KorAP: Find »[drukola/base=maximizare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...59 60 61 ...67 >

1,664 matches

Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429

realiza acțiuni urmărind scopuri utilitariste și care selectează cele mai bune mijloace la Îndemână În acest sens. În concepția lui O.E. Williamson (1981a), raționalitatea actorilor include și caracteristica de oportunism a acestora; prin oportunism sunt desemnate acele acțiuni de maximizare a utilității prin fraudă, Înșelătorie și chiar furt, mai precis acele comportamente ghidate exclusiv după logica interesului și care ignoră orice considerații legale sau morale atât timp cât acestea nu au un impact negativ asupra utilității individuale. Astfel, În tranzacțiile mutual avantajoase

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
pe termen lung. Noua economie instituțională, În general, și teoria lui Williamson, În special, resping asumpția raționalității instrumentale a actorilor, preluând teoria behavioristă a raționalității limitate. Comportamentul actorilor este, conform teoriei behavioriste, unul ce urmărește satisfacerea anumitor nevoi și nu maximizarea utilității (satisficient, nu maximizator). Conform concepției lui Williamson, oportunismul și raționalitatea limitată sunt mai aproape de „natura umană așa cum o știm” (1985:ix, apud Rowlinson, 1997:26). Aceste caracteristici ale naturii umane (factorii umani) și caracteristicile tranzacțiilor (specificitatea investiției), cele din

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
din acest punct de vedere este cea a lui D.C. North (1990). El argumentează, de asemenea, că În istorie formele de organizare cele mai eficiente În reducerea costurilor tranzacționale le Înlocuiesc pe cele mai puțin eficiente dacă Însă acestea servesc maximizării intereselor conducătorilor politici. North introduce considerente ce țin de relațiile de putere, nu doar de eficiență și atrage atenția asupra problemelor ce pot apărea din cauză că „impunerea autorității este preluată de factori ale căror proprii funcții de utilitate influențează rezultatele acestei

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
paribus.” North consideră, de asemenea, că rolul instituțiilor eficiente constă În reducerea costurilor tranzacționale și generarea creșterii economice, doar că instituțiile sunt, În acest caz, rezultatul intenționat al acțiunii actorilor ce dețin putere (conducătorilor, statului) În promovarea propriilor interese de maximizare a utilității. Explicația este teleologică, dar la nivelul acțiunii individuale a anumitor actori (conducătorilor politici) și nu la nivelul societal general (funcționalistă). 6. Construcția contractuală și instituțională a relațiilor sociale. Autorii care subscriu paradigmei noii economii instituționale sunt interesați de

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
integrarea ierarhică În organizații va fi superioară (ca randament economic) formei hibride și aceasta, la rândul ei, contractului comercial clasic. O astfel de abordare consideră instituțiile ca temeiuri ale cooperării, dar care sunt În același timp, necesarmente eficiente În sensul maximizării raportului cost-beneficiu. Instituțiile sunt convenții reduse la dimensiunea tranzacțională, În dauna celei cognitive. Caracterul limitativ al acestor modele constă În incapacitatea de a explica persistența unor instituții ce nu generează eficiență, ci dimpotrivă au o balanță netă negativă Între costuri

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
valoare, În timp ce, intereseșe celelalte sunt mai degrabă neutre În raport cu funcția socială a organizației și se exprimă În costuri. Firmele (organizațiile de afaceri), de exemplu, contribuie la creșterea economiei și a bunăstării sociale atunci când urmăresc eficient interesele proprietarilor, anume obiectivele de maximizare a profitului. O poziție contractualistă mai nuanțată, Însă tot de sorginte neoclasică, este vehiculată de economiștii Michael Jensen și William Meckling (1976). Aceștia argumentează că, de fapt, firmele nu sunt personificări și deci nu pot avea obiective. Firma, este o

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
sunt personificări și deci nu pot avea obiective. Firma, este o „ficțiune legală ce servește drept centru Într-un proces complex În care obiectivele conflictuale ale indivizilor sunt aduse la un echilibru Într-un cadru de relații contractuale” (1976 :9). Maximizarea valorii de piață (pe piața de capital) a firmei respective devine obiectivul central al acestei ficțiuni legale, maximizare care face posibilă derivarea unor beneficii maxime pentru toți actorii constitutivi, actorii ce se află Într-o relație contractuală În cadrul firmei. Firma

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
un proces complex În care obiectivele conflictuale ale indivizilor sunt aduse la un echilibru Într-un cadru de relații contractuale” (1976 :9). Maximizarea valorii de piață (pe piața de capital) a firmei respective devine obiectivul central al acestei ficțiuni legale, maximizare care face posibilă derivarea unor beneficii maxime pentru toți actorii constitutivi, actorii ce se află Într-o relație contractuală În cadrul firmei. Firma modernă, cu o structură de capital mixtă - formată din acționari, deținători de obligațiuni, creditori etc. - În care managerul

