KorAP: Find »[drukola/base=alerga & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...599 600 601 ...689 >

17,219 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666

defensivă a omului hotărât să piardă orice speranță. Au urmat câteva dintre cele mai stranii zile de care-mi pot aminti. Hartley refuza să coboare. Zăcea ascunsă în cameră, ca un animal bolnav. Îi încuiam ușa ca nu cumva să alerge să se arunce în mare, nu-i mai lăsam chibrituri și lumânări, ca nu cumva să-și dea foc. Mă temeam în fiece moment pentru siguranța și viața ei, și totuși nu voiam să rămân tot timpul sau cea mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
dacă mai continuă un minut în plus, am să înnebunesc pe loc, simțeam că trebuie s-o fac cu orice chip să tacă, chiar dac-ar fi s-o ucid; am zgâlțâit-o din nou, am zbierat la ea, am alergat la ușă, m-am întors. N-am să uit în viața mea imaginea fioroasă a acelei fețe, a acelei măști, ritmicitatea barbară, continuă a țipetelor... În cele din urmă a încetat, pentru că tot ce-i înfiorător trebuie să aibă și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
să regret. Stăteam lângă perdeaua de mărgele, atingând-o, șovăind asupra atitudinii pe care s-o adopt, când am auzit de jos o gălăgioasă izbucnire de hohote de râs, urmată de un cântec intonat de o voce de femeie. Am alergat în bucătărie. Rosina ședea cocoțată pe masă, legănându-și picioarele și fiind adulată (nu găsesc alt cuvânt mai potrivit) de Gilbert și de Titus. Purta un pardesiu ușor, foarte elegant, dintr-o stofă fină, cadrilată, gri închis, o fustă din

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
complotând; și chiar în vălmășagul preocupărilor și mizeriilor mele, simțeam o împunsătură de gelozie, o gelozie oarbă, stupidă, văzând cele două capete alăturate și, mai ales, dându-mi seama de tăcerea nervoasă care se lăsa între ei de îndată ce apăream eu. Alergau tot timpul după scrisori. Gilbert cumpărase chiar un coș mare, pătrat, pe care-l montase în interiorul cotețului de câini, pentru a se asigura că nici o scrisoare nu va putea fi udată de ploaie sau luată de vânt. Evitam orice discuție

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
scări. Când m-a văzut urcând spre ea, Hartley s-a întors și a dispărut. Am văzut străfulgerarea unei glezne goale, a unei gambe goale. Am prins-o la curbura scării și am condus-o spre palier. Aproape că am alergat amândoi pe palier, și am împins-o pe ușa camerei ei. A intrat îndată și s-a culcat pe saltea, ca un câine ascultător. Nu cred, ca în întreaga perioadă a încarcerării ei, s-o fi văzut vreodată așezându-se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
un zgomot cumplit, de fapt, zgomotul de care mă temusem de când mă îmbarcasem în primejdioasa mea aventură. În camera de sus, Hartley începuse deodată să strige și să izbească cu pumnii în ușă: „Dă-mi drumul, dă-mi drumul!“. Am alergat afară din bucătărie, trântind ușa în urma mea, și am zbughit-o pe scări. Când am ajuns la ușa lui Hartley, ea continua să strige și să bată cu pumnii în ușă. Era pentru prima oară că făcea așa ceva. „Dă-mi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
în ușă. Era pentru prima oară că făcea așa ceva. „Dă-mi drumul! Dă-mi drumul!“ Aș fi vrut să strig și eu. Am izbit nebunește cu pumnul în ușă. — Încetează! Termină o dată! Taci! Încetează să strigi, te rog! Tăcere. Am alergat din nou pe scări în jos. Din bucătărie nu se auzea nici un murmur. Am ieșit pe ușa din față, am luat-o pe dig, și de acolo pe drum, în direcția turnului. Mai târziu, în aceeași zi, către seară, șezând

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
și își usca un picior. James intră în bucătărie și rămase siderat. I-am spus: — Un nou musafir. O prietenă din teatru, Lizzie Scherer. Ți-l prezint pe vărul meu, James Arrowby. Se salutară. Se auzi clopotul de la ușă. Am alergat ca un nebun văzând-o în închipuire pe Hartley în prag, bătută de vânt, deznădăjduită, căzându-mi în brațe. În prag era un bărbat cu o șapcă pe cap. — De la spălătorie. — Spălătorie? — Spălătorie. Ați cerut să se vină de la spălătorie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
prag era un bărbat cu o șapcă pe cap. — De la spălătorie. — Spălătorie? — Spălătorie. Ați cerut să se vină de la spălătorie. Eu sunt. — Ah, Dumnezeule, da, dar n-am nimic pentru moment, mulțumesc, poți să mai vii săptămâna viitoare, sau... Am alergat înapoi în bucătărie. Sosise Peregrine. Firește, o cunoștea pe Lizzie, deși nu foarte bine. Tocmai se salutau, când se iviră Gilbert și Titus. — Iubito! — Gilbert! — Asta-i valiza ta? Am găsit-o afară. Clopotul de la ușă sună din nou. Hartley

