1,552 matches
-
brumat, ca o coroană de măr înflorit. "Tamara, noaptea mea de Ajun", îmi zic, privind-o în treacăt. Sînt copt pentru a mă căsători cu Livia? iată întrebarea ei, la care am impresia că nu am reușit să răspund. Ceva scîrțîie și nu-mi pot da seama ce. Livia nu și-a ocupat încă un loc stabil în sufletul meu, nu o simt ca făcînd parte din gîndurile mele permanente. E pasageră, da-da, ăsta-i adevărul: pasageră. Prezența ei e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
are o mască în plus. Pași. Aud pași. Se apropie cîțiva cu masca pe figură: le văd ochii sclipind prin lentilele de sticlă. Cineva bate într-o ușă. Cercul măștilor de gaze se strînge în jurul meu, să mă zdrobească. Ușa scîrțîie ușor cînd e deschisă. Parcă așa scîrțîie și ușa garsonierei mele. Oare am s-o mai revăd?! Dacă se autoaprinde hidrogenul?! Cine-mi garantează că sudurile sînt bine curățate?! Norocul meu că am scos plafonul, să nu fiu zdrobit... Ușa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
pași. Se apropie cîțiva cu masca pe figură: le văd ochii sclipind prin lentilele de sticlă. Cineva bate într-o ușă. Cercul măștilor de gaze se strînge în jurul meu, să mă zdrobească. Ușa scîrțîie ușor cînd e deschisă. Parcă așa scîrțîie și ușa garsonierei mele. Oare am s-o mai revăd?! Dacă se autoaprinde hidrogenul?! Cine-mi garantează că sudurile sînt bine curățate?! Norocul meu că am scos plafonul, să nu fiu zdrobit... Ușa scîrțîie din nou, închizîndu-se. Mă zbat să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
ușor cînd e deschisă. Parcă așa scîrțîie și ușa garsonierei mele. Oare am s-o mai revăd?! Dacă se autoaprinde hidrogenul?! Cine-mi garantează că sudurile sînt bine curățate?! Norocul meu că am scos plafonul, să nu fiu zdrobit... Ușa scîrțîie din nou, închizîndu-se. Mă zbat să ies din cercul măștilor de gaze. Un miros plăcut, ca de parfum, mă învăluie. Am să mor sufocat pentru că nu am masca de gaze. "Masca!..." Mă zbat din nou. Parfumul e mai puternic. "Ajungă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Era o adevărată teroare. Rose, emoționată și speriată, îmi făcea semne cabalistice care însemnau: „Doamne, a venit!“ O întrebam: „Cu cineva?“ - „Cu siguranță, fiindcă se tot învârtește pe lângă glasvand; probabil are o gaură prin care se uită, căci aud parchetul scârțâindu-i sub pași, pe acolo.“ Cu răsuflarea tăiată, ascultam/pândeam ca niște condamnate plecarea lui, după care respiram, ca scăpate de la ospiciu. Vezi deci de cine și de ce am scăpa, dacă acest cuplu reușește să rămână. Un lucru neplăcut: așteaptă
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
vanității nesăbuite a cinemaului de a pune forța vizuală mai presus de orice. Dilema Veche, aprilie 2007 Să fie lumină Sunshine (Marea Britanie, 2007), de Danny Boyle Ce trebuie să facă un echipaj de cosmonauți atunci cînd nava lor începe să scîrțîie din toate încheieturile, computerul de bord e în plină criză de personalitate, sera e în flăcări, iar căpitanul și încă un om sînt afară, în spațiu, ocupați cu diverse reparații casnice ? Ce trebuie să facă patru cosmonauți ca să treacă de pe
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
în căutare de noi aventuri, se încurcă din întîmplare tocmai cu instructoarea de fitness și, fiind predispus la paranoia, are senzația că ea și colegul ei îl urmăresc pe el. Cu acest personaj, construcția devine flagrant laborioasă și începe să scîrțîie. Asta n-ar fi o problemă dacă farsa ar fi condusă într-un ritm alert, însă Coenii o conduc în stilul lor obișnuit, tacticos și clinic ca pe un experiment de laborator. Stilul ăsta mergea de minune în Fargo, unde
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
va merge la medic. Trecem la odihnă, spunându-mi că va rămâne ceva mai mult în pat. Către ora 17 ies prin curte cu unele mici treburi gospodărești și peste puțin dau să intru în casă. Ușa de la bucătărie a scârțâit și atunci mă aud strigat cu glasul ei, de totdeauna: „Sandy, vino repede de-mi ține capul cu palmele, că rău mă mai doare!” Imediat sunt lângă ea, îi îmbrățișez capul cu ambele mâini, ea se uită la mine, îmi
CĂLĂTOR... PRIN VÂLTOAREA VREMII by ALEXANDRU MÂNĂSTIREANU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/560_a_1263]
-
Încet, încet, am început să mă acomodez cu ministerul, Direcția Culturală, șefii, colegii și problemele cotidiene. Fiind un "element muncitor, capabil ,bine pregătit și sociabil", am devenit destul de repede o rotiță în angrenaj, care-și făcea treaba ei, fără să scârțâie și fără să dăuneze mecanismului general. După câteva săptămâni, având în vedere volumul mare de muncă al Direcției, mi s-au repartizat sarcini concrete, de întocmit note și proiecte de telegrame și de rezolvat la telefon sau pe teren anumite
