6,525 matches
-
prin astfel de teste și nici nu era prost ca să vorbească aiurea, mai ales în armată. Apoi urmase o întrebare la care se aștepta, Cerkatov voia să știe dacă e gata să-și dea viața pentru Uniunea Sovietică. Servesc patria! urlase el scurt, după ce își pocnise călcâiele, încremenind în poziție de drepți. Pe fața ofițerului nu se putea citi nimic. Dăduse numai ușor din cap și îi făcuse semn să părăsească încăperea. Nedumerit și chiar ușor speriat, soldatul Boris Godunov salutase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
repede la pământ. Încă nu price pea ce se întâmplă, dar îi era clar că atacatorii nu glumeau, glontele îi șuierase pe la ureche, chiar îi simțise fierbințeala pe obraz. Aruncă arma și rămâi pe burtă cu mâinile și picioarele crăcănate! urlă din nou Pohoață cât putea el de tare. Următorul glonț ți-l bag direct în spinare. Ieșise de după movila de pământ și se apropia încet de mercenarul întins în mijlocul drumului. Cu vârful pantofului îi îndepărtă picioarele lui Boris, astfel încât acesta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
nici de Gazdă, nici de Tricoteză, nici de Studentă, nici de Mironosiță - numai ea nu avea nevoie de alte ipostaze coregrafice Îndelung studiate, pentru că ea era o curvă de port.PRIVATE „Îi iubea și-i ajuta pe marinarii de pretutindeni“ - urla Bandura În fața mormîntului deschis, ca la miting - „și nu avea prejudecăți față de culoarea pielii, față de rasă sau de religie. La sînii ei pîlpîitori și atît de minunați - vorba lui Napoleon Bonaparte, imperatorul criminal - a oploșit pieptul asudat al marinarului din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
pe care pînă atunci o ținuse În palma nădușită de sub așternut. Doamna Brener, care În noaptea aceea dormea cu copilul În aceeași odaie - altfel, cele trei fetițe aveau dormitorul lor, - sări din somn și, năucă, Încercă să găsească lumînare. Fetița urla ca scoasă din minți. Era un țipăt sălbatic, inuman, care-ți Îngheța sîngele-n vine. Răsturnînd sfeșnicul, doamna Brener fugi la fetiță, Îi apăsă căpșorul pe pieptul ei, dar nu reuși să zică ceva, Îi pierise vocea, nici ea nu știa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
i-o sugruma. Printre urlete și strigăte, distinse ceva neclar, ceva cumplit, auzi numele fiicelor ei și un urlet Îngrozitor: „Nu! Nuuu!“ Dădu pînă la urmă de sfeșnicul de pe noptieră și, cu mîinile care abia o ascultau, aprinse chibritul. Fetița urla Întruna, cu o privire Înspăimîntată În oglinjoara pe care o ținea strîns În palmă. Doamna Brener Încercă să i-o smulgă din mînă, dar fetița ținea oglinjoara cu Înverșunare Într-un spasm agonizant. Doamna Brener se așeză pe pat, Înălțînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Înălțînd mult lumînarea, o recunoscu În pragul ușii pe doamna Brener care-și strîngea În brațe fetița. Copilul se zguduia sufocat de suspine. Doamna Brener nu putea scoate o vorbă, iar primarul, cam fără chef, o conduse În hol. CÎinele urla Întruna, jelind animalic, ca o bocitoare bătrînă. Doamna Brener, palidă de moarte, cu copilul care gemea animalic, căuta, confuză, să-i expună domnului primar motivul venirii sale. „Vedeți și singur În ce stare este“, zise abia auzit. „Da, văd“, zise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Sempere. Urletul care străbătu peretele Îmi Îngheță inima. PÎnă și doña Encarnación Își pierdu poza de guvernantă și Își duse mîinile la inima ascunsă sub pliurile abundente ale pieptului său luxuriant. Tata bătu din nou: — Fermín. Hai, deschide-mi. Fermín urlă din nou, izbindu-se de pereți, strigînd obscenități de-și spărgea bojocii. Tata oftă. — Aveți o cheie de la camera asta? — Bineînțeles. — Dați-mi-o. Doña Encarna șovăi. Ceilalți chiriași se iviseră din nou pe culoar, albi de groază. Probabil că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
Eseu despre luciditate Lui Pilar, zilele toate. Lui Manuel Vásquez Montalbán, în viață „Să urlăm, spuse câinele“. Cartea glasurilor Rea vreme pentru votare, se plânse președintele prezidiului adunării electorale numărul paisprezece după ce închise cu violență umbrela îmbibată cu apă și dezbrăcă un pardesiu care nui folosise prea mult de-a lungul celor patruzeci de metri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
