1,556 matches
-
gândit ne-determinatul (apeiron-ul, prin Anaximandros), într-un mod "negativ" raportat la lucrul determinat (sau la natura determinată a lucrurilor: physis), încă în Școala milesiană, iar filosofii primelor generații gândiseră "meontologic" asupra principiului tuturor lucrurilor (arche-ului). Totuși, Platon gândește ne-ființa (nimicul) ca atare, ceea ce înseamnă că, pentru el, gândirea poate fi tot una și cu ne-ființa (nu doar cu ființa, cum se întâmpla la Parmenide).28 Problema locului adevărului și cea a ne-ființei introduc "reglementări" ale actului de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
determinată a lucrurilor: physis), încă în Școala milesiană, iar filosofii primelor generații gândiseră "meontologic" asupra principiului tuturor lucrurilor (arche-ului). Totuși, Platon gândește ne-ființa (nimicul) ca atare, ceea ce înseamnă că, pentru el, gândirea poate fi tot una și cu ne-ființa (nu doar cu ființa, cum se întâmpla la Parmenide).28 Problema locului adevărului și cea a ne-ființei introduc "reglementări" ale actului de a gândi un "obiect" în sensul adevărului, în sensul cunoașterii; aceasta înseamnă că o cale anumită a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
3) încadrarea logic-judicativă a "ființei veșnice", prezentarea acesteia printr-o descriere suficient întemeiată prin raportare la exigențele predicativității (adică ale judicativului). De aceea putem găsi în filosofia aristotelică temeiurile judicative ale întregii metafizici occidentale, al cărei obiect apare astfel: a) ființa și categoriile ca "determinații" ale ei; b) ființarea prin predicatele ei cele mai generale; iar dintr-o altă perspectivă, libertatea, nemurirea și Dumnezeu. Ceea ce s-a numit "onto-teo-logie", apoi cosmologia, psihologia, teologia "raționale", după criteriul "critic" al lui Kant, sunt
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
observăm că cele două instanțe S și P nu se află de la bun început în același "loc logic". Subiectul este subzistență, substrat, prin urmare, spațiul său propriu este cel ontic, dominat de fel de fel de condiționări (substratul, totuși, nu ființează prin el însuși). Predicatul însă nu devine element al acestui spațiu decât prin exercițiul funcției sale. Altfel, el este, în primă instanță, o entitate exclusiv "logică". Dar prin așezarea alături a celor doi termeni, în forma logică a judecății, subiectul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
nu admite printre temeiurile sale nici o prejudecată; de fapt, ea se sprijină pe o prejudecată, referitoare la ideea de corectitudine a gândirii; a acelei gândiri care apare ca exercițiu de exprimare sau redare a lucrurilor. Traseele preconfigurate ale logicii substituie ființa logos-ului, păstrând din acesta, întru administrare și instrumentalizare, doar "forma" sa. Cel care deține astfel de trasee (structuri, principii, reguli, scheme operaționale etc.) este destul de sigur în privința ocolirii greșelilor de gândire (sofismelor), deși el nu este apărat decât împotriva
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Parmenide, ci și de Heraclit, Socrate, Platon, printre alții. Aristotel însuși, în contexte diferite ale operei sale, îl gândește pe cel-ce-este într-un mod cu totul diferit față de "lucrurile" pe care acela le întemeiază, fie că este "interpretat" ca Bine, ființă ca ființă, Prim motor, materie și formă etc. Desigur, cunoștința acestora este adevărată în virtutea condiției formale pe care o știm. Și tocmai de aceea am putea înțelege că adevărul-corespondență trimite în două direcții: a) către diferența dintre forma logică și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
condiției formale pe care o știm. Și tocmai de aceea am putea înțelege că adevărul-corespondență trimite în două direcții: a) către diferența dintre forma logică și obiectul care o umple (direcție prin excelență formală); b) către diferența dintre ceea-ce-este (Bine, ființă ca ființă, Prim motor, materie și formă etc.) și ceea-ce-nu-este, folosind limbajul parmenidian (direcție "interpretativă", aplicativă). În felul acesta, mizând și pe a doua diferență, ajungem însă la problema ontologică, poate chiar la vestita "diferență ontologică"; iar aceasta actualizează altă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
al ei, în vreme ce ființa este "reprezentată" mai degrabă ca temei al lucrului, ca transcendent cu rosturi întemeietoare față de lucru și cu rosturi unitare față de totalitatea acestora ("lumea"); ea este realitatea originară prin care devin posibile și "reale" toate cele ce ființează. Aristotel păstrează din plin astfel de înțelesuri, iar atunci când va pune în discuție problema cunoașterii "temeiului", el va stabili un întreg scenariu, cu toate că el vorbește și despre posibilitatea unei cunoașteri intuitiv-intelectuale a "primelor principii" (a însuși temeiului). În spațiul mai
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
spațiul lucrărilor de logică ale lui Aristotel. Metafizica sa, de exemplu, pare a fi un loc generos în privința ideii recuperării (prin gândire) a nimicului din ființă. În ultima parte a Metafizicii, filosoful susține că "sensurile în care se ia Ne-ființa sunt tot atât de numeroase ca acelea în care se ia Ființa."66 Cea dintâi neființa are și sensuri speciale (ceea ce e fals, ceea ce e potențial) și despre ea Aristotel vorbește în multe locuri ale lucrării menționate (de multe ori, în același
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
depășească sensul lor. De la bun început este anunțat aici un sens pe care Heidegger însuși îl va socoti "ontic-ontologic": un sens "mixt" ce pare a fi neobișnuit pentru dictatura judicativului. Nu este vorba despre un "obiect", pentru care trebuie să ființeze și un "subiect", ci despre un act de constituire, în același timp, a celor două instanțe (poziții judicative: subiect și obiect), dar nu în separația lor, ci în unitatea lor originară, ele putând căpăta un sens abia pe seama a priori
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fapt are semnificație obiectuală. Împrejurarea din urmă este deosebit de semnificativă în ordinea constituirii enunțului în aspectul său obiectual. Prin enunț, susține Heidegger, privirea ambientală și-a trecut miza de la obiectul dat în unitatea sa ustensilică (ființare-la-îndemână) la obiectul care doar ființează (ființare-simplu-prezentă). "Ca"-ul originar, existențial-hermeneutic, propriu înțelegerii de primă instanță, care ia obiectul întâlnit drept lucru bun la ceva, este învăluit în enunț; capătă astfel evidență "ca"-ul apofantic, acela care stabilește o legătură (de fapt, el leagă sau separă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fiind primordială distincția dintre ființă și ne-ființă, precum și analogia acesteia cu diferența dintre știință și părere, fiindcă acestea două din urmă sunt rezultatele exercitării unor funcții de cunoaștere (gândirea și simțurile) asupra unui obiect potrivit fiecăreia: ființa și ne-ființa, "obiectul" având, cumva, preeminență. Pentru Parmenide, ne-ființa poate fi gândită ca fiind ceva: anume ceva de condiția lucrului dat simțurilor; ar putea fi vorba de ceva ce va fi gândit mai târziu, de către Heidegger, ca având condiția de ființare
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
precum și analogia acesteia cu diferența dintre știință și părere, fiindcă acestea două din urmă sunt rezultatele exercitării unor funcții de cunoaștere (gândirea și simțurile) asupra unui obiect potrivit fiecăreia: ființa și ne-ființa, "obiectul" având, cumva, preeminență. Pentru Parmenide, ne-ființa poate fi gândită ca fiind ceva: anume ceva de condiția lucrului dat simțurilor; ar putea fi vorba de ceva ce va fi gândit mai târziu, de către Heidegger, ca având condiția de ființare dată în interiorul "lumii" ca ființare-simplu-prezentă și intratemporală.194
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
la scenariile ei propriu-zis filosofice, adică zenoniene, iar mai târziu, socratice și platoniciene. Propriu-zis regulativ (adică după regulile "gândirii ființei"), două sunt instanțele constituite ontologic: ființa însăși, ca "obiect" adecvat gândirii, poate chiar ca singurul ei obiect propriu, și ne-ființa, ca "obiect" lăsat la o parte ca nesemnificativ, pus într-o astfel de condiție de "gândirea ființei" tocmai pentru că ea, ca o gândire ce gândește ceea-ce-este, s-a "săltat" pentru a atinge acest obiect, anterior exersându-se cu altceva: desigur
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
pus într-o astfel de condiție de "gândirea ființei" tocmai pentru că ea, ca o gândire ce gândește ceea-ce-este, s-a "săltat" pentru a atinge acest obiect, anterior exersându-se cu altceva: desigur, nu cu ființa, ci cu opusul ei, ne-ființa; este constituit ca atare din punct de vedere ontologic, adică este acreditat filosofic, ceea-ce-este și gândul despre acesta, iar nu ceea-ce-nu-este. Cu toate acestea, ne-ființa este ea însăși constituită ontologic, dar numai într-un sens negativ așadar, și corelativ
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
anterior exersându-se cu altceva: desigur, nu cu ființa, ci cu opusul ei, ne-ființa; este constituit ca atare din punct de vedere ontologic, adică este acreditat filosofic, ceea-ce-este și gândul despre acesta, iar nu ceea-ce-nu-este. Cu toate acestea, ne-ființa este ea însăși constituită ontologic, dar numai într-un sens negativ așadar, și corelativ ca opus al obiectului ca atare al cunoașterii, anume ființa.195 Așadar, ontologia este ipostaza originară a discursului de tip filosofic; dar nu este și modelul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
se află și la Platon. Dar la acesta, ideea unei gândiri care se gândește pe sine, ușor de recunoscut printre alte gânduri ale filosofului, nu primise o interpretare formală, cât mai degrabă era reconstituită "material", ontologic, prin reactivarea cuplului categorial ființă neființă (ambii termeni din urmă fiind socotiți "calitativ", luați în diferența lor contradictorie, totuși activați prin mișcarea fiecăruia de la un termen la altul al "gândirii care se gândește pe sine", așa cum îi găsim și la Eleați). Kant, de asemenea, a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