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
amabil o intrare și m-a condus pana la "obiectiv". Când i-am spus că nu pe mine mă "taie" ci pe un ziarist american, mi-a răspuns ferm ca nu se poate. Întrebându-l de ce , mi-a explicat că "scârțâie ușa și deranjează pe tovarăși". I-am argumentat că între ușa respectivă și "tovarăși" e o distanță apreciabilă, dar "gradul" a fost ferm ! Cum în preajma era o mică livadă, l-am întrebat dacă acolo se poate. A sărit ca ars
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
tutti capi" m-a sunat cerându-mi spășit să-i ajut să se întoarcă în România, că "Brazilia nu-i de ei"! Feliz Navidad! Crăciun fericit?! Pentru un român Crăciunul înseamnă de obicei ninsoare, zăpadă, un pic de geruleț să scârțâie tălpile, pomul împodobit (brad-brad, nu plastic), forfota cumpărăturilor, casa mirosind a sărbătoare, bucuria cadourilor, colindătorii, întâlnirile cu rudele și prietenii. Închipuiți-vă un Crăciun la Rio de zăpadă și brad nici vorbă la 40 de grade, colindătorii doar pe CD
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
vizitele la ambasadă ale domnilor Ion Iliescu și Teodor Meleșcanu. Pentru aceste ilustre prezențe ambasadorul dispusese "măsuri speciale": totul trebuia să strălucească, ceea ce era normal, și nimeni să "miște în front", respectiv toate geamurile să rămână închise, ușile să nu scârțâie, copiii să nu râdă sau să plângă, iar cei care eventual dispuneau de patrupede erau obligați să le eutanasieze, tranchilizeze sau să le transforme în mănuși. Mi-am adus aminte de o savuroasă schiță a unui autor național, "Vine doamna
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
viteză de la Paris. Peste douăsprezece ore ajungea la granița rusă. Pe fundalul iernii, ceremonia schimbării vagoanelor și a locomotivelor căpăta o nouă și stranie semnificație. Sentimentul emoționant de rodina, „patrie“, se Împletea pentru prima dată În mod organic cu zăpada scârțâind plăcut, cu urmele adânci lăsate pe ea, cu luciul roșu al coșului locomotivei, cu stiva Înaltă de bușteni de mesteacăn acoperită și ea cu zăpada transportabilă de pe tenderul roșu. Nu Împlinisem Încă șase ani, dar În anul acela petrecut În
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
ca aburul locomotivei care gâfâie În gară; și În acel moment, Zahar, vizitiul nostru, ia În mână situația - o matahală de bărbat Îmbrăcat Într-un cojoc, din a cărui centură stacojie ieșeau În afară uriașele mănuși Îndesate acolo. Aud zăpada scârțâind sub cizmele lui de pâslă, În timp ce se ocupă de bagaje, aud hamurile zornăind, apoi aud cum Își ușurează nasul printr-o manevră dibace de stoarcere și scuturare executată de unul din degete și policar, În timp ce ocolește cu pași grei sania
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
două țăcănituri mai degajă Încă două licăriri, una naturală, apoi una supranaturală și se sting de tot după Încă un țăcănit. Fascicolul meu de lumină Încă există, dar a devenit bătrân și palid și pâlpâie ori de câte ori Mademoiselle face patul să scârțâie, mișcându-se. Căci Încă o mai aud. Acum se aude foșnetul argintiu rostind „Suchard“; apoi hârș-hârș-hârș, un cuțit pentru fructe tăind foile publicației La Revue des Deux Mondes. Începe o perioadă de declin: citește Bourget. Nici un cuvânt de-al lui
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
numele ei. Din patul meu aflat sub culcușul fratelui meu (dormea? sau nici nu era acolo?), În semiîntunericul compartimentului nostru, urmăream lucrurile, părți din lucruri, umbre și secțiuni de umbre mișcându-se prudent prin jur, fără a ajunge nicăieri. Lemnăria scârțâia și trosnea ușor. Lângă ușa ce dădea spre toaletă, o haină Închisă la culoare pe un cuier, și mai sus, ciucurele lămpii de noapte, albastre, bivalvulare, se legănau ritmic. Erau greu de corelat acele apropieri șovăitoare, acea furișare mascată, cu
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
cu o velință în cap, se nevoia să scruteze zarea prin ploaie și negură, de unde se apropia în galop un pâlc de călăreți. Un corn mugi răgușit în turn, dând de veste că Domnul se apropie. Lanțurile zornăiră și podul scârțâind coborî cu zgomot, deschizând peste șanț drum spre cetate. Ștefan intră primul și tropotul galopului răpăi ritmat pe blănile podului. O duhoare de hoit îl izbi în față și ridică ochii de unde venea putoarea. Alături cu poarta, pe ziduri, legate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
