2,049 matches
-
în talie, cu mânecă lungă, largă terminată cu o manșetă îngustă, strânsă pe încheietura mâinii cu nasture. Avea un aer atât de ingenuu, nimic din înfățișarea Elenei nu trădase zbuciumul, care, probabil, existase, o văzu cum pătrunde în lumea aceea depărtată, periculoasă, zgomotoasă, falsă, într-o casă străină plină de fețe necunoscute, ce-o înconjoară din toate părțile, chipuri vesele, pahare de vin, muzică, o pereche de oameni mai în vârstă ce inspectează cu multă, multă atenție rochița din barchet albastru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
două degete, le depărta, irisul tulbure, albul globului ocular traversat de vinișoare roșietice, cădea prima picătură și în timpul acesta imaginația îl căra în sus, tot mai sus era aer, oxigen mult, simțea arsuri pe fundul ochilor, dar senzația era depărtată, depărtată, venea parcă de la o altă ființă, străină lui, aflată undeva jos, lipită de pământ, își masa pleoapele, îl gâdilau, îl gâdilau până la excitație, înșuruba capacul sticluței pe eticheta căreia era desenat un cap de mort, o așeza în trăistuță, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
toarce la picioarele ei, încolăcită, pisica. Poate e fericită, rosti Carmina și glasul îi sună strident în încăperea prăfuită. Ceva ca o năvală, un vârtej întunecă imaginea. Sidonia își întoarse încet capul de la fereastră, își așeză palmele pe genunchii ușor depărtați, așa cum stătea aplecată prin decolteul rochiei largi i se vedeau sânii mici, atârnând. Numai de-ar fi, Dumnezeule, rosti într-un târziu, abia mișcând buzele. Când am fost acolo la ea am avut impresia că totul nu-i decât o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
largă, umbroasă, plină de coșuri de fructe ornate ca pentru expoziție, EA, cu mâna abandonată pe masa lungă, ca pentru douăzeci de oameni, EA așezată pe bancheta ovală îmbrăcată în pluș. Poze, poze, poze. Ridică brațele în sus, cu degetele depărtate, pe urmă lăsă mâinile moi în poală. Așa cum rămase un timp ea avea un aer bătrân și nefericit. Și totuși nu văd motivul real al îngrijorării dumneavoastră. O privi clipind des parcă neînțelegându-i vorbele. Carmina își zise că are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
În oglindă, dar, din unghiul În care mă aflam, vedeam doar mănușile ei pe jos, mate și ondulate ca pielea lepădată de un șarpe - și, desigur, pe fetița drăgălașă cu fundița roșie atât de stridentă. Stând cu picioarele Îndoite și depărtate, mi-am pus mâinile pe genunchi. Fiind o poziție solicitantă chiar și pentru o femeie, m-am străduit din răsputeri să respir calm și cât de cât demn. Trecu ceva timp până când am reușit să discern sunetele din spatele meu. La
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
pe căpățâna sa descoperită se vedea o abundență de pete de batrânețe. Cea mai remercabilă era Însă fața omului, prea lată pentru craniul său. Avea gura lăsată pe ambele părți ale bărbiei și ochii, negri și nemișcați, erau atât de depărtați, Încât păreau să nu aibă nici o legătură unul cu celălalt. Cercetându-i, mi-am dat seama că arătau de parcă ar fi fost din porțelan. — V-o prezint pe domnișoara Wilms și pe prietenul ei. Cu permisiunea dumneavoastră, doctore Röser, aș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
celălalt se menține în interstițiu, între fericire și durere, între speranță și desperare, între patimă și dezgust. Să notăm în paranteză că și Arghezi accede în zona acestei filosofii, și credem că în siajul versului eminescian: „Apropiată mie și totuși depărtată/ logodnică deapururi, soție niciodată” (Cântare); „Eu veneam de sus, tu veneai de jos/ Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.” (Morgenstimmung). 44 Pentru îndrăgostitul Eminescu, acela de la vârsta 18-20 ani, dar și pentru bărbatul matur de 3033 ani, dincolo de
Ambrozie şi poşircă by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1140_a_2067]
-
celălalt se menține în interstițiu, între fericire și durere, între speranță și desperare, între patimă și dezgust. Să notăm în paranteză că și Arghezi accede în zona acestei filosofii, și credem că în siajul versului eminescian: „Apropiată mie și totuși depărtată/ logodnică deapururi, soție niciodată” (Cântare); „Eu veneam de sus, tu veneai de jos/ Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.” (Morgenstimmung). 44 Pentru îndrăgostitul Eminescu, acela de la vârsta 18-20 ani, dar și pentru bărbatul matur de 3033 ani, dincolo de
Ambrozie şi poşircă by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1140_a_2067]
-
