5,177 matches
-
teologică normativă pentru Biserica Răsăriteană, ce răspundea unor acuzații de erezie și decădere, provocate de confesiunea ortodoxă, cu tente calvinizante, a lui Chiril Lucaris, apărută la Geneva, în 1633. Mărturisirea ortodoxă trebuia să obțină confirmarea Patriarhiei din Constantinopol în cadrul unui sinod ecumenic, ce s-a ținut, date fiind neutralitatea poziției și prestigiul în Orient al lui Vasile Lupu, la Iași între 15 septembrie și 27 octombrie 1642, reunind prelați kieveni, greci și moldoveni. Dezbaterile sinodului au reprezentat nu doar o limpezire
MOVILA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288264_a_289593]
-
confirmarea Patriarhiei din Constantinopol în cadrul unui sinod ecumenic, ce s-a ținut, date fiind neutralitatea poziției și prestigiul în Orient al lui Vasile Lupu, la Iași între 15 septembrie și 27 octombrie 1642, reunind prelați kieveni, greci și moldoveni. Dezbaterile sinodului au reprezentat nu doar o limpezire de doctrină, ci și un moment al colaborării teologice greco-româno-slave. În 1645, fără a accepta modificările teologale aduse de Meletie Sirigul în versiunea sa neogreacă, M. își tipărește lucrarea în polonă și în slavona
MOVILA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288264_a_289593]
-
Mogila, archevêque de Kiev, dans les Principautés Roumaines, Paris, 1926; T.G.Bulat, Petru Movilă, prinț de Moldova, apărător al ortodoxismului, Iași, 1941; Cartojan, Ist.lit., II (1942), 93-96; Teodor Bodogae, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 ani. Considerații istorice în legătură cu sinodul de la Iași, Sibiu, 1943, passim; Ciobanu, Ist. lit., I (1947), 253-259; Piru, Ist.lit., I, 87-88; G. Mihăilă, Petru Movilă, LRV, II, 260-263; Ivașcu, Ist.lit., I, 129-132, 137, 140, 142-143; Dan Horia Mazilu, Udriște Năsturel, București, 1974, 23-35, 219-221, passim; Dicț
MOVILA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288264_a_289593]
-
O. se află pe câmpul de luptă de la Mühlberg (1547) și mai târziu la asediul cetății Ovár (1566). Ofensiva religioasă pe care o susține de O. împotriva Reformei s-a orientat spre o renaștere a catolicismului prin dezbateri doctrinare în sinoadele diecezane pe care le-a organizat. A lansat el însuși cărți de ritual catolic și pastorale pentru preoți. În același timp are merite incontestabile în restructurarea învățământului de toate gradele, până la cel universitar, la Tyrnavia (Trnava) (1566), inițiativele sale abordând
OLAHUS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288517_a_289846]
-
Teologia pentru Morometetc "Teologia pentru Moromete" Putem muta un om în cioareci în Academia Română? Nu știu. Și eu am trăit zăpăceala asta. Nu poți absolutiza țăranul. Îl poți iubi că e viguros și e român. Petre Țuțea (1902-1991) Gazeta, între sinod și șezătoaretc "Gazeta, între sinod și șezătoare" Am avut în scurta noastră istorie culturală câteva „genii pustii”. Ca adevărați patriarhi ai deșertului românesc, ei au sfârșit prin a vorbi mulțimilor. Este poate destinul culturilor minore să-și consacre marile excepții
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Moromete" Putem muta un om în cioareci în Academia Română? Nu știu. Și eu am trăit zăpăceala asta. Nu poți absolutiza țăranul. Îl poți iubi că e viguros și e român. Petre Țuțea (1902-1991) Gazeta, între sinod și șezătoaretc "Gazeta, între sinod și șezătoare" Am avut în scurta noastră istorie culturală câteva „genii pustii”. Ca adevărați patriarhi ai deșertului românesc, ei au sfârșit prin a vorbi mulțimilor. Este poate destinul culturilor minore să-și consacre marile excepții vocației apostolatului. Căci acolo unde
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
