KorAP: Find »[drukola/base=omorî & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...600 601 602 ...662 >

16,540 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597

cu un litham de culoare închisă care-i acoperea fața, o pușcă într-o mână și o spadