2,308 matches
-
ele creau probleme; printre altele, soldații te omorau ca să ți le ia), Înțelesese că prezența lui Olvido avea avantaje profesionale: e drept că Închidea unele uși, dar deschidea altele cu talentul ei deosebit de a trezi instinctul de ocrotire, admirația și vanitatea bărbaților. Și profita de el. Ca la Jafji, În primul război din Golf, când un cochet colonel saudit nu numai că le dăduse voie să dea târcoale pe-acolo (sosiseră fără permis de la Dahran, ascunși Într-un vehicul cu Însemne
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
iveală, nu se va mai putea lăsa legănat de iluziile nutrite până atunci. Supravegherea l-a aneantizat. La o astfel de supraveghere ludică participă, de obicei, membrii unei comunități, asociați pentru a-și prinde în cursă adversarii care păcătuiesc prin vanitate și nu sunt nici foarte greu de păcălit. Dar dacă, într-o primă etapă, nimeni nu se îndoiește că lucrurile vor ieși bine și supravegherea își va atinge scopul, în schimb, consecințele nu mai sunt chiar atât de sigure. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
suflet numai după ce a fost Întrupat; mai Înainte, el este sau Înger, sau demon 34. A noua incriminare, aparținînd aceluiași Ieronim, se referă la credința că „Soarele, Luna și Întreg corul stelelor sînt sufletele raționale, creaturi odinioară incorporale supuse acum vanității și corpurilor de foc pe care, În neștiința noastră, le numim luminători ai lumii; și că ele vor fi eliberate de servitute și corupție pentru a se bucura de glorioasa libertate a Fiilor lui Dumnezeu”35. Într-o scrisoare din
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
din Cluj. Adrian Cioroianu este doctor În istorie, conferențiar la Facultatea de Istorie a Universității din București. Volume publicate: Scrum de secol. O sută de povești suprapuse, Curtea Veche, București, 2001; Focul ascuns În piatră. Despre istorie, memorie și alte vanități contemporane, Polirom, Iași, 2002; Ce Ceaușescu qui hante les Roumains. Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, Curtea Veche, L’Agence Universitaire de la Francophonie, București, 2004 (ed. a II-a, 2005); Pe umerii lui
Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național by Ruxandra Cesereanu () [Corola-publishinghouse/Science/1909_a_3234]
-
o semnificație sexuală, mai ales prin comparația sa cu falusul. Buric La fel ca glezna, buricul este sediul egoului. Evocă narcisismul celui ce visează: - respectul de sine pozitiv, când imaginea este sănătoasă și nu suferă de nici o afecțiune; - orgoliul exacerbat, vanitatea, când este nemăsurat, pus în evidență într-un mod sau altul; - rana narcisistă, deprecierea, dacă este rănit ori inexistent. În plus, simbolistica lui este legată de centru («a se crede buricul pământuluiă) și deci de dorința sau obligația de a
[Corola-publishinghouse/Science/2329_a_3654]
-
slavă (4); trufie (4); urît (4); vorbă (4); zîmbet (4); bucurii (3); bun (3); cinste (3); egoism (3); falsă (3); frumos (3); încredere (3); lingușeală (3); mare (3); mulțumire (3); nu (3); onor (3); rău (3); recompensă (3); rușine (3); vanitate (3); nu e bună (2); de bine (2); pe cineva (2); cîntare (2); cîștig (2); copii (2); cuvinte (2); cuvînt (2); dreptate (2); elogiu (2); faptă (2); felicitări (2); fete (2); fraudă (2); fudulie (2); glorie (2); gură (2); insuportabil
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
prins; promisiune; prost; provocare; ranchiună; răbdare; răutăciune; rece; regret; revoltă; roșu; ruinare; rușinare; rușinoasă; scîrbă; scop; scuze; secrete; slăbiciune; soluție; stricăciune; strîmbă; surplus; șapcă; șiretlic; șmecherie; știri; știu; tîlhar; tîmpenie; peste tot; trist; trișa; trișare; țeapă; urîțenie; utilă; V. Ponta; vanitate; vas; viclenie; Victor Ponta; vină; viperă; visător; vorbe; vreme; zeu; zid (1); 780/276/85/191/1 minte: creier (139); deștept (70); inteligență (41); cap (37); ageră (30); gîndire (32); înțelepciune (21); gînd (14); inteligent (10); minciună (10); mincinos (9
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
principial; principiu; proastă creștere; profesor; prost degeaba; pufos; rănit; răsfățat; roșu; rușinos; său; plin de sine; scorpion; semeț; sincer; singuratic; soț; stupid; supărare; supărăcios; supărător; supraaprecia; suspicios; șmecher; tandru; tata; tîmpit; triumf; trotuar; tupeist; tupeu; turc; țanțoș; ținînd cont; Vali; vanitate; vatră; visător; vrăjitor; zgîrcit, încăpăținat; вредный (1); 650/220/68/152/1 oricînd: mereu (196); oriunde (109); acum (59); întotdeauna (41); timp (38); tot timpul (38); niciodată (22); totdeauna (22); disponibil (11); permanent (9); oricum (7); aici (5); azi (5