români ai epocii. Aceasta se datorează și faptului că tradiția dezbaterilor publice este intrinsecă istoriei creștinismului. Biserica răsăriteană, fără să aibă un magisteriu sau un centru de autoritate infailibil, afirmă dialogul ca metodă de a surprinde esența participativă a cunoașterii. Sinoadele ecumenice exprimă adevărul dogmei, nu se angajează dialectic în descoperirea lui. În creștinism, legea formulării adevărului nu diferă de principiul revelației sale. Pe scurt, între un conciliu și o șezătoare, vlădica și opinca se întâlnesc cu aceeași nevoie de celălalt
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a criticat arivismul imperial în faimoasele sale omilii „la statui”? Nu oare cu același patos evanghelic al mărturisirii și-a scris Sf. Grigorie de Nazianz (329-389) ultima cuvântare ca arhiepiscop al Constantinopolului 1, plină de ironie vitriolantă la adresa colegilor de sinod (toți „ortodocși”)? Dojenindu-i pe cei care se revendicau a fi membri ai aceleiași Biserici, nici unul n-a pierdut pe drum porunca iubirii de vrăjmași sau de aproapele. Împreună cu acești dumnezeiești Părinți și „mari dascăli ai lumii”, credincioșii se roagă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
serviciu” ale preoțimii române, fiți siguri că este vorba despre o înscenare sau un complot masonic. Ortodoxia națională nu poate cădea. Dacă la Vatican trăiește un papă firav, dar infailibil, la București și mai jos de Dunăre nu există oare sinoade de ierarhi pe care ne place să-i credem nesupuși greșelii? Iată o convingere care abate multe suflete simple de la orice îngrijorare. Prin referința la instanța vagă a unei autorități precum sinodul, problemele de conștiință ale laicilor sunt delegate, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și mai jos de Dunăre nu există oare sinoade de ierarhi pe care ne place să-i credem nesupuși greșelii? Iată o convingere care abate multe suflete simple de la orice îngrijorare. Prin referința la instanța vagă a unei autorități precum sinodul, problemele de conștiință ale laicilor sunt delegate, iar sarcina răspunderilor noastre, oricum limitate, se ușurează. Ca tineri creștini în devenire, ne-am pierdut simțul autocritic al psalmistului, gustul ecleziastului pentru scepticism, ironia paulină și mai ales umorul sfinților nebuni întru
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
care neagă orice carență de raportare a comunităților rroma față de instituțiile clasice ale culturii și civilizației europene. Ortodoxia și datoria răscumpărăriitc "Ortodoxia și datoria răscumpărării" Situația Bisericii Ortodoxe - și a celorlalte confesiuni creștine - nu este foarte promițătoare. După știința mea, sinodul pravoslavnic de la București nu are nici un episcop de etnie țigănească și nici un departament misionar care să se ocupe serios de problemele acestei minorități. Lipsesc preoții cunoscători de limbă și cultură țigănească - buni duhovnici și neobosiți educatori - gata să asculte păsul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lui Hristos. Mulți seminariști sau studenți teologi de astăzi se vor simți „răs-bunați” în contumacie de notele critice semnate cu umor distrat sau grav de Gh. Racoveanu 1. Ele pomenesc fără perdea simonia și impostura unui oarecare decan, gafele unui sinod, lipsa de calificare a vreunui traducător, vanitățile câtorva episcopi sau deriva zelotistă a unor laici. Care este corespondentul actual al unei asemenea „reviste de critică teologică”? Există oare o tribună similară de la care membrii Bisericii să declare deschis ceea nu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sursă de înnoire pentru comunitățile nelipsite de conștiință apocaliptică. Tradiția era puntea de legătură între trecutul lui Israel, prezentul eclezial și viitorul eshatologic al umanității. Tradiția era, cu alte cuvinte, un loc geometric al inteligenței teologice, rezistând definițiilor juridice exhaustive. Sinoadele ecumenice, bunăoară, nu descoperă adevăruri fundamentale, ci doar le exprimă, cu mereu adâncite nuanțe. Pe scurt, pentru Biserica Ortodoxă, tradiția a rămas membrana pneumatică ce poate ține comunitățile locale înăuntrul matricei gestante a „Trupului mistic”. Exegeza Scripturilor, celebrarea liturghiei și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