cu fundul în afara ferestrelor, strigând la pietonii insurecției, Asigurați-vă spatele, trădători mizerabili, Așteptați s-o luați pe cocoașă când ne întoarcem, bandiți de căcat, fii ai marii cățele care v-a fătat, sau, insulta maximă în vocabularul jargonului democratic, urlând, Oameni fără acte, oameni fără acte, oameni fără acte, și asta n-ar fi adevărat, întrucât toți aceia împotriva cărora urlau ar avea și ei în casă sau în buzunar propriul lor carnet de alegător, unde, în mod rușinos, ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
întoarcem, bandiți de căcat, fii ai marii cățele care v-a fătat, sau, insulta maximă în vocabularul jargonului democratic, urlând, Oameni fără acte, oameni fără acte, oameni fără acte, și asta n-ar fi adevărat, întrucât toți aceia împotriva cărora urlau ar avea și ei în casă sau în buzunar propriul lor carnet de alegător, unde, în mod rușinos, ca o înfierare, s-ar afla scris și ștampilat A votat în alb. Numai soluțiile radicale sunt capabile să rezolve problemele mari
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
Elicopterul rămânea imobil, se putea vedea tot ce se petrecea pe stradă. Două automobile se opriseră în fața clădirii. Se deschiseră ușile, ocupanții coborâră. Atunci oamenii care așteptau pe trotuar înaintară, Acum, acum, să ne pregătim pentru ce e mai rău, urlă reporterul, răgușit de excitare, atunci oamenii aceia spuseră câteva cuvinte care n-au putut fi auzite și, fără alte gesturi sau comentarii, începură să descarce mașinile și să transporte înăuntrul clădirilor, la lumina zilei, ceea ce ieșise din ele la adăpostul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
stăpânei, apoi întinde gâtul în sus și sloboade un urlet înfiorător pe care un alt foc de armă îl curmă imediat. Atunci un orb întrebă, Ai auzit ceva, Trei focuri de armă, răspunse celălalt, Dar era și un câine care urla, A tăcut, trebuie să fi fost al treilea foc, Ce bine, detest să aud câinii urlând.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
de armă îl curmă imediat. Atunci un orb întrebă, Ai auzit ceva, Trei focuri de armă, răspunse celălalt, Dar era și un câine care urla, A tăcut, trebuie să fi fost al treilea foc, Ce bine, detest să aud câinii urlând.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
face auzit mai bine. Azi nu-i zi de târg și nu se intră până-n ora a treia. Trage-te cu pungașii tăi departe de ziduri, că de nu, ies cu straja să-ți mângâiem ciolanele. - Blestemat fecior de cățea, urlă Dante descălecând mânios, cu repeziciune. Mișcarea neașteptată și strigătul speriară calul, care se smuci Într-o parte brusc, făcându-l să piardă sprijinul scării. Ateriză cu toată greutatea În noroi, ridicând stropi și abia mai izbutind să se țină pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
păruse că auzise ceva despre un templu... - Aha, atunci o fi altcineva, pufni interlocutorul său, mângâindu-i din nou grumazul. Dante se retrase din instinct, Îndepărtându-i mâna cu un gest furios. Probabil că Îl lovise cu putere, fiindcă acesta urlă, adresându-se celorlalți comeseni și cerându-le ajutor, cu ochișorii aprinși de o ură neașteptată. Atrase de tămbălău, privirile Începeau să se Întoarcă spre poet. În fundul sălii, câțiva comeseni se ridicaseră În picioare. - I-o trage pe cocoașă lui Teodolino
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
piatră ascundea complet catedrala Santa Reparata și nici măcar un slab reflex al torțelor aprinse În piață nu ajungea până acolo. Dante aștepta de mai bine de un ceas. Un strigăt se repeta la intervale regulate, poate un bolnav care Își urla angoasa. Ori poate cineva se zvârcolea sub loviturile demonilor. Încetul cu Încetul, se lăsase să alunece pe zidul construcției, până când se așeză pe călcâie. O moleșeală pricinuită de zăpușeală și de oboseală punea stăpânire pe dânsul. Își simțea mintea legănându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
ai vrea ca eu, vechiul tău prieten, să fiu cel care-ți dă cărțile pe față? - Asta știi să faci cel mai bine, mi se pare. - Oho, la trișat nici ție nu ți-o ia nimeni Înainte! - Cine e, Cecco? urlă poetul, Înșfăcându-l de gât și scuturându-l cu violență. - Arrigo, chelălăi sienezul, căutând să se elibereze din strânsoare. Dante Îl strânse și mai abitir. Sub mâinile lui, fața trăsnitului său prieten Începuse să se Înroșească. Simțea pe figură stropii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
acela ar fi încetat deja să existe. Destinat nu se îndârjea împotriva unui criminal în carne și oase, ci apăra o idee, o idee și atât, ideea pe care o avea el despre bine și rău. La anunțul sentinței, condamnatul urla, plângea, turba, își ridica uneori mâinile spre Ceruri ca și cum și-ar fi adus deodată aminte rugăciunea. Deja Destinat nu îl mai vedea. Își strângea notițele în mapă, patru sau cinci foi de hârtie pe care-și redactase rechizitoriul cu scrisul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
cu „dragul meu“, își dădea importanță și în gura lui cuvintele păreau niște sunete deformate de care te debarasezi cu condescendență. La un moment dat sună, dar nu-i răspunse nimeni. Atunci țipă. Tot nu primi nici un răspuns. Începu să urle și apăru un cap maladiv, care aducea cu un nap sleit. Capul acela tușea din treizeci în treizeci de secunde, o tuse care venea de foarte departe pentru a anunța că toate clipele fericite aveau un sfârșit, la fel ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
trimisă pentru a-i întâlni pe nemți. Și, deocamdată încă mai puteau să glumescă. Străzile, ca și localurile, erau pline de uniforme. Un râu, un fluviu de ghetre noi, de nasturi strălucitori, de epoleți cusuți trainic. Unii cântau aici, alții urlau mai încolo, sau fluierau după puținele fete care mai întârziau prin magazine. Parcă se apropia o imensă împerechere, sălbatică, sângeroasă și colectivă, o izbucnire de viață brută, pe care o simțeam fierbând și care se pregătea să țâșnească. M-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
fără nici un cuvânt, și pe care ploaia șiroia parcă fără să-i ude. Ai fi crezut că e o armată de umbre. Erau, totuși, aceiași bărbați tineri care bătuseră toată ziua orașul, intrând în cârciumi ca animalele sălbatice la adăpătoare, urlându-și cântecele, vomitând orori, dezbrăcându-se în bordeluri, îmbulzindu-se cu sticla-n mână și ținându-se de gât. De acum, nu mai râdea niciunul. Toți deveniseră rigizi ca statuile, ba căpătaseră și culoarea lor de fontă. Nu le puteam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
lui Dumnezeu“. Vorbirăm despre flori, în camera aceea, în vreme ce afară erau noaptea și războiul, în vreme ce în jurul nostru, undeva, era un ucigaș care strangulase o fetiță de zece ani, în timp ce undeva, departe de mine, Clămence pierdea sânge în patul nostru, și urla, țipa, fără ca cineva s-o audă sau să-i vină în ajutor. Nu știam că se poate vorbi despre flori. Vreau să spun: nu știam că se poate vorbi despre oameni doar vorbind despre flori, fără a pronunța niciodată cuvinte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
decât la ea. Am încercat și să deschid fereastra, dar mânerul mi-a rămas în mână, așa că am lovit cu pumnul gemulețul, care s-a spart, m-am tăiat, sângele meu s-a amestecat cu al ei, am înjurat, am urlat pe stradă cu putere, ca și cum aș fi lătrat, cu furia unui animal bătut. S-au deschis uși și ferestre. Am căzut la pământ. Am căzut. Am căzut din nou. De atunci, trăiesc doar în această cădere. Mereu. XVII Hippolyte Lucy
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
surprinde nimic. Dacă ați fi văzut ce am văzut eu, de luni întregi, ați ști că orice e posibil. Frumoasă frază, nu? Și poc! în nasul judecătorului, care începe să se înroșească. — Negați? țipă judecătorul. — Recunosc, răspunde celălalt liniștit. — Ceee? urlă bretonul apucându-l de guler pe amicul său. Ai înnebunit, ce spui, nu-l ascultați, eu nici nu-l cunosc, suntem împreună doar de ieri seară! Nu știu ce-a făcut el, ticălosule, ticălosule, de ce faci asta, spune-le, haide
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
înghețaseră. Colonelul îi plimbă trabucul pe sub nas, de mai multe ori, punându-i întruna aceeași întrebare. Flăcăul nici măcar nu mai răspundea, gemea. La capătul unui scurt moment, gemetele au ajuns să-l enerveze pe colonel. — Ești om sau animal? îi urlă în ureche. Nici o reacție. Matziev aruncă trabucul în zăpadă, îl împinse pe prizonier, care era încă legat de copac, și îl zgâlțâi. Mierck privea spectacolul suflând în pumni. Matziev dădu drumul trupului tremurător al micului breton, după care se uită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]