pretutindeni, umbra cucerea lanurile năvălind ca valuri de la răsărit, și, din când în când, un canton suna trist, plângând parcă, în imensitate: lang-ling! Soarele, scufundat de mult în asfințitul vânăt, trimetea încă luciri trandafirii nourilor nemișcați deasupra, în înălțimi. Sate depărtate, în întunecimea care creștea, se cunoșteau întâi după fumegări ușoare, apoi după lumini pierdute în noapte, ca licurici pe o întindere fără margini, care se amestecau de la o vreme cu stelele zării. Și mă culcam trist în casa pustie, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
nu întoarce capul; vâslește încordat; și din lulea se înalță pânze ușoare de fum. În asfințit, nourii se sparg deodată, și asupra Iezerului, prin spărturi, țâșnesc izvoarele sângeroase ale amurgului de flăcări. Balta neclintită pare de sânge, până la umbra neagră, depărtată a sălciilor. Luntrea face un ocol mare prin apele înflăcărate. Apoi încet-încet lumina scade, pe când lopețile sună cu lepăit de unde. Nourii în asfințit se închid; umbrele se întind deodată, și freamătul stufăriilor tace. Un bâtlan singuratic trece fâlfâind rar pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
de câne sunase de două ori în adâncimi, ca sub niște bolți nemărginite. Cei doi oameni așteptară. Nu se auzea nici o chemare de pasere; nici zbor de gâze măcar nu străbătea lumina. Bătaia copoilor începu iar, acum mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. Pădurarul puse cornul la gură și chemă de două ori, iar pădurea tresări până în depărtări, hăuind. Dintrodată, când nici nu se așteptau, când stăteau numai cu urechile ațintite la bătaia răsunătoare a cânilor, scurt, din tufe dese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
iar se arătau. La malul celălalt, încovoindu-se cătră asfințit după cursul râului, lunca de sălcii și plopi făcea zid neclintit, zimțuit de vârfurile ascuțite ori rotunde ale copacilor. Umbra luncii se îngusta; soarele se lăsa la asfințit, spre aburii depărtați, din fund, ai Siretului. Pe apa lucie, aproape de malul cestălalt, venea domol înecatul, la linia undelor. Ne duceam încolo, la vale, zise repede unul din flăcăuandri, și l-am văzut că vine... Moș Gheorghe Cucu nu zise nimic. Păși repede
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
slăbiră, se stânseră. În tăcerea care se întinsese pretutindeni până în depărtări nesfârșite, pe roșața din fund, din apus, începură a trece rațele sălbatice. Veneau din zarea Dunării, din bălțile Brăilei, și treceau prin smârcurile apropiate de la Mălina. Stoluri, pe cer depărtat, purpuriu, grăbeau ca alungate de vânt. Se deslușeau linioare mărunte, negre, în lumina vie a asfințitului, izvorau ca din aburi, cârd după cârd, intrau în marea de lumină, apoi coborau, se mistuiau. Mă îndreptai spre casă. Lumina scădea. Într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cu glas blând boii albi. Așa ieșiră domol din târg; îngrămădirea de case rămase în urmă; și deodată câmpia Moldovei cu miriștile lungi, cu lanurile de păpușoi, cu fânețele neclintite sub lumina orbitoare, se desfăcu în toate părțile, până la dealurile depărtate care sprijineau cerul alburiu de secetă. Nu se simțea nici cea mai mică fâlfâire de vânt; un miros cald de fânețe plutea în lumina lui august. În depărtări se zăreau sate ca într-o pulbere mișcătoare; un acoperiș de biserică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
era numai sânge, năvălit din răni. Românul abia sufla, cu ochii deschiși mari, cu fața dintrodată întristată, subt umbra pe care o cernea frunzișul verde cenușiu al copacului. În liniștea și-n căldura zilei, glasurile întărâtate ale cositorilor se auzeau depărtate, chemându-se. Boii, lângă adăpătoare, stăteau acuma neclintiți și priveau cu ochii mari și umezi spre cei doi oameni. Băieșu se alătură de ghizdele, scoase de două ori ciutura plină și o vărsă în jgheab, pentru boi. O scoase și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
verdeață. Când dădeam la margine, creștea lumina și se auzeau spre câșlărie tălăngile vacilor boierești. Sunau lin cu sunete felurite, unele joase și altele tot mai subțiri, o scară de sunete dulci, care picurau domol și alergau ca un cântec depărtat, șoptit încet, șoptit ușor de clopote melodioase și nevăzute. Într-un timp, pe vremea aceea, pădurarul umbla lângă mine cu ochii duși și cu fața brăzdată ca de un năcaz mare. Avea ceva de la o vreme; mie nu-mi spunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cum mă gândeam la supărarea nevestei pădurarului, îmi veni deodată în minte lămurirea lucrului. Ce căuta pe aici boierul? Iar Voinea de ce se repede așa de des pân’ acasă? Trebuie să fie ceva la mijloc. În amurg, după ce conteni picurarea depărtată a clopotelor în poieni, după ce așteptarăm zadarnic găinuși la poteca Hoțului, ne întorceam, eu și Voinea, cu puștile în spate. Și cum mă necăjea gândul de peste zi, întrebai pe pădurar: —Azi n-ai fost pe la câșlărie, Voineo? Nu, da’ ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