își adaugă atributul ingenuității, care-i transformă identitatea aparent contradictorie într-un fapt paradoxal. H.-R. Patapievici a scris în ultimii ani cu o egală competență despre lumea lui Dante, istoria fizicii moderne, epistemologie contemporană, istoria ideilor, destinul „cerului” între sinodul de la Niceea și epoca lui Galilei, dar și poeme religioase ori fragmente autobiografice despre imaginarul copilăriei sale. Avid după cărți care angajează idei și tentat mai ales de argumentele analitice, detașat de lumea specialiștilor academici și angajat responsabil în dezbaterea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
care se coboară”. Păstrând mireasma tainei revelației, gânditorii ortodocși au refuzat obiectivarea conceptuală a Dumnezeirii și imaginarea divinului sub titlul de Ființare supremă. Un mistic capadocian de mare influență, Sf. Grigorie de Nyssa (†394) - socotit de cel de-al doilea sinod de la Niceea (787) drept „Părinte al Părinților” - avertizase: „Orice concept format pentru a încerca să atingă sau să circumscrie natura divină nu reușește decât să înfățișeze un idol al lui Dumnezeu, fără a-L face deloc cunoscut pe El”2
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
răsăritene. Treptat, definiția lui Dumnezeu pierde elementul personal (înlocuit printr-un simplu construct metafizic 1). Dumnezeu redevine „Primul motor” sau „Arhitectul-ceasornicar” ce nu poate primi rugăciuni sau jertfe 2. Mistica sfinților se detașează de gramatica teologică a ortodoxiei elaborată de sinoadele ecumenice. În acest fel se poate spune că, într-un anumit sens, „moartea lui Dumnezeu” n-a fost doar posibilă, ci și necesară. Nu întâmplător, deconstrucția „idolilor conceptuali” ai tradiției onto-teologice a devenit sarcina teologiei reformate a Cuvântului. Revenirea la
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Gibbon (1737-1794) sau Comte (1798-1857), iluziile hegelienilor sau convingerile materialiștilor marxiști au fost dezarmate de grotești evidențe statistice. Avansul spectaculos al cercetării istorice nu mai pretinde deloc astăzi să ia locul Providenței. Până și istoria Bisericii - a crezurilor și a sinoadelor ecumenice, cel puțin - a ajuns să fie scrisă fără „ipoteza Dumnezeu”. Foarte previzibil, specialiștii disciplinei au răspuns la excesul de generalizare printr-o erupție diluviană de studii bine focalizate. Astăzi, erudiții pot anexa acestui generos subiect logic - istoria - un număr
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
admirat de filozofii păgâni itineranți, Antonie este lipsit de aerul „ezoteric” al gnosticilor păgâni. Dacă există deci cu adevărat problema „intelectualismului” lui Evagrie, atunci ea îl privește și pe Antonie cel Mare. A condamnat oare Biserica în anul 553, la Sinodul de la Constantinopol, o doctrină hristologică eretică sau mai degrabă o atitudine generală remarcată printre monahii din bazinul Mediteranei? C. Bădiliță sugerează aici că tensiunea între „tabăra clericală” și „intelectuali” este constantă de-a lungul istoriei Bisericii 1. Evagrie s-ar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
uitat că el a murit împăcat cu Biserica, înaintea declanșării violentei crize origeniste (la sărbătoarea Paștilor din anul 399). Evagrie a continuat să fie citit, comentat și colecționat atât înainte, cât și după condamnarea speculațiilor sale cosmologice la al cincilea Sinod Ecumenic din anul 533. Numai pentru că a fost prețuit de către monahii sau clericii luminați ai Bisericii, scrierile evagriene s-au păstrat în numeroase biblioteci ecleziastice, pentru ca, în sfârșit, erudiții moderni - între care nu puțini călugări - să ajungă să le editeze