se cățăraseră până la ea, dezvelindu-i gingiile cu niște dinți strâmbi, gălbejiți înfipți în ea. În găvanele ochilor, mișunau, colcăiau viermii. La gât, atârna o scândură pe care scrie cu litere mari: "TALHARI" Porțile grele de stejar, legate în fier, scârțâiră prelung din balamale, deschizându-se. Să coborâți stârvurile aistea! poruncește Ștefan. Destul mi-au împuțit cetatea! Și dă pinteni, întrând în curtea cetății. * Scrâșnetul lanțurilor, tropotul cailor, zarva o făcură pe Maria să arunce cartea și să dea fuga la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
noi suntem mai isteți! Închipuiți-vă: un șarpe ce zic eu -, un balaur cu cap și o coadă nesfârșită, ce șerpuiește târându-se moleșit, nădușind prin pulberea fierbinte, sub arșița unui soare nemilos, timp de șapte-opt săptămâni... Și-n urmă, scârțâind alene, un uriaș convoi de tunuri, harabale, calabalâcuri, poloboace, turme de cămile, cai, vite, oi... Și toată această puzderie de omenire și dobitoace cere apă, hrană, nutreț, cere somn, umbră, odihnă, cere drumuri, poduri, corturi, câte încă... O să mă grijesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
fie cu noi!... Pe cai, domnii mei! Pe cai!! După mine!! poruncește și pleacă. 16 Noaptea întrebărilor... "Neînfrântul" În întuneric, buciumele buciumă ca scoase din minți, de scoală cetatea, ridică târgul: Ce-i?!?! Ce-i?!?! Au dat tatarii?!?!... Lanțurile podului scârțâie, tropot de copite, vânzoleală, zăngănit de arme, strigăte, forfotă. Lumină! Lumină! Slujnicuțe în catrință, despletite, lipăie, dau buzna cu lumânări aprinse în odaia domnului. Pe scări, pe culoare, zăngănit de arme, zornăit ritmic de pinteni... Alaiul îl deschid copiii de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ascultă-mă! 18 Paharul de "Cale Albă". Te blestem !! Mucurile lumânărilor pâlpâie, aruncând pe pereți tremurătoare umbre... În odaia domnului e liniște, doar orăcăitul broaștelor ce nuntesc în șanțul de apărare al cetății: e nuntă mare! Ușa se crapă ușor scârțâind... O mână cu un pocal: Negrilă. Se holbează... Trupul Domnului zace răsturnat peste masă, cu fața în jos... Un fior îl scutură din creștet în tălpi... Vinul din cupă face valuri, se prelinge pe mână; Negrilă o scutură cu disperare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
se ridică... Îi zâmbește... Îi face un semn de bun rămas... Și pleacă încet șchiopătând... Daniil, în prag, își mai șterge o lacrimă furișată printre crețuri și strigă: Să te întorci sănătos, Ștefan al Moldovei! Fâlfâie de bun-rămas... Ușa deschisă scârțâie... Apoi, un galop... Și ciocârlia... Daniil își suflă nasul în cârpa de oblojeală. Se lipește cu spatele de ușa dată de perete și rămâne așa, un răstimp, cu ochii pierduți în gol... Ce noapte... Ce noapte, șoptește el, dar brusc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de sus. „Pasternak - atât”, și aceeași mână cobora brusc, pe cât permitea corpolența personajului, el însuși un bărbat înalt care în acel moment ar fi vrut probabil să atingă cu palma - dacă lucrul ar fi fost cu putință - scândura podiumului ce scârțâia din pricina neobișnuitului număr de gimnastică universitară. Inutil a spune că raportul „de statură” între cei doi scriitori, amândoi indiscutabil mari, nu era cel indicat cu atâta sforțare fizică de profesorul din anii ’50. * Despre acea colegă de facultate care, în urma
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
aceste biete gutui viermănoase, căzând la pământ, mi se pare inexplicabil: surd, dar prea amplu, prea îndesat, de parcă ar cădea, izbindu-se de sol, niște săculețe mărișoare umplute cu nisip. Citesc și totodată „prind” ca într-o plasă tot ce scârțâie, foșnește, „mișcă” în jur și aștept, cu inima strânsă, sinistra bufnitură a unui alt... săculeț cu nisip. Pentru variație, ca să-și bată joc de teama mea exagerată, de ins „nevricos”, o gutuie preferă să cadă pe tăblia metalică a mesei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
bună era prețul unei informații. Se apropia Crăciunul, era sâmbătă, dar totuși nu era zi liberă. De ce nu vine nimeni la serviciu?. Totul părea încremenit. Strada era pustie. În primărie îmi auzeam în acea zi parcă propria respirație, iar parchetul scârțâia ciudat. Mă simțeam izolată, inutilă. De ce nu mi-am luat copilul să plec la oraș dimineață cu soțul? Gânduri contradictorii se perindau prin mintea mea cu o viteză uimitoare. Ce-ar fi să plec chiar acum? Este o cursă peste
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]