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
sau cele care celebrează posibilitatea existenței ca un „gând pur” sau ca o conștiință descarnată trebuie demontate din perspectiva (reăîntrupării desfășurate în spațiul virtual. Postumanul, situat în folosul și în sprijinul ființei umane, rămâne prins în cadrele umanului, însă fără vanitatea umanismului iluminist de superioritate și de dominație a umanului. Umanul, departe de a fi „demodat” sau „redundant”, este o parte integrantă a fluxurilor lumii, a vibrațiilor existențial-cognitive și a realităților sociale complexe și hibride, postumane. Apărarea umanului în viziunea emergenței
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
raționamentele pe care le face omul obișnuit cu privire la ceea ce-l interesează, și În legătură cu care evenimentele l-ar sancționa dacă ar judeca greșit, decât În cele ale unui Învățat la catedra sa, speculații care nu produc nici un efect practic, satisfăcând doar vanitatea, cu atât mai mult cu cât sunt Îndepărtate de simțul comun și necesită mult artificiu Încercarea de a le face verosimile.” Faptul că nu agreează metoda analogiei reiese cu destulă claritate și din următoarea remarcă făcută Într-un răspuns la
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
De fapt, pentru Cioran, orice adevăr se hrănește din tranzitoriu, relevându-și, astfel, natura iluzorie. Nu neesențială, ci iluzorie. Căci, măcinat de nostalgia Ființei, a Adevărului, Cioran nu se poate debarasa, în fapt, de propria prezență, atât de concretă în vanitatea ei, încât devine singura posibilă. De aici, contradictoriul din care își hrănește deopotrivă voluptatea eșecului și neputința extazului, și care îl proiectează pe Cioran în esențial. În fond, existența îi e construită dintr-o serie de palinodii: totul Ă convingere
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care Cioran își hrănește, la limita dintre orgoliu și anonimat, voluptățile cinice. Nota într-un loc: „De câte ori simt nevoia să fiu cineva, să visez la notorietate, de fiecare dată mă disprețuiesc; din fericire, mă îndepărtez tot mai mult de atari vanități” (13 iunie 1979 Ă 366). O afirmație care vorbește deopotrivă despre trecut și despre prezent. Exact, tăios, spune cu altă ocazie: „Când eram mai tânăr, îmi închipuiam că stabilindu-mă în «centrul lumii», voi deveni automat un tip nemaipomenit” (9
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în urmă, o iluzie dureroasă. Nici măcar cititul și scrisul nu mai înseamnă nimic. „Citesc mult și scriu tot mai puțin. La ce bun? De câte ori simt nevoia să fiu cineva, mă disprețuiesc; din fericire, mă îndepărtez tot mai mult de atari vanități, de care prea puțini scapă. La drept vorbind, nu văd în jurul meu decât asta. O utopie: să-mi petrec ultimii ani într-un loc ca al Barcienilor, fără regrete și fără ambiții” (13 iunie 1979 Ă 366). De fapt, acum
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
îmi vine mai puțin să trișez. Vârsta anulează toate șansele farsorului ce-aș fi putut să fiu” (I, 331). Alteori, face o veritabilă poetică a jocului, a măștii. În afara ei, nimic nu are relevanță: „E plicticos orice om lipsit de vanitate, care nu ține să facă impresie. Vanitosul poate fi exasperant, dar nu și plicticos. Ce-i de făcut cu acela care nu urmărește nici un fel de efect? Ce să-i spui? Și ce să aștepți de la el?” (I, 296). Or
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi exasperant, dar nu și plicticos. Ce-i de făcut cu acela care nu urmărește nici un fel de efect? Ce să-i spui? Și ce să aștepți de la el?” (I, 296). Or, Cioran visează adesea să se vindece de orice vanitate și să fugă de lume. Că este exact reversul, e cu totul altceva. El poartă o bătălie și iese adesea înfrânt. Nu poate fi ca Beckett, pe care în taină îl invidiază. Îl vede în parc, pe o alee laterală
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
identifice pe deplin cu ceva, trăiește “în situații echivoce”, „mereu pe-alături” (II, 57): când având nostalgia celor care cred și, care, prin urmare, se identifică cu o credință, când acuzându-i că-și cultivă, sub masca angajării, propria-le vanitate. Disprețuindu-i, așadar, pe ceilalți pentru activismul lor, deopotrivă disprețuindu-se pe sine pentru refugiul în lașitate. Admirația secretă și revolta, ura de sine și orgoliul ascuns satisfăcut, iată fețele aceluiași ins multiplicat la nesfârșit. De aceea, nevoia unei credințe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pentru celălalt” (I, 296). El, care regretă că nu e măcar din când în când englez, constată, de data asta dezamăgit, că un englez, un neamț, un american nu doresc să impresioneze. Apoi continuă: „E plicticos orice om lipsit de vanitate, care nu ține să facă impresie. Vanitosul poate fi exasperant, dar nu și plicticos. Ce-i de făcut cu acela care nu urmărește nici un fel de efect?” (idem). Or, Cioran, cel care, repetăm, s-ar fi vrut englez, e cabotin