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
au avut șansa de a fi contemporane cu un atât de important eveniment cum este publicarea unei noi ediții a Bibliei. În ultimele decenii, s-au aflat în circulație două principale versiuni: cea publicată inițial în anul 1944 de către Sfântul Sinod al BOR, sub îngrijirea și cu traducerea parțială a patriarhului Nicodim (care pentru textul Vechiului Testament a preluat versiunea lui V. Radu și G. Galaction din 1938), respectiv Biblia intens folosită de cultele neoprotestante, tradusă în a doua decadă a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
puțin sau chiar nimic de-a face cu tainica inițiere a credincioșilor în misterul Patimii și Învierii lui Hristos. Dacă nu vrea să devină un muzeu de antichități, Biserica este obligată să reinventeze un for public de dezbateri - similar instituției sinodului - în care ascultarea atentă a îngrijorărilor laicatului să reprezinte o prioritate absolută. Într-o lume ieșită din ateismul comunist și care galopează spre neantul consumerist postmodern, Biserica are, chiar fără să vrea, cu știința sau neștiința preoților, foarte mulți candidați
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și preeminența ironiilor acide în dauna umorului englezesc ne îngăduie o batere amicală pe umăr.” Claudiu T. Arieșan, Orizont Cuprinstc " Cuprins" Cuvânt înainte și notă lămuritoare la a doua ediție 9 Capitolul I Areopag Teologia pentru Moromete 19 Gazeta, între sinod și șezătoare 19 Predica scrisă 20 Misionarismul cultural 22 Șovăieli 23 În concluzie 25 Soarele și semiluna Ortodoxiei 28 Adevărul dificil 28 Excurs: drumul către libertate 30 Taxa de intrare 36 Mita și mitra valahă 38 Cartea de bucate 40
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Terminând lucrările acestui congres ne îndreptăm gândul către scumpul nostru Rege și către întreaga Familie Regală în frunte cu Majestatea sa Regina Maria, cărora le aducem asigurarea unui devotament ce nu s-a dezmințit niciodată. Prea Veneratului Patriarh, Membrilor Sfântului Sinod, Mitropoliți și Episcopi și întregul Cler, îi asigurăm că în noua perioadă de activitate ce se va deschide astăzi, Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române va croi noi drumuri având același țel: aprinderea de flăcări care să fie toate spre
Din istoria feminismului românesc. Studiu și antologie de texte (1929-1948) by Ștefania Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Science/1936_a_3261]
-
Astfel vom Înțelege mai just și dezbaterea din jurul canonului Scripturii, precum și soarta rezervată apocrifelor. * Constituirea canonului Noului Testament s-a Întins pe o perioadă de aproape două secole, Între jumătatea secolului al II-lea și sfârșitul secolului al IV-lea (Sinodul de la Cartagina, 397). Nu voi intra În detalii istorice sau tehnice, mulțumindu-mă, pentru aceasta, să trimit la excelentele lucrări ale lui Campenhausen, Gamble, Metzger sau Tardieu. Doresc să atrag numai luarea-aminte asupra ezitărilor Părinților din această lungă perioadă și
Glafire. Nouă studii biblice și patristice by Cristian Bădiliță () [Corola-publishinghouse/Science/2307_a_3632]
-
perioadă și asupra fluctuațiilor din interiorul listei de titluri. „Lista lui Muratori”, Irineu, Origen, Tertulian propun versiuni diferite ale „canonului”, În vreme ce Însuși termenul kanon, cu sensul de „conținut normativ al Scripturii”, nu apare decât târziu, În anul 360, În Actele Sinodului de la Laodiceea. Până la această dată termenul desemnează pur și simplu „regula de credință”. Or, ce observăm privind aceste prime liste? În primul rând, conținutul lor diferit, cum spuneam; nu radical diferit, dar, oricum, suficient pentru a ne pune În gardă
Glafire. Nouă studii biblice și patristice by Cristian Bădiliță () [Corola-publishinghouse/Science/2307_a_3632]