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
baza propriilor percepții și valori, investesc În organizație, nu se invoiesc la tranzacții discrete prin care schimbă valori echivalente. Ei se așteaptă ca investiția lor să fie recuperată În viitor, intrând Într-o relație fiduciară cu organizația. În acest sens, maximizarea valorii de piață a firmei nu este un concept neutru, atât timp cât doar proprietarii - acționarii au dreptul legal de a revendica această valoare (residual claimants), iar investițiile celorlalți actori nu sunt recuperate. Din punctul de vedere al acestora din urmă, degeaba

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
intereselor agenților și principalilor și din faptul că agenții sunt, la rândul lor, actori maximizatori. Acest lucru nu Înseamnă că agenții nu pot fi și altruiști. Altruismul nu echivalează Însă cu a fi agent perfect, adică a acționa În sensul maximizării intereselor principalului. K. Arrow (1974, apud Rowlinson, 1997:54 ) argumentează că incomensurabilitatea și comunicarea incompletă a valorilor și dorințelor umane fac imposibilă reciprocitatea absolută. Chiar dacă agentul dorește să acționeze congruent intereselor principalului, nu poate avea măsura exactă a direcției și

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
valoarea activelor societății fără aprobarea adunării generale, adică a proprietarilor societății. Desigur, dreptul de dispunere trebuie exercitat astfel Încât să nu prejudicieze interesele societății; numai că etica În afaceri urmărită de manageri (administratori În L31/1990) poate fi diferită de etica maximizării intereselor financiare ale acționarilor - profitul. Așa cum vom vedea În continuare, managerii pot urmări satisfacerea unor obiective și interese diferite de cele ale deținătorilor de capital - proprietarilor legali, fie interese personale, fie interese revendicate de alți constituenți (principali), anume ale muncii

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
În mai multe privințe. În primul rând, În ceea ce privește competiția, marile corporații funcționează mai degrabă Într-un mediu puternic reglementat și cu puțini competitori În care prețul este o decizie administrativă și nu este rezultatul competiției. În al doilea rând, În privința maximizării profitului, marile corporații operează cu un orizont temporal mult mai vast ceea ce face ca deciziile luate să privească consolidarea poziției pe piață, câștigarea reputației și mai puțin maximizarea pe termen scurt sau mediu a profitului. Considerarea intereselor legitime ale altor

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
decizie administrativă și nu este rezultatul competiției. În al doilea rând, În privința maximizării profitului, marile corporații operează cu un orizont temporal mult mai vast ceea ce face ca deciziile luate să privească consolidarea poziției pe piață, câștigarea reputației și mai puțin maximizarea pe termen scurt sau mediu a profitului. Considerarea intereselor legitime ale altor constituenți (salariați, comunitate, generațiile viitoare etc.) face ca maximizarea profitului să nu mai aibă același sens și forță explicativă ca În teoria economică clasică. „Mărimea, spunea Berle (1965

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
mult mai vast ceea ce face ca deciziile luate să privească consolidarea poziției pe piață, câștigarea reputației și mai puțin maximizarea pe termen scurt sau mediu a profitului. Considerarea intereselor legitime ale altor constituenți (salariați, comunitate, generațiile viitoare etc.) face ca maximizarea profitului să nu mai aibă același sens și forță explicativă ca În teoria economică clasică. „Mărimea, spunea Berle (1965:35), extinde deciziile de afaceri din domeniul pur economic În domeniul mișcărilor sociale susținut de acțiune și reacțiune politică.” În timp ce un

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
de investitori ce Își asumă riscuri financiare - este tot mai puțin vizibil În economia reală. Dimpotrivă rolul managerului, al gestionarului resurselor financiare, materiale și mai ales umane a devenit crucial. Acesta asumă o responsabilitate socială, mai degrabă decât una a maximizării profitului. Managerii devin, În concepția lui Drucker (1973:319), „noua elită ce Înlocuiește preoțimea, aristocrația și chiar pe oamenii de știință”. În opoziție cu ultima aserțiune, am spune noi, managerii, ca și oamenii de știință, fac parte din societatea rațională

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
de poziția neoclasică strictă care asocia intresele legitime (principalul) cu cele ale deținătorilor de capital (deținătorii de capital și proprietarii legali ai organizației) stabilind astfel și sensul unilateral al relației agent - principal În care primul trebuie să acționeze În sensul maximizării intereselor celui din urmă. Așa cum spuneam, abordările politice și instituționaliste relativizează sensul relației sus-amintite, mai degrabă chestionând asumarea unilaterală a rolurilor de agent și respectiv principal de către actorii constitutivi ai organizației. Abordările politice și instituționaliste se diferențiază la rândul lor

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
sine, dezvoltarea profesională sau participarea la conducerea democratică ca interese legitime ale sinelui (rezultând dintr-o concepție rațională asupra societății În care dezvoltarea economică și socială sunt „miturile” centrale) atunci acestea pot fi ca atare urmărite chiar În detrimentul intereselor de maximizare a profitului acționarilor. De asemenea, așa cum vom arăta, „responsabilitatea socială a organizațiilor” nu Înseamnă altceva decât legitimarea socială a intereselor unor actori sociali diverși (comunitate În sensul larg) și, implicit, angajarea capacității acționale a agenților În sensul realizării acestor interese

