16,567 matches
-
măsură, izbutesc să regăsească esența lirismului, refăcând legăturile brutal suspendate de dogmatismul proletcultist cu marea tradiție a literaturii interbelice. Regăsirea "din interior" a lirismului (Petru Poantă) se produce mai întâi în spațiul pastelului, în care are loc o mutație semnificativă; peisajul nu mai e un mediu artificializat, un cadru exterior, el e absorbit în țesătura poemului de către o gândire poetică ce participă la avatarurile cosmosului. De altfel, și spațiul poetic se diversifică, producându-se o alternanță dihotomică a deschiderii spre ilimitat
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
E regăsit, de asemenea, sentimentul grav al trecerii timpului, ca și melancolia sau angoasa ființei umane confruntate cu absurdul existențial, cu un univers ce nu răspunde la interogațiile sale. De la elanurile cosmosului, transcrise în manieră ușor hiperbolizantă, la retranșarea din peisajul exterior în interioritate, poeții grupați în jurul revistei "Steaua" au reușit să dea dimensiuni și modulații noi lirismului, căci, după cum observa Petru Poantă, "construit din sugestii și notații fine, peisajul devine o stare mentală. Semnele vitalității lirice apar. Poetul se confesează
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
De la elanurile cosmosului, transcrise în manieră ușor hiperbolizantă, la retranșarea din peisajul exterior în interioritate, poeții grupați în jurul revistei "Steaua" au reușit să dea dimensiuni și modulații noi lirismului, căci, după cum observa Petru Poantă, "construit din sugestii și notații fine, peisajul devine o stare mentală. Semnele vitalității lirice apar. Poetul se confesează prin peisaj și participă la ritmurile elementare ale naturii, având un real sentiment al geografiei și al istoriei, simțite ca spații vaste și timpuri imemoriale, precum la A. E.
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
în interioritate, poeții grupați în jurul revistei "Steaua" au reușit să dea dimensiuni și modulații noi lirismului, căci, după cum observa Petru Poantă, "construit din sugestii și notații fine, peisajul devine o stare mentală. Semnele vitalității lirice apar. Poetul se confesează prin peisaj și participă la ritmurile elementare ale naturii, având un real sentiment al geografiei și al istoriei, simțite ca spații vaste și timpuri imemoriale, precum la A. E. Baconsky, ori autohtonizate la Aurel Rău și Aurel Gurghianu"22. Conceptul de generație
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
precum ea însăși, curg, totuși, în paralel, într-o sisifică încercare poetică de a le suprapune cumva. "Am visat, întotdeauna, un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome și diferite, asemenea acelor pereți de mănăstire medievală, pictați cu peisaje, în care, din anumite unghiuri, se descoperă figuri de sfinți"43. Firește, chiar și această noutate constituie, parțial, crezul Generației sale, exprimat prin vocea aceluiași mare Nichita Stănescu: "Să-ți trăiești soarta. Asta este un lucru relativ ușor de trăit
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
extrem de elocvent".74 Dincolo de acestea, există "sentimentul grav al trecerii timpului, ca și melancolia sau angoasa ființei umane, confruntate cu absurdul existențial, cu un univers ce nu răspunde la interogațiile sale (...) imaginile cosmosului, transcrise în manieră ușor hiperbolizantă, retransarea din peisajul exterior în interioritate"75, care sunt tot atâtea teme pe care poeta le "împrumută" de la Generația sa, reușind, astfel, împreună, să aducă "dimensiuni si modulații noi lirismului"76. Acestei dominante de factură tematică, a Generației '60, se alătură cea "a
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
relevant în acest sens, el devenind cheia către o posibilă interpretare, îndepărtată cu mult de cea obișnuită: "Am visat, întotdeauna un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome și diferite, asemenea acelor pereți de mănăstire medievală, pictați cu peisaje în care, din anumite unghiuri, se descoperă figuri de sfinți"23. Încă de la acest nivel, cel de proiectare al modului de a scrie sau cel de explicare a modului în care a scris -, tăindu-le elanul tuturor acelora care ar
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
actuală. Învelișurile aparent clasice ale poeticii Anei Blandiana transpun, în fapt, numeroase pliuri sufletești, dintr-o riguroasă ierarhie a vârstelor. Existența numeroaselor fețe ascunse, care se vor descifrate precum sfinții din picturile de pe pèreții de mănăstire medievală, abia întrezăriți din peisaje. Desigur, într-o interpretare clasică, vorbim despre redarea vârstei copilăriei la Ana Blandiana, printr-un extaz al primelor poeme, care "atrăgeau atenția prin "jubilația intensă a descoperirii lumii" (Nicolae Manolescu): structura discursivă încorporând senzațiile cele mai fruste, gesticulația nu lipsită
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