totuși, nu sunt încă în forma proprie). Așadar, întâi, termenii sunt ceva, datorită raportului temporal (prezentuire chemarea trecutului) pe care unitatea lor "judicativă" (unitatea judecății din care ei fac parte) îi cuprinde; apoi ei sunt funcțiuni logice. Faptul de a ființa de a fi obiect constituit apare, în cazul lor, numai condiționat: ei sunt "noțiuni" într-o judecată; ceea ce înseamnă că ființa lor condiționantă, în sens constitutiv, este judecata, ei având un sens numai în unitatea acesteia, acolo unde, datorită raportului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sa, să capete sens condiționat prin ea și numai în orizontul ei de posibilități intențional-constitutive. Este, aici, o inversare de poziții și funcții, datorată timporizării, care trebuie considerată de pe acum și care va reprezenta însăși "realitatea" dictaturii judicativului. Subiectul, odată ființând și investit fiind cu funcția proprie în judecată, nu mai are un raport semnificativ cu timpul; sau, mai bine spus, timpul nu-l mai afectează. Acesta a fost esențial, prin intervenția sa, pentru instituirea "poziției" subiectului, însă acum, după instituire
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de ce se întâmplă aceasta? Operaționalitatea judicativă trebuie să se sprijine pe ceva stabil, pe un fel de "substrat", pe ceva care să fie întărit în dimensiunea sa ființială și să devină o ființare fermă în însuși faptul ei de a ființa, suficient de puternică pentru a suporta greutatea predicativității, adică a tuturor a operațiilor de predicare și a predicatelor corespunzătoare. În plus, întrucât predicarea, care constă în alăturarea (legarea) "predicatului" la un "subiect", reprezintă o funcțiune pur formală (S și P
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ființare, pentru a dura; "formă" în absența căreia ființarea însăși nu ar mai fi ceva, chiar dacă am putea presupune că ființa îi dă, unei ființări, dezlegare către în-ființare; de altminteri, este rostul ființei de a da dezlegare în-ființării celor ce ființează, și aceasta fără nici o întrerupere în mișcarea "lumii". Este" (verbul) și timpul pot fi, în judecată, numai prin ceva anterior lor și numai întrucât acest ceva anterior este prezentuit în judecata însăși. Ceea ce înseamnă că "este" și "timpul" sunt condiționate
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de sub determinarea timpului, pentru că aceasta ar însemna dispariția subiectului, ci înseamnă doar o retragere a timpului din constituția ființială a acestuia, pentru ca tocmai această constituție ființială, instituită deja datorită timpului, să prindă în sine și determinarea funcțională a subiectului; subiectul ființează, iar predicatul funcționează, am putea spune (ambele determinări fiind obiectual-judicative). Subiectul se păstrează în propria identitate constituită (prin timporizare) numai scăpând, cumva, de amenințarea timpului, mai bine zis a timporizării, operație care nu poate lua, în cazul subiectului, decât sensul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
mai bine zis a timporizării, operație care nu poate lua, în cazul subiectului, decât sensul chemării viitorului; ceea ce înseamnă o zăbavă, o neschimbare a determinărilor primite deja. Sustrăgându-se continuu dominației timpului, dar datorită relaxării constrângerilor temporale prin care subiectul ființează ca subiect, sustrăgându-se, cumva, propriei ființări, dar în așa fel încât aceasta, îmbogățită cu sensurile funcționale ale subiectului, să concentreze însăși identitatea unui subiect anume, acesta din urmă nu mai poate fi, judicativ, decât cu ajutorul predicatului; odată alăturat însă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
corespunzătoare constituirilor obiectuale. Cum știm, este el însuși o asemenea constituire obiectuală, însă una dată drept corelativ al actului de a judeca. Dar în sensul observației de la începutul paragrafului, trebuie să observăm că nimicul este el însuși timp, în măsura în care durează, ființează, cumva, cel puțin pentru faptul că vorbim despre el ca fiind. De asemenea, ceea ce nu poate fi, în măsura în care se deosebește de nimic luat ca fiind ceea ce este imposibil să fie, reprezintă, de asemenea, timp. Dar timp este orice ființare, tocmai
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
să fie ființare este în-ființarea. Dar cine o provoacă pe aceasta, timpul părând a fi doar "agentul" înființător? Unde îi este originea? Cum poate fi gândită această origine, altfel decât în sensul în care în-ființarea și ființarea sugerează, anume ca ființă? Este adevărat că timpul însuși se împlinește, cumva, dacă luăm în seamă, atunci când îl reconstruim, faptul că tocmai reconstrucția sa, care presupune constituirea ființării Celuilalt și "conștiința" ființării acestuia, adică timpul în altă ipostază decât ființarea care este timpul "meu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]