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu altă ocazie, în urma unui scandal. Or, printre parizieni, „ale căror cusururi le împărtășesc, crizele mele de furie se țin lanț. Parizienii au darul de a mă scoate din fire, cu iritabilitatea, cu manierele impertinente, cu aerele de superioritate, cu vanitatea lor Ă defecte care nu-mi sunt deloc străine. În fiecare zi trebuie să fac eforturi să mă stăpânesc Ă fără efect, cel mai adesea Ă ca să nu mă iau la harță cu oamenii, care tocmai asta așteaptă; sunt chiar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu voi suporta niciodată să fiu considerat un fitecine” (I, 169). Faptul că apoi își spune „Rușine și disperare. Vai de cel care nu și-a învins numele” (idem) este tocmai consecința disperării că nu se poate elibera de fantasmele vanității. Altundeva precizează: „Oricât ar fi de puternică dorința noastră de anonimat, nu ne place totuși să nu se mai vorbească despre noi deloc. Visăm la o uitare desăvârșită, dar dacă aceasta s-ar petrece într-adevăr, ne-ar veni tare
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
inspiră, în funcție de dispoziție, jenă sau groază. Niciodată nu mă simt normal înaintea unei ființe umane” (III, 148). De fapt, îl exasperează impostura: „E un mare cusur acela de a vrea să pari mai inteligent decât ești. // Să fii exasperat de vanitatea altora înseamnă să dai dovadă că ai și tu la fel de multă vanitate ca și ei” (III, 323). Disprețul față de ceilalți merge și mai departe și, în orgoliul său, satisfăcut, se simte diferit: „Văzând cine sunt cei care triumfă, nu pot
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
unei ființe umane” (III, 148). De fapt, îl exasperează impostura: „E un mare cusur acela de a vrea să pari mai inteligent decât ești. // Să fii exasperat de vanitatea altora înseamnă să dai dovadă că ai și tu la fel de multă vanitate ca și ei” (III, 323). Disprețul față de ceilalți merge și mai departe și, în orgoliul său, satisfăcut, se simte diferit: „Văzând cine sunt cei care triumfă, nu pot să nu mulțumesc Providenței că mi-a dat gustul pentru înfrângere” (III
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe de alta nu prețuiesc decât efortul pe care-l facem pentru a ne rupe de lume. Două tendințe opuse, ireductibile” (I, 100). Într-adevăr, deși în ceilalți, cum am constatat deja, Cioran se vede mai ales pe sine (cu vanitățile, micimile, meschinăriile care-l fac să explodeze), nu poate să nu constate la ei existența și împlinirea reversului său. Un revers dezavuat uneori, dorit cel mai adesea. Ceilalți, așa cum și-i proiectează adesea Cioran, sunt angajați: cred într-o misiune
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a fi și a nu fi?! Mai ales când este conștient că adesea nu face decât să joace „comedia detașării”? „Pretențiile mele de înțelepciune, ce farsă!” (III, 310), își spune într-un loc. Oricum, dublată de dorința de a fi, vanitatea este o consecință a prezenței celorlalți. După câteva zile în aer liber, Cioran constată: „Ambiția mă istovește, competiția mă acrește. Contactul cu omul stârnește tot ce e mai rău în mine. A fost o vreme când credeam în putere. E
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Primul consacră dificultatea, dacă nu cumva neputința, de a ieși de sub teroarea eului. „Cât de adâncă este remarca lui Tacit că ultima dorință pe care o biruie înțeleptul este dorința de glorie (sau mai degrabă: gloria e ultima prejudecată, ultima vanitate de care se leapădă înțeleptul). Puterea de a rămâne necunoscut e rară, ba chiar inexistentă Ă firește, la acela care a dat ochii cu faima” (II, 338). Cel de-al doilea, o lectură în care Cioran se cufundă cu totul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
speciei și nu știu nici cui, nici la ce să mă afiliez” (III, 19). Altundeva, se consideră „un «gânditor» al umilinței” (III, 15). Așa ceva ar vrea mai degrabă să fie, ceea ce recunoaște clar într-un loc: „impuritățile mele (orgoliu, acreală, vanitate etc.) mă fac să mă simt stingher și să joc un rol străin de ceea ce pesemne se află cu adevărat în mine” (III, 265). Iar la un moment dat, punându-și clar balanța în față, ezită: „Aș vrea, în același
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]