ermetice. Pornind, însă, de la unul dintre propriile sale crezuri poetice, pe care noi l-am considerat magistral ("Am visat, întotdeauna, un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome și diferite, asemenea acelor pereți de mănăstire medievală pictați cu peisaje în care, din anumite unghiuri, se descoperă figuri de sfinți" (Autoportret cu palimpsest), i-am cercetat poetica dintr-un unghi diferit, pe care îl considerăm corect, fiind susținut parțial de alte încercări anterioare, de cercetare a operei sale. Premisa deconstrucției
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
țara din creierul meu/ Unde nu e nici iarnă, nici primăvară,/ Ci numai timpul în care mi-e dat să visez,/ Mi s-a făcut dor de țara de-afară." (Exil), iar prezența morții este statornică în fiecare vers prin peisajul apocaliptic, care se construiește treptat treptat, anulând orice speranță a unei posibile evadări: "Liniște. Începutul sfârșitului,/ O groapă adâncă se sapă încet, încet,/ Și din când în când cade pământul pe cineva/ Care moare înăbușit// Tot neamul scormonește cu unghiile
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
moralitate, o verticalitate a spiritului greu de egalat. Flancată permanent de teorii, istorii literare și critică, de ultimele teze de doctorat elaborate în țară și având ca permanent reper creația poetei, Alina-Iuliana Popescu trasează elementele unei poetici aparte, unice în peisajul literaturii române. Are, întru desăvârșirea acestui proiect, în raza de interes, ca obiect constant de studiu, 11 volume, ediții Princeps, și încă 14 culegeri și reeditări ale creației blandiene. Partea a treia, Ana Blandiana. O poetică a deconstrucției, reia problematica
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
moment dat. Adică, deconstrucția canonului și deconstrucția de sine. Citatul care apare și ca motto al tezei: "Am visat, întotdeauna, un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome și diferite, asemenea acelor pereți de mănăstire medievală, pictați cu peisaje în care, din anumite unghiuri, se descoperă figuri de sfinți." (Ana Blandiana, Autoportret cu palimpsest) identifică, la modul vizionar, aceste două deconstrucții. Autoarea tezei consideră că deconstructivismul își află cel mai bine funcționalitatea la nivelul textelor care se opun ideologiei
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
impactul mesajului și prin curajul de-a se poziționa în bătaia puștii. Ca tipar poetic, însă, avem a face cu două moduri diferite de a concepe literatura. Chiar și felul în care cele două scriitoare și-au făcut apariția în peisajul literaturii române este diferit. Ileana Mălăncioiu, la debut, a trecut neobservată. Generația '60 era deja consolidată și suficientă sieși, promovată prin voci ale criticii extrem de autoritare. Un alt aspect ține de semantica textelor Ilenei Mălăncioiu. Poeta cultivă macabrul, atmosfera sumbră
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o redescoperi pe Ana Blandiana, pentru a-i înregistra, o dată și încă o dată, prezența". 51Vezi, Joaquin Maria Aguirre Romero, art. cit., p. 16: Cred că Ana Blandiana păstrează un sentiment vădit de nostalgie a unității primordiale, concepută nu ca un peisaj, nici ca o formă de ecologie, ci mai degrabă ca primordialitate lăuntrică a omului. Este vorba de aceeași unitate pe care o întîlnim la Hölderlin sau Novalis conștiința faptului că limba funcționează ca o formă de aproximare a unui fond
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o piesă despre evaziune, despre alienare. Tema nu e nouă, e o temă care circulă în literatura mondială, în dramaturgia secolului nostru, a circulat și în literatura noastră interbelică, și meritul scriitorului Constantin Popa este că a introdus-o în peisajul nostru actual. Fiind o piesă despre evaziune, nu este totuși o piesă evazionistă... Dimpotrivă, e o piesă acut implicată în actualitate. Vreau să subliniez finețea cu care împletește nuanțele dintre comic și tragic, dintre ironie și distanțare. MIHAIL DAVIDOGLU: Am
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
celelalte două roluri se achită, cu colegială dăruire, Liana Mărgineanu și Florin Mircea. Calul verde aduce în atenția noastră un dramaturg a cărui evoluție trebuie urmărită cu interes. Al. Călinescu Constantin Popa Actorul Constantin Popa e o figură aparte în peisajul teatrului ieșean; el se prezintă ca un tip multilateral preocupat: scrie și publică versuri (e autorul a trei volume!), a urmat, la o vîrstă înaintată, cursurile facultății de filosofie, dar mai ales se manifestă ca dramaturg. Este în tradiția teatrului
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
puțin înfricoșată) Eu vreau lumînări pentru pus pe morminte. Octav: Avem, cu cîte să vă servim? Femeia:...două... sau trei... dar cît costă? Octav: Ieftin. Vi le punem la pachet? Avem sacoșe..., sacoșe mari, mici, mai mici, simple, cu poze, peisaje, portrete, texte... Femeia: Nu, mamă, pentru două-trei lumînărele... hai patru să zic... că pun două la bărbatu-meu... Da cît ai zis că costă? Octav: Nu costă mult... plus teveaul... mai ieftin ca la biserică... Femeia: Auzi, mamă, ce-i
