4,234 matches
-
de ani de anarhie militară. În acest timp s-au succedat o serie de împărați efemeri, a căror politică față de creștini a căpătat o varietate de tonuri ciudate. Maximinus, urând atitudinea tolerantă a predecesorului său, Alexandru Sever, a inițiat o persecuție care, deși a fost scurtă, a fost periculoasă deoarece viza persecutarea creștinilor în general și a ierarhilor lor în special (atitudine adoptată ulterior de Decius și Valerian etc.). Prin domnia lui Filip Arabul (244-249) politica statului revenea la un climat
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
Imperiu. Decius (249-251), exponentul grupării senatoriale, centrul tradițiilor romane, a reacționat la politica predecesorului său Filip (244-249), favorabil categoriei ecvestre căreia îi aparțineau mulți dinte creștini, deoarece vedea în creștinism un atentat împotriva ordinii constituite și a coeziunii Imperiului. Planul persecuției sale, una dintre cele mai sistematice, ne revelează un anumit anacronism și o oarecare nepotrivire dacă ne gândim că numeroase apostazii au fost determinate de oportunism și de motive contingente. Dacă legislația păgână și-a manifestat falimentul în materie anticreștină
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
gândim că numeroase apostazii au fost determinate de oportunism și de motive contingente. Dacă legislația păgână și-a manifestat falimentul în materie anticreștină, în același timp, Biserica a suferit o mortificație umilitoare: înmulțirea de libellatici, sacrificati și thurificati pe durata persecuției a demonstrat întreaga slăbiciune a acelor creștini care, relaxându-se spiritual într-o lungă perioadă de pace și de bunăstare, au cedat în fața persecuției. S-a născut astfel problema acestor lapsi, readmiterea sau mai puțin a celor apostați în comunitatea
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
același timp, Biserica a suferit o mortificație umilitoare: înmulțirea de libellatici, sacrificati și thurificati pe durata persecuției a demonstrat întreaga slăbiciune a acelor creștini care, relaxându-se spiritual într-o lungă perioadă de pace și de bunăstare, au cedat în fața persecuției. S-a născut astfel problema acestor lapsi, readmiterea sau mai puțin a celor apostați în comunitatea creștină, problemă pe care Ciprian din Cartagina (210-258) și Dionisie din Alexandria (190-265) au știut să o rezolve cu o anumită elasticitate, spre deosebire de mișcările
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
precum novaționismul, care s-au menținut intransigenți față de toți dezertorii credinței creștine. Concomitent presiunii goților pe limesul dunărean, ciuma decima populația imperiului, iar de apariția acestor catastrofe erau inculpați creștinii care, sub principatul lui Trebonianus Gallus (251-253), au pătimit o persecuție ce urmărea să elimine în special călăuzele Bisericii. Prin aceasta s-a întrevăzut că în lupta împotriva creștinismului nu mai era suficientă vechea legislație, menită să lovească creștinii individual, ci s-a intuit că noua religie trebuia persecutată ca și
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
sunt tot atâția factori care par să răvășească lumea romană, sporind confuzia și nesiguranța cetățenilor Imperiului. Conștient fiind de instabilitatea Imperiului (nemulțumirile și revolta pasivă a soldaților creștini și păgâni exprimată pe câmpul de luptă), care putea să derive din cauza persecuției inițiate de politica anticreștină a tatălui său Valerian, în anul 260 a dat un edict de toleranță față de creștini. În această manevră politică, se poate vedea implicit o recunoaștere a Bisericii ca asociație, fiind un prim pas spre o viitoare
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
lor antimilitaristă și pentru a pune capăt lipsurilor și tensiunilor existente în cadrul structurii militare, cauzate de concepția animistă a maniheilor, care comporta condamnarea serviciului militar și a pedepsei cu moartea (dreptul războiului). În general, se crede că inițiatorul edictelor de persecuție împotriva creștinilor ar fi fost tocmai Galerius, generalul armatei danubiene, recrutate în acele regiuni unde creștinismul nu se dezvoltase prea mult. Atitudinea sa trăda resentimentul țăranului-soldat din zona dunăreană, față de creștinul evoluat al Orientului civilizat, înmuiat de religia creștină a
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
două porunci se cuprind toată Legea și profeții. Atât din partea soldaților creștini, cât și din cea teologilor exista conștiința solidă de a fi soldatul lui Cristos, un popor sacerdotal care nu se lăsa condiționat de vreo putere civilă totalitară. În persecuția din februarie 303 nu mai era prigonit numele de creștin ca până atunci, ci refuzul de a sacrifica, iar efectele care derivau din aceasta au fost diferite pentru întreg Imperiul: dacă în Gallia, Constantius Chlorus deși promulgase edictele anticreștine a
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
