în Transilvania, nu aveau un caracter permanent, sistematic, erau doar incursiuni de pradă și cucerire, apoi cea mai mare parte a maghiarilor și a căpeteniilor lor s-au retras în Panonia, numărul lor fiind redus pentru a putea stăpâni teritoriile cucerite. Cei care au rămas în aceste teritorii transilvane au conviețuit (vezi mai sus) cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
care au rămas în aceste teritorii transilvane au conviețuit (vezi mai sus) cu populația autohtonă, majoritară și s-au integrat în societatea locală, iar căpeteniile de triburi maghiare au apărat interesele lumii (societății) autohtone din Transilvania și s-au opus cuceririi regelui Ștefan cel Sfânt, de la începutul secolului al XI-lea. Urme ale prezenței maghiare de la începutul secolului al X-lea, în Transilvania, s-au aflat la Biharea-Oradea, Șiclău-Arad, Moldovenești-Cluj, unde s-au descoperit morminte, piese de harnașament, vârfuri de săgeată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunărea de Jos. Ulterior, reședința patriarhiei bulgare se va muta din răsărit în apus, la Ohrida. În acest interval au pătruns în Dobrogea și forme de cult bisericesc, dar acestea s-au pierdut, numai formele artistice au supraviețuit.27 După cucerirea lui Ioan Tzimiskes (970), Dristra devine o simplă mitropolie bizantină, dependentă, până în 1020, de patriarhia de Constantinopol și a jucat un rol important în organizarea bisericească din teritoriile cucerite de Bizanț. Cetățile de pe limesul danubian aveau, la rândul lor, biserici

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]