3,184 matches
-
eficientă a creștinismului apostolic în bazinul Mediteranei nu s-a datorat unei legislații imperiale favorabile. Climatul politic era, dimpotrivă, ostil dorinței Bisericii de a refuza idolatria statală. Duhul martirilor vexa așadar conservatorismul politicii romane, fiind însă perfect viu în comunitățile liturgice de la marginea orașelor. Așadar, un ortodox format de Părinții tradiției Bisericii nu se ghidează în viață după principii abstracte, ci caută mereu concretul personal și comunitar al vieții. Generalitățile îl plictisesc, căci agenda sa de lucru este scrisă „pe tabla
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Bisericii în lupta cu propriile inerții și ceilalți competitori religioși într-un decor pestriț și confuz. O Biserică mult prea servilă față de factorul politic - mereu foarte prezent la nivelul ecumenismului de tip socialist 1 - își pierde din suflul mistic, articulat liturgic, în rugăciunea creștinilor dreptmăritori de pe toate continentele. Biserica nu poate milita rând pe rând pentru NATO sau UE fără a pierde contactul cu viața cerească. Diplomația așadar trebuie să se întâlnească mereu cu propria limită pentru a descoperi gustul pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cuvintelor părintelui Benedict Ghiuș (1904-1990), care spunea cândva: „Cea mai mare persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia slujitorilor ei”. Dacă ne întrebăm în care parte a lumii nevăzute dorim să ne gestionăm posteritatea, atunci vom putea găsi răspunsul în revitalizarea substanței liturgice a vieții creștine, printr-o depășire noetică a ritualismului decorativ. Vom ajunge curând, așa cum avertizează Teodor Baconsky, în situația occidentalilor de a percepe urmele lui Dumnezeu în lume „mai curând ca o «camuflare a sacrului în profan»”. Fără o împrospătare
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sfiala struțo-cămilei agnostice? Când capitalismul de tip laissez-faire face milioane de victime pe mapamond, cum să nu pui - public - întrebări despre etică și dreptate? Când legislația laică atacă libertatea de conștiință religioasă ori chiar cinstea familiei, atunci să ne refugiem liturgic prin catacombe? Când o literatură genială, dar cu subtext gnostic (gen Coelho sau poate Cărtărescu) face furori printre esteții urbei, cum să inhibi o minimă reacție critică? Când programele școlare îi contaminează pe adolescenți cu nihilismul culturii de carnaval, atunci
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de autenticitate existențială proprie creștinismului primar. Că acest proiect nu s-a putut menține fără o imediată recesiune pietistă devine explicabil din perspectiva relației false întreținute de protestantism cu manifestul teologic al tradiției apostolice, de ale cărei exigențe spirituale (practica liturgică, incluzând regula postului, instituția paternității duhovnicești etc.) liderii Reformei s-au dispensat cu ușurință. S-ar putea ca pietismul protestant să reproducă în plan emoțional-afectiv mecanismele obiectivării intelectuale a Dumnezeirii din scolastica târzie. Omul recent nu se concentrează atât de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nihilismul contestării oricărei construcții metafizice sau chiar a ideii de întemeiere a valorilor printr-un recurs la o rațiune absolută, el sugerează o soluție teologico-politică. „Dumnezeu este Domnul” nu reprezintă o tautologie și nici doar o aluzie la faimosul text liturgic rostit înaintea sărbătorii Crăciunului și a Epifaniei: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă: bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”. Domnia lui Dumnezeu - atribuită de Crezul nicean lui Hristos - indică sursa legitimă pe care orice autentică
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
este Domnul Dumnezeul nostru” reprezintă începutul unei rugăciuni rostite într-o biserică și nu într-o sinagogă sau moschee? Mai mult: avem oare nevoie, în opinia lui H.-R. Patapievici, de o biserică în care să putem ieși, mistic și liturgic, din logica nihilistă a modernității? Autorul nu ne răspunde direct, preferând să facă o apologie a spiritului creștinismului aflat sub fascinația pentru ideea imaterialității trecerii Duhului (¬155), chemat să reziste chiar și în fața dispariției formelor clasice de existență ale creștinismului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
38), ca pe Cel cu adevărat dintru început (Ioan 1, 1)? Ce ar fi un creștinism fără „arhivele care sunt Hristos” (Sf. Ignatie al Antiohiei)? Ce ar mai rămâne dintr-un creștinism născut prin miracolul Întrupării fără împărtășirea trupească, nemijlocită, liturgică din „cereștile, preacuratele și nemuritoarele ale lui Hristos taine”? Această apologie pentru tradiția eclezială n-are nimic de-a face cu pansofismul unui discurs pronunțat din perspectiva unității transcendente a religiilor, la care un autor ca Fritjof Schuon ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
este o invitație la trădarea lucidității prin replierea în visul teocratic al celor lipsiți de viziune eshatologică. Pentru a regăsi firul pierdut al criticii modernității nu este suficientă o întoarcere la categoriile gândirii teologico-politice din Bizanț. Necesară, însă, rămâne depășirea liturgică a temporalității lumii - a orizontului structural ambiguu care ne fixează într-o perfidă complicitate cu farmecele neființei. Tradiția nu ține de o mecanică a repetiției pliată pe câteva fixații conservatoare, ci de fericitul acces la surse (din care ne-ar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
o interpretare triumfalistă a istoriei greu de înțeles pentru Augustin (354-430), episcopul Hipponei, care asistase înfricoșat la căderea Romei. Treptat, o atitudine trufașă ori nerăbdătoare față de alteritate a anchilozat conștiințele ecleziastice. Întâlnirea cu celălalt nu mai era pregătită de etosul liturgic al compasiunii, ci de voința oarbă de supunere. În absența curtoaziei, gratuității și a unui curiozități intelectuale genuine față de acele tradiții religioase care - numai prin îngăduința Proniei - au existat înaintea lui Moise, viziunea eshatologică și universalistă asupra istoriei umanității s-
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
tip nu este cu totul străină istoricului, jurnalistului sau chiar omului politic marcat de accidentele funeste ale cotidianității. Într-un ceas de profundă neliniște sau îndoială, toți aceștia contemplă melancolic lumea în totalitatea ei. Pentru sfinții ancorați într-o perspectivă liturgică și eshatologică, întâlnirea cu lumea ca totalitate nu este melancolică, ci pascală. Ea necesită „pogorârea la iad”. Contemplarea infernului atinge, în chip nevăzut, proporții cosmice. Compasiunea universală pentru întreaga creație este rezultatul trecerii (Pascha) iubirii lui Dumnezeu prin inima purificată
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pentru atâtea manifestări de tribalism comunitar. Citind trecutul sau prezentul fragmentat al istoriei umanității, teologii vor abandona, în sfârșit, proiectul unei metafizici abstracte ori speculative. Mai aproape de tradiția Bisericii apostolice, vom putea descoperi, prin rugăciunea pentru întregul Adam, etica compasiunii liturgice. Revelația destinului comun al umanității care suportă, la scară globală, tragedia dezbinării este încă un prilej de a regândi noțiunile teologice de „ipostas universal” sau „conștiință catolică”. Orice fragment al istoriei ne poate aduce în fața revelației solidarității eshatologice a întregii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos”. Pasivitatea originară a mărturisitorului este întărită din nou, în acest context. Revelația este un act divin modelând subiectivitatea receptivă a martorului, fără de care martorul nu ar putea fi părtaș într-un eveniment liturgic și eclezial, cu extensie universală și amplitudine cosmică (chiar dacă nevăzută). Neutralitatea modernătc "Neutralitatea modernă" În modernitatea timpurie, adepții declarați ai lumen naturale au pus în discuție legitimitatea recursului la revelația lui Dumnezeu în Scripturi. Descartes (Meditationes De Prima Philosophia, 1641
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de aur a fiecărui jucător învingător - deci cu atât mai puțin contul bancar al magnaților. Fotbalul este în altă parte, acolo unde jocul se departajează net de industria de entertainment. Care este darul acestui joc comunitar (pentru a nu spune liturgic, cu recurs la etimologie)? Ei bine, nimic din ce poate fi obiectivat sau de-numit printr-o referință individuală. Darul fotbalului nu ține, așa cum ar putea sugera etimologia cuvântului, de jocul cu balonul ori jocul de picioare. Darul nu este
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
subiectivității, Kant anulase pretenția de adevăr a cunoașterii estetice și condamnase opera de artă la statutul de obiect. Pentru Gadamer, modelul interpretării va fi ilustrat cel mai bine de întâlnirea cu arta înțeleasă ca joc și sărbătoare, al cărei mod liturgic de temporalizare fixează certitudinile într-un etaj non-discursiv al limbajului. Abundența mirăriitc "Abundența mirării" Diferența dintre Vorstellung („reprezentare”) și Darstellung („re-prezentificare”) ține de două moduri de apariție în lume a operei. Reprezentarea obiectivează creația, în timp ce re-prezentificarea, cu geniul său liturgic
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
liturgic de temporalizare fixează certitudinile într-un etaj non-discursiv al limbajului. Abundența mirăriitc "Abundența mirării" Diferența dintre Vorstellung („reprezentare”) și Darstellung („re-prezentificare”) ține de două moduri de apariție în lume a operei. Reprezentarea obiectivează creația, în timp ce re-prezentificarea, cu geniul său liturgic, face posibilă surpriza și chiar revelația. Resursele unei creații sunt inepuizabile. Rădăcinile operei artistului sunt ascunse într-un „nevăzut” găzduit de interioritatea patetică a subiectului creator. Înțelegerea este un moment de rezonanță, consonanță sau poate chiar unison. Opera de artă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
minții cu Dumnezeu”, se ivește bucuria solară a mirării „însoțită cu lauda” (Evagrie Ponticul). Aici, mirarea, prudentă, preparatorie și orientativă, nu poate da naștere unor „crampe mentale” (Wittgenstein), nici unei „temeri nedeterminate” (Heidegger). Mirarea însoțește în sfera doxologică bucuria unei ascensiuni liturgice. Pe parcursul acestei distanțe, obligatoriu infinită, etapele neînțelegerii sunt multiple; dar tot ce ne întrece de fiecare dată priceperea vine să făgăduiască, din adânc, tăcerea nefirească a unei veșnice recunoașteri. Înțelegerea acestei mirabile „neînțelegeri” trasează în sufletul fiecăruia un hotar, păzit