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
și ale subsistemelor lor de relații În cadrul sistemului social mai larg. Modelul clasic de responsabilitate a corporațiilor aparține lui A. Smith. Punctul de plecare este celebrul concept al „mâinii invizibile” care, conform lui Smith, face ca urmărirea intereselor firmelor de maximizare a profitului să fie În sine un comportament responsabil care duce la eficiență socială. Responsabilitatea socială a organizațiilor era de natură strict economică. Ceva mai târziu, acestei viziuni strict economice i-a luat locul modelul legal. Corporațiile nu au doar

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
și care au revendicări de o natură sau alta asupra organizației - nu doar ai acționarilor. Teoria „investitorilor” a fost formulată ca o critică la adresa doctrinei acționariatului (stockholder doctrine) din teoria economică care prevede că responsabilitatea de bază a managerului este maximizarea rezultatelor În favoarea proprietarilor legali ai firmei (residual claimants); responsabilitatea managerilor față de acționari ar aduce cu sine și creșterea beneficiilor sociale. Teoria „investitorilor” sau managementul revendicărilor multiple (stakeholder management) a fost formulată atât pentru a explica (caracter descriptiv), cât mai ales

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
dintre principiile ce pot fi folosite În luarea deciziei și reflectă anumite interese. Alegerea criteriilor și a indicatorilor de performanță reprezintă un act de putere prin care se ierarhizează importanța intereselor diverse ale actorilor constitutivi. În economia neoclasică, principiul eficienței, maximizarea valorii de piață a firmei constituie criteriul de bază ce guvernează luarea deciziei. Pe de altă parte, teoria agent - principal, În varianta economică reprezentată de Jensen și Meckling (1976), consideră disjuncția omonimă ca un fapt generator de costuri. Costurile asociate

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
explicative ale organizării economice pornind de la asumpția acțiunii intenționale raționale, Însă În condițiile incertitudinii și asimetriei informațiilor (Coase 1960; Williamson, 1993), și a limitărilor cognitive ale actorilor (North (1990), Nelson&Winter (1982)). Totuși, chiar În aceste condiții de limitare cognitivă, maximizarea subiectiv posibilă, presiunea relativă către eficiență, explică arhitectura instituțională și structurală a organizării. Autori precum North (1990), dar și Alchian (1950), Nelson sau Winter (1982) vorbesc despre inadecvarea modelelor mentale subiective la realitate și, În consecință, imposibilitatea luării deciziilor optime

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
sistem (statul, grupurile de presiune) determină menținerea unor instituții ce produc rezultate consecvente intereselor acestor actori, dar În același timp ineficiente social. Modelele explicative avansate de către economiștii neo-instituționaliști, deși prezintă o importantă variație, Împărtășesc realismul explicației bazate pe interese, putere, maximizare. În continuare, vom prezenta teorii ce pun accentul pe caracterul social, cultural, macro-construit al organizării. 1. Instituții și acțiune rațională Problematica piețelor și a organizațiilor a constituit centrul preocupărilor neo-instituționaliste, atât În sociologie, cât și În economie. Ambele științe consideră

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
eficiența, motiv pentru care, afirmă aceiași autori, există decuplare Între structurile formale și organizarea reală În mediile instituționale. În concepția noastră, sensul termenului de eficiență este social definit, nu este independent de semnificația atribuită interindividual. Eficiența presupune, În limbaj tehnic, maximizarea raportului dintre costuri și beneficii. Totuși, considerarea elementelor ca beneficii sau costuri se face În raport cu anumite valori, luând În considerare anumite interese și cu anumite finalități sociale. Procesul nu este unul neutru, ci mai degrabă unul de construcție socială În

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
arăta și Larson (1992) aceste tipuri de structuri de cooperare ce formează rețele nu pot fi explicate nici de teoria costurilor tranzacționale, nici de teoria agent - principal, nici de teoriile instituționaliste fiindcă presupun o logică specifică, diferită de cea a maximizării economice. Aceste structuri de cooperare nu consideră tranzacția discretă ca unitatea de bază a analizei și nici nu apelează la norme sau construcții simbolice generalizate (ce ar determina, la rândul lor, Încredere generalizată sau asigurare). Actorii implicați În rețele se

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
elemente reglative, culturale și structurale ca factori explicativi ai cooperării economice și sociale. De asemenea, am arătat că rolul explicativ al acțiunii intenționale În generarea proceselor de cooperare și organizare socială variază de la abordările economic-contractualiste În care cooperarea este rezultatul maximizării utilităților ghidate de interese, la abordările instituționalist-sociologice În care aceasta este un joc de roluri Însușite la nivel normativ și/sau cognitiv. În cazul rețelelor și al modelului implicării, acțiunea Își recapătă forța explicativă pierdută În teoriile instituționaliste pentru a

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]