ci refuzul de a sacrifica, iar efectele care derivau din aceasta au fost diferite pentru întreg Imperiul: dacă în Gallia, Constantius Chlorus deși promulgase edictele anticreștine a menținut o politică oarecum moderată, în Italia, Spania și Africa cu Maximian (286-305) persecuția s-a dezlănțuit cu multă violență, asemenea celor din Asia Mică și din zona dunăreană, teritorii de altfel supuse jurisdicției lui Dioclețian și cezarului Galerius (293-305), inițiatorii acestei prigoane. Falimentul sistemului tetrarhic este vizibil și prin luptele de succesiune ce
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
și până la șapte auguști disputându-și conducerea Imperiului. Ceea ce ne interesează este tocmai influența pe care asemenea lupte au avut-o asupra politicii religioase postdioclețiene. În lumea occidentală Maxentius (306-312) și Constantin, potrivnici augustului anticreștin Galerius (305-311), nu au reaprins persecuția, ba chiar au arătat o oarecare preocupare față de creștini, în special Maxentius care a bătut monede cu simbolul crucii între 307-308 și a proclamat un edict de toleranță față de discipolii lui Cristos. În Orient, Maximinus Daia (308-313) și Galerius au
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
chiar au arătat o oarecare preocupare față de creștini, în special Maxentius care a bătut monede cu simbolul crucii între 307-308 și a proclamat un edict de toleranță față de discipolii lui Cristos. În Orient, Maximinus Daia (308-313) și Galerius au continuat persecuția. Nu este exclus ca, politica inițială a lui Licinius (308-324) în favoarea creștinilor (opusă celei a lui Maximinus Daia), să nu-i fi sugerat muribundului Galerius în anul 311 promulgarea edictului de toleranță prin care se punea capăt în mod oficial
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
ca, politica inițială a lui Licinius (308-324) în favoarea creștinilor (opusă celei a lui Maximinus Daia), să nu-i fi sugerat muribundului Galerius în anul 311 promulgarea edictului de toleranță prin care se punea capăt în mod oficial politicii falimentare de persecuție, recunoscută de același decret, însă continuată în Asia Mică, Siria și Egipt de către Maximinus, care ignora decretul. Între timp, creștinismul a devenit religio licita prin același edict (311) al lui Galerius care sancționa implicit și anacronismul vechilor instituții ale statului
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
timp, creștinismul a devenit religio licita prin același edict (311) al lui Galerius care sancționa implicit și anacronismul vechilor instituții ale statului; ca o ironie, era tocmai cel care la început se îndârjise împotriva Bisericii prin patru edicte ce legitimau persecuția, iar acum trebuia să se recunoască înfrânt de aceasta. Anul următor Constantin, primind din partea senatului titulus primi nominis, după victoria asupra lui Maxentius (312), a obținut și încetarea persecuției de către Maximinus, iar în 313, împreună cu Licinius a promulgat o circulară
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
la început se îndârjise împotriva Bisericii prin patru edicte ce legitimau persecuția, iar acum trebuia să se recunoască înfrânt de aceasta. Anul următor Constantin, primind din partea senatului titulus primi nominis, după victoria asupra lui Maxentius (312), a obținut și încetarea persecuției de către Maximinus, iar în 313, împreună cu Licinius a promulgat o circulară care decreta libertatea religioasă pentru creștinii din întreg imperiul și restituirea bunurilor. Datorită schimbării politice și religioase a împăratului Licinius, iar mai apoi și a întăririi suspectului acestuia față de
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
și a întăririi suspectului acestuia față de colegul său occidental, s-au ajuns la neînțelegeri armate materializate prin două războaie în defavoarea celui dintâi care, între timp, suspectându-i pe toți de trădare, asemenea lui Domițian (81-96), a inițiat o serie de persecuții împotriva Bisericii și nu numai. În anul 324, în urma bătăliei de la Chrisopolis, învingându-l pe Licinius pe care îl va executa în anul următor datorită uneltirilor sale cu goții chiar din închisoare, Constantin rămânea unicul împărat. În contextul cunoscutei și
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
a noii religii a dus la o confruntare cu puterea civilă care a furnizat răspunsuri diferite, condiționate de politica imperială, oscilând de la un împărat la altul: unul căuta să ocrotească mos maiorum de exitiabilis superstitio, prava e immodica printr-o persecuție sângeroasă, altul în schimb căuta să recurgă la o politică de toleranță. Autoritățile constituite și poporul nici nu auziseră inițial de creștini, de diversitatea radicală a creștinismului de iudaism, spre deosebire de adevărata fractură ireversibilă din timpul dinastiei Antoninilor (96-192) exprimată prin
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
Mesia în 132. Începând cu această dată, ebraismul a supraviețuit în mod esențial prin prozelitismul diasporei, în timp ce bisericile iudeo-creștine se îndreptau spre pierderea identității lor, până la a deveni secte tot mai mult închise și excluse de comunitate. În același timp, persecuțiile suferite de creștini în timpul domniei lui Nero (54-68) și Domițian (81-96), nu par să izvorască din perceperea importanței noii religii, ci dintr-o atitudine politică întâmplătoare. Cele dintâi directive ale înălțimii imperiale, cu privire la chestiunea creștină, a cărei mărturie directă o