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
drama, din moment ce se terminase cu un happy-end, iar supraviețuirea mea îi sporise, într-un fel, simțul de posesiune. — Nu-i posibil, am răspuns eu, groapa e prea adâncă. Cine m-a tras afară? — Toată lumea. Când te-am auzit strigând, am alergat cu toții din toate părțile, numai eu am ajuns ultima. Când am sosit, Titus și cu James te trăgeau peste pod, pe stânca aceea plată, iar Gilbert și Peregrine îi ajutau. Îmi imaginez de cât ajutor au putut fi ăștia doi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Titus. James se apropie de Volkswagenul galben și se rezemă de el. Murmură ceva care suna cam așa: — Ar fi trebuit să nu-l scap din mână... Apoi se așeză pe jos. Peregrine îmi spunea ceva, dar am pornit să alerg spre turn, trecând pe lângă Lizzie, care se așezase pe o stâncă, în timp ce Gilbert, în genunchi alături de ea, o susținea. M-am alăturat grupului de curioși. Erau străini și se uitau în jos la Titus, care zăcea chiar la marginea de unde

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
iveală faldul moale al stomacului și părul umed, mânjit, de pe piept. Buzele îi erau ușor întredeschise, dezvelindu-i dinții și, îmi aduc aminte, i-am observat cicatricea. Pe urmă am remarcat un semn vânăt pe tâmplă, de parcă fusese lovit. Am alergat îndărăt spre casă, strigându-l pe James, care zăcea încă pe jos, lângă mașină. S-a ridicat cu greutate. — James, James, vino, vino! James îmi redase suflul vieții. Desigur că avea să-l reînvie și pe Titus. James arăta năucit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
zis pe loc că s-ar putea să fie Hartley. Pe urmă, firește, n-am putut găsi telefonul, mi-era imposibil să-mi amintesc în ce cameră îl instalasem. În cele din urmă l-am localizat în bibliotecă, și am alergat să răspund, mânat de o speranță disperată. Era vocea Rosinei. — Charles. Sunt eu. — Bună! — Îmi pare foarte rău de ce s-a întâmplat cu nefericitul \la de băiat. — Da. — Regret din inimă. Mă rog, ce altceva se poate spune în asemenea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
că era posibil să fi întârziat prea mult. M-a năpădit o reală panică. Dinții au început să-mi clănțăne, degetele tremurătoare și stângace au început să rupă plicul, să smulgă scrisoarea, s-o despăturească. După care a trebuit să alerg la fereastră, ca să am mai multă lumină. „Dragă Charles, Am fi foarte bucuroși să vii să iei ceaiul cu noi. Te așteptăm vineri după-masă la ora patru, doar dacă între timp nu ne-ai dat vreun răspuns negativ. Sper că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Poate că va fi plecat ca să aducă pe cineva sau ceva în vederea capcanei pe care mi-o întindea. Așa încât, până la urmă, Hartley va fi singură. Și se va arunca în brațele mele, așa cum făcuse în noaptea aceea, în noaptea când alergase peste stânci pentru că era atât de înspăimântată de Ben, speriată să se reîntoarcă la el, speriată să rămână la mine. Atunci venise la mine din proprie inițiativă. Și asta era o dovadă, de fapt cea mai importantă dintre toate. Pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
trag după mine. Își suflecase mânecile bluzei și brațul îi era catifelat și cald, ca brațul unei fete tinere - încă nu îmbătrânise. Ne găseam acum amândoi în afara ușii. — Hartley, scumpo, iubito, dragostea mea, vino cu mine, acum, în clipa asta, alergăm pe deal în jos, până la taxi. Scutură iar din cap, și își smulse brațul din încleștarea mea. Rosti ceva care suna ca: „Nu pot“. Blestematul de câine continua să latre. — N-ai să pleci în Australia. N-am să te

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
orice pentru o înregistrare pe bandă a acelei „fantastice discuții“, dacă avusese într-adevăr loc. {i atunci, pentru prima oară, mi s-a năzărit în minte întrebarea dacă nu cumva Hartley și Ben erau uniți prin atracție sexuală? — Charles! Rosina alergase câțiva pași după mine, lipăind desculță prin iarbă, cu roba albă fluturându-i în vânt. Am așteptat. — Charles, iubitule, spune-mi, trebuie să știu. Ai venit astăzi aici ca să mi te oferi? — Pui prea multe întrebări, i-am răspuns. În timp ce

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
soarele încă nu răsărise, se răspândea în bucătărie, dând la iveală masa pătată de vin, farfuriile murdare, brânza fărâmată. Vântul se oprise și marea era liniștită. James se făcuse nevăzut. Am sărit în picioare și am început să-l strig, alergând afară, pe pajiște. Pe urmă am alergat la ușa din față, spre digul rutier. Lumina cenușiu-alburie, tăcută, îmi înfățișa stâncile, drumul, și pe James care tocmai se urca în mașină. Portiera mașinii se închise. L-am strigat și i-am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
bucătărie, dând la iveală masa pătată de vin, farfuriile murdare, brânza fărâmată. Vântul se oprise și marea era liniștită. James se făcuse nevăzut. Am sărit în picioare și am început să-l strig, alergând afară, pe pajiște. Pe urmă am alergat la ușa din față, spre digul rutier. Lumina cenușiu-alburie, tăcută, îmi înfățișa stâncile, drumul, și pe James care tocmai se urca în mașină. Portiera mașinii se închise. L-am strigat și i-am făcut semn cu mâna. James m-a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
simțeam mai în putere și mai normal, a sunat, dis-de-dimineață, telefonul. Acum eram conștient de semnificația acelui ciudat țârâit. În clipa când am auzit oribilul sunet strident m-am gândit la Hartley și mi-am spus: Acum e acum! Am alergat în bibliotecă, pocnindu-mă de propriile mele picioare. Am înșfăcat receptorul, l-am scăpat din mână, l-am ridicat din nou. — Alo! — Alo, Charles? Era Lizzie. I-am răspuns: — Da. Așteaptă o clipă. Am lăsat receptorul pe un teanc de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Ceasul meu stă de două zile. — Zece și ceva. — E deschis? — Cine? A, cârciuma. Nu, dar până ajungi tu aici, or să deschidă. — Pornesc acum. La auzul vocii lui Lizzie, am simțit o dorință frenetică să ies din casă. Am alergat în bucătărie și m-am privit în oglinda mică de deasupra chiuvetei. În timpul bolii nu mă bărbierisem, și-mi crescuse o respingătoare barbă roșiatică. M-am ras în grabă, tăindu-mă, și m-am pieptănat. Mi-am luat haina, îngrozitor de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mai gândesc la acest lucru. Când am intrat pe ulița satului, primul lucru pe care l-am văzut a fost Volkswagenul galben al lui Gilbert, parcată în față la „Leul Negru“. — Charles! Lizzie m-a zărit venind și mi-a alergat în întâmpinare. L-am văzut pe Gilbert hlizindu-se în ușa cârciumii. Ce rol aveam eu în piesa asta? M-am pomenit simțindu-mă relaxat și zâmbind asemenea unui actor care visează că nu-și poate aminti replicile, dar știe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
pierdusem pe Lizzie, efectiv „o îndepărtasem din cale“, așa cum dorisem cu puțin înainte. Și, acum, m-am pomenit amintindu-mi cu sârg că dorisem s-o îndepărtez pe Lizzie din cauza lui Hartley. Iar în această dimineață, am ieșit din casă alergând, pentru că mi se părea de nesuportat să mai rămân o secundă înăuntru, tot din cauza lui Hartley. Boala mea marcase durata de așteptare, care acum luase sfârșit. Telefonul lui Lizzie fusese un semnal fără voie, o chemare la acțiune. Sunase ceasul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Aproape că ajunsesem la colț când cineva, venind din spate, m-a atins pe umăr; m-am întors, șocat. Era o femeie care, la prima vedere, mi s-a părut străină. După aceea am recunoscut-o pe cucoana de la prăvălie. Alergase după mine ca să mă anunțe că, în sfârșit, primise caise proaspete. În timp ce urmam dealul mă simțeam foarte obosit și greoi. Poate că, după boala mea, ar fi trebuit să mă mai odihnesc câteva zile. Sau poate că n-ar fi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
de cuvintele lui James: „Ce de-a ștrengării mai făceam împreună!“. Și am vrut să-i mulțumesc și, mulțumindu-i, să râd. M-am uitat la ceas. Abia trecuse de unsprezece noaptea, totuși era prea târziu ca să mai telefonez. Am alergat în bibliotecă, ținând o lumânare în mână, sufocându-mă și exclamând de emoție. Am format numărul lui James. Habar n-aveam ce voiam să-i spun. Mi-am adus doar aminte că trebuie să-l întreb dacă văzuse și el

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]