sculă în picioare, naltă și subțirică și intră în casă. De departe, dinspre câșlărie poate, se auzea cornul lui Voinea. Chema prelung - îngâna sunete scurte apoi, și iar tremura într-o adiere lină; după aceea, tăcu. În liniște, un glas depărtat începu să cheme. Abia se deslușea, venea ca un freamăt prin codrul des: Măi Orofei, măi!... Tăcu și glasul. Și într-un târziu o secure începu a bocăni undeva, în adâncuri, în bolțile mai răsunătoare după ploaie. Femeia pădurarului ieși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
nici una din figurile vecinelor, românce, ori ovreice, n-auzi nici glasurile lor tânguitoare, șoptite: Eu, drăguță, să fiu ca tine, m-aș duce și i-aș lăsa plodul la ușă... Ea își ațintea mintea la duioase icoane dintr-un trecut depărtat; apoi, ca-ntr-un painjeniș de lacrimi, vedea înainte candela și iconița afumată, și toate hotărârile, îndoielile și mângâierile nădejdii o cercau... VItc " VI" În vremea asta Haia Sanis nu voia să știe de nimic în lume, decât de dragostea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și de năravurile lor, și ei îl purtau printre vite și-i lămureau toate. Apoi îi întrebă și pe ei cum îi chiamă, și unde li-s părinții. - Unii aveau tată și mamă la bordeie; alții erau veniți din sate depărtate, copii orfani rătăciți în lume după o bucățică de pâne. Niță Lepădatu îi întreba cu blândeță, și, ascultându-le glasurile, se gândea la locurile nouă în care a intrat și la viața pe care i-o ascundea viitorul. Trecu brumărelul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
îl mângâie pe gât și-l bătu încet pe bot. —Mă Sărmanule, da’ tu ai cojoc de iarnă? Blana groasă a cânelui lucea neagră prin bătaia ninsorii. Flăcăul stătu un timp privind în întuneric și gândindu-se. Din cei mai depărtați ani, de când își aducea aminte și de când își petrecea zilele slujind la vite boierești, fiorurile iernii îi strecurau neliniște în suflet. Simțea ceva aspru - ca un murmur de dușmănie suflat de pe alte tărâmuri. Hai, Sărmanule, la bordeie... vorbi el cătră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
a trăit în singurătatea noastră, vorbi Faliboga, a trăit aici, parc-avea o dragoste... De dimineață până-n sară pe câmp, cu mine... Și în puterea verii ne ducem noi la târg la Săveni, când s-adună secerătorii din satele cele depărtate și se rup acolo prețurile... Ș-aducem noi aici un iarmaroc de oameni... Și pornesc ca o oaste prin lanuri cu secerile... Măi Niță, de-aceea i-a plăcut boierului pe la noi, căci secerătorii i-au datla pământ tot holde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
se repezi, smulse din foc o crenguță aprinsă de cetină ș-o puse în mâna întinsă a bătrânului, ca să moară creștinește. Apoi se descoperiră în tăcere, trăgându-și cu stânga de pe plete căciulile, pe când în codrul posomorât de amurg, în depărtate și tăcute tăiniți, sunau aceleași țâhnituri fantastice de copoi alungând căprioarele. Neagra Șarului, 1922 Pe Deleleu a fost publicată prima dată în Însemnări literare, nr. 37 din 1919. Cadrul povestirii se spune că i-ar fi fost inspirat prozatorului de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
care zâmbea cu mâhnire. S-a coborât în două ori devale, până la Sebeș. Când se întorcea a doua oară la deal, la începutul lunii lui noemvrie, se întâmplase a fi o zi călduță, cu soare de aur. Munții cei mai depărtați visau în pâcle, iar pădurile de la malul Frumoasei aveau în ele ca o dulceață a unor păreri de rău. Când a ajuns la o cotitură și la un pod, a văzut aproape, numai la o zvârlitură de băț, două căprioare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
se umpleau de o ceață lăptoasă. Cătră amiază așteptam o limpezire. Într-adevăr, soarele se arăta câtva timp, ca să ne amintească existența lui și să ne dea nădejde; dar îndată după aceea prindeau să șușuie brazii și auzeam în ponoare depărtate vuietul furtunii și al ploii. Am așteptat o săptămână să se așeze vremea. După aceea, visând altă epocă tihnită a acelei așezări, m-am coborât iarăși la câmpie. Am ieșit din ploaie și din furtună; am regăsit primăvara la Sebeș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]