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
celor de mai sus, confruntarea dintre creștinism și lumea greco-romană s-a aflat dintru început sub semnul religiosului; celelalte idei sau obiecții referitoare la aceasta asumă inevitabil un caracter secundar. Pentru scriitorii creștini, motivele care au dus la dezlănțuirea unor persecuții religioase împotriva comunității lor, nu sunt străine intențiilor religioase, intenții care se regăsesc formulate diferit în interpretarea credinței ca religie de către aceștia. Conceptul de păgânism, interpretat în sens de absență religioasă ori de idee a decadenței religiozității antice, accentuează considerația
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
publice. Istoriografia greco-romană a antichității târzii, în specificările sale asupra creștinismului, este dependentă de premizele care îi sunt proprii, iar punctul de vedere al fiecărui autor este determinat dintru început de evoluția politico-religioasă. Ne surprinde faptul că nici pe durata persecuțiilor, nici pe cea a perioadei de formare a Bisericii de stat, nu au apărut interpretări polemice grosolane, dacă se exceptează cazul lui Eunapius (347-414), care, în Viețile sofiștilor, exprimase o critică agresivă împotriva lui Constantin, a fiilor săi și a
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
misiunea pacifică din Galileea. Nu laudă violența, după cum se poate observa și din răspunsul său, care întrerupe ironic discursul, precum și din comportamentul avut în Grădina Ghetsemani, care o reflectă pe cea a slujitorului lui Jahve din Isaia (40-55); deși întrevede persecuțiile din partea autorităților iudaice și romane, nu are nici o intenție de a se revolta politic. Acest lucru a fost foarte bine înțeles de Paul din Tars când cheamă creștinii să se supună autorităților civile (cf. Rom 13,1-7), care purtau ca
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
statul roman, cauzat de nerecunoașterea exercițiului libertății de cult, a dus la diferențierea celor dintâi față de ceilalți cetățeni practicanți ai diferitelor religii, din interiorul Imperiului, a determinat o anumită lâncezeală în folosirea armelor, la care s-au mai adăugat și persecuțiile, care, lovind în montaniști, prin edictele lui Septimius Severus (193-211 p.Chr), s-au îndreptat și împotriva creștinilor prin confuzie sau poate chiar prin intenție. Opinia lui Celsus a fost susținută și de alți scriitori păgâni, care au început să
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
scriitori păgâni, care au început să-i acuze pe creștini de inerție și indiferență, batjocorindu-i și considerându-i dușmanii ordinii stabilite. Neputând tolera această stare de lucruri, care era cu totul în dezavantajul ei, Biserica, exceptând perioadele neobișnuite de persecuție, se bucura de mulți ani de pace, amenințați spontan de comportamentul antimilitariștilor, s-a văzut constrânsă să intervină pentru a clarifica autorităților diferențele de acțiune și ideologie, pentru ca vinovăția unora să nu se reverse în întregime asupra întregii sale instituții
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
În mod evident, autoritățile imperiale nu puteau să facă o distincție netă între creștini, gnostici, montaniști și manihei, deoarece în ochii lor toți erau fiii aceleiași seminții și erau numiți sau considerați laolaltă creștini, după cum s-a văzut pe durata persecuțiilor, când i-au pus pe toți pe aceiași linie, condamnându-i la moarte deopotrivă. Evitând orice suspiciune, Clement Alexandrinul (+216), renumit maestru al școlii catehetice din orașul omonim, considera sprijinirea statului și prestarea serviciului militar o necesitate pentru un creștin
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
lui Cristos a provocat ură și contraste, separări între fidelii lui Dumnezeu și ceilalți, trecându-se adesea de la un război spiritual la unul fratricid, care a făcut să curgă mai mult sânge între eretici și creștinii propriu-ziși, decât pe durata persecuției păgânilor din vechime. Isus a spus că a venit să aducă foc pe pământ și dorea ca acest foc să se aprindă (Lc 12, 49-51). Focul dorit de Isus, era unul de iubire, de dragoste frățească... dar, mulți dintre ucenicii
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
concordanță cu Origene!), capabilă să îndepărteze orice manifestare a răului. Un exemplu concret de rezistență nonviolentă activă, înfăptuită prin autodenunțarea în masă, ne este prezentat în Ad Scapulam, 5: proconsulul Asiei, Arrius Antoninus, după ce a executat câțiva creștini, renunță la persecuție în timp ce alții îi ies în față spontan. Puterea de suportare a creștinilor era aceea care îi determina pe antagoniști să caute adevărul și să-l urmeze. Păgânii nu trebuiau să se teamă de ucenicii lui Cristos nefiind asociați în illicitae
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]