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Doar în ultimă instanță se pune în discuție revenirea la arta scoliilor, iar aici inițiativa nu poate aparține oricui. Este firesc ca un autor monastic să se bucure de comentariile avizate ale unui monah în viață. Laicii care ignoră ritmurile liturgice ale acestui tip de existență rămân străini de prospețimea izvorului din care se ivesc textele monastice - iar tonul introducerilor lui C. Bădiliță la literatura monastică a Răsăritului dovedește acest dureros adevăr. Nu orice traducător este un savant și nu orice
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
spațiul extra-eclezial. Trebuie spus din capul locului că părintele Teofil este, înainte de orice, o stare de spirit. Dacă livrescul nu-l pune întotdeauna în valoare, Cuvântul își găsește întotdeauna sălaș în nerostitul rostirii sale. Omiletica sa atât de profundă, competența liturgică, acuratețea exegezelor, o lungă experiență monastică - nu acestea îi aduc mai întâi pe creștini în sălile de conferințe. Părintele este convingere pentru că este trăire; de aceea, chiar și atunci când rostește banalități el rămâne spumos și pregnant. În cazul părintelui Teofil
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lucrarea de prefacere a propriei noastre inimi. Format la școala Scripturii și a tradiției patristice, părintele Teofil este un om al slujirii - pe scurt, un liturghisitor. Slujbele sunt viața Bisericii, iar teologia părintelui Teofil înseamnă o atare exploatare a izvoarelor liturgice. Cu mai puține scrupule academice sau convenții profesorale, dar susținută de o memorie prodigioasă, teologia părintelui Teofil cheamă la o reflecție asupra rostului prezenței noastre în trupul Bisericii. Astfel, părintele Teofil împlinește așteptările exprimate cândva de Dumitru Stăniloae, care spunea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
întemeietorii cu apelativul de „Sfinți Părinți” tocmai pentru că întemeietorii Bisericii sunt mai mult decât niște doctori, specialiști în doctrină și apologetică. Întemeietorii Bisericii sunt sfinți care și-au însușit atributul duhovnicesc al paternității. Viața lor este organizată într-o sintaxă liturgică, imitând taina chenozei fără de care n-am putea gândi revelația. Paternitatea și condiția filială sunt rezultatul unui eveniment care anulează toate determinările biologice și culturale ale vechii noastre identități. Nașterea de sus (Ioan 3, 3) presupune botezul „din apă și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
poate redescoperi luxurianta bogăție a Edenului. Setea dureroasă a fiilor risipitori nu este îndestulată decât de apele Duhului. Recunoașterea luminii cerești, sugerează starețul mănăstirii Simonos Petras, succedă mărturisirea și precedă recunoștința. Recunoștința este altoită pe trunchiul comuniunii - în matricea evenimentului liturgic al Trupului lui Hristos. Actul euharistic al mulțumirii nu este un artefact lingvistic; recunoștința se face întru cunoștință; ea este nedespărțită de plânsul curățitor „al inimii îndurerate” de golul absenței lui Dumnezeu. „Când îți vei întoarce duhul tău, adică mintea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și oase, soarta umanității pentru care Hristos a murit pe cruce. Fără sărăcie, viața monahală își pierde statutul respectabil și devine pricină de sminteală pentru poporul credincios și necredincios. Sărăcia este pandantul chenozei și premisa acestei mărturisiri din timpul jertfei liturgice: „ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”. Ascultarea, fecioria și sărăcia sunt voturi care rămân deschise experienței laicilor, fiind tot atâtea moduri de a descoperi bucuria libertății depline în Dumnezeu. Este semnul distinctiv al
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
legătura cu Dumnezeu, omul care nu a trecut de pragul pocăinței psihologice, emoționale și cucernice la arătare, nu poate înțelege porunca Domnului la iubirea de vrăjmași. Cu atât mai puțin va înțelege experiența interioară a îmbrățișării întregii creații în rugăciunea liturgică a Bisericii. Pocăința psihologică ignoră dimensiunea eclezială a acestui gest întemeietor, taina spovedaniei fiind percepută într-un sens individualist, ca act de pietate privată în cadrul unei religii civice. Mărginită în aceste cadre, spovedania, de pildă, se centrează în jurul problemei lichidării
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cu siguranță, una dintre cele mai îndrăznețe schițe de teodicee ortodoxă - iar părtași ai acestei aventuri se fac nu doar monahii înaintați, cei care au primit darul rugăciunii curate, ci toți credincioșii prezenți la dumnezeiasca liturghie a Bisericii. „Prin rugăciunea liturgică, sufletul omului se cufundă în oceanul suferințelor omenești. Purtat de Duhul lui Hristos, creștinul nu poate ocoli întâlnirea cu durerea întregului pământ. Precum Domnul se ruga pentru întreaga lume, tot astfel și rugăciunea credinciosului trebuie să devină strigăt al întregului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]