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
vorbind, sunt învestiți. Ca o observație, didascaliile lui Popa sunt inteligente și procură viziuni suplimentare asupra întregului. "Salonul Nr. 6 bis" îndeplinește toate criteriile unei piese care ar trebui să dăinuiască și să-și câștige dreptul la existență distinctă în peisajul dramaturgiei românești. E o piesă-martor, o piesă aproape istorică, însă, în același timp, o piesă în care condiția umană, comedia și tragedia umană dețin prim planul într-un mod copleșitor. E, altfel spus, o piesă care ne privește pe toți
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
o literatură a textului Înspre un textul ca act de viață. CÎteva romane publicate În acei ani În Franța vă pot dumiri despre legătura dintre libertatea manifestată În scrierea liberă de constrîngeri și reprezentarea eliberată de tabuuri: Paysage de fantaisie (Peisaj fantezist), din 1973, al scriitorului Tony Duvert, homosexual, vă poate da o idee despre această Întîlnire dintre sex și text. La fel, romanul celebru pentru că include prima definiție a autoficțiunii datorată lui Serge Doubrovsky, În 1977: Fils (Fii sau Fire
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
programatice - pe care autoarea declară că n-o consideră literatură -, avem imaginea felului cum scriitorii contemporani Înțeleg să reprezinte prin intermediul scrisului - dar și a cea ce publicul așteaptă: “realiterature”. Autobiografia sau În cel mai rău caz romanul personal abundă În peisajul editorial literar de astăzi, iar supralicitările tematice (pansexualismul) ori stilistice (ingenuitatea de-la-om-la-om sau cinismul) vin să coloreze scrieri de care autorii cred că cititorul, În lipsa acestor pigmenți, s-ar plictisi repede. Acesta din urmă creează la rîndul lui frisoane scriitorului
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
poate fi privit la un moment dat, schimbînd ce e de schimbat (adică multe), ca o povestire filosofică În maniera celor dialogate ale lui Diderot: ”Ne aflăm cu toții În noapte, goi și singuri, lucrînd orbește pe o tapițerie al cărei peisaj nu-l vom vedea niciodată În Întregul lui” exclamă leibnizian Irène, reluînd convingerile fals fataliste ale lui Jacques. Dar tocmai recuperarea În prag de secol XXI a acestor filozofeme, cu totul altfel tratate de Diderot cu vreo două sute treizeci de
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
cinism, cruzime și umor, În miezul sensibilității de avangardă. Or, minimalismul soft și literatura Amelie Poulain țintesc un segment de public conservator, rural, care respinge modernitatea și celebrează valorile locale și perene. Oferă și cere prea puțin. Totuși, așa după cum peisajul urban francez n-ar fi Întreg fără figura burgului provoncial, nici cel al literaturii franceze conteporane nu e complet fără aceste două curente literare „moi”. Eric Holder Printr-un fel de lege nescrisă, literatura franceză pierde capital simbolic pe măsură ce cîștigă
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
scrie. Nimic nou, aici. Ultimul lucru care merită amintit În aceast text este și cel mai important. Pascal Quignard, fidel convingerii (exprimată În carte) că arta nu evoluează - ci, cum repetă Hugo Friedrich, este - nu aduce nimic veritabil nou În peisajul literaturii franceze. Nimic nou, dacă ne gîndim la filonul estetizant și la vitalismul sexualist pe care le Îmbrățișează. După 11 septembrie 2001, după intervenția americană din Serbia, Însă, Pascal Quignard este unul dintre scriitorii care, printr-un afișat stoicism aristocratic
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
reprezentarea pune în acțiune un proces constant, spațializarea, chiar dacă utilizarea acestui proces este diversificată prin indivizi aparte, ținînd cont de importanța și specificitatea sarcinii. Ceea ce este de remarcat este exterioritatea reprezentării sarcinii: eu o am în fața mea, ca pe un peisaj, o consider ca pe un obiect situat în spațiu, unde ea însăși ocupă un anumit loc32. Programul pentru a îndeplini această sarcină este rezultatul acestei poziționări. Într-un cuvînt, reprezentarea internă este replica justă a ceea ce este dat de exterior
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
acestei relații, dați mi voie totuși să mai adaug ceva privitor la dinamicile bidirecționale în experiența primară a viziunii centrale. Centrul personal al lumii perceptibile (în mod normal) se aproximează ca fiind localizat între ochi sau între urechi. Când privesc peisajul din fața mea, sinele meu ajunge la linia orizontală care separă lacul de cer. Privind împrejur, observ la mai mică distanță pădurea și casa și, încă mai aproape, pământul de sub picioare. Toate aceste priveliști sunt resimțite ca și cum le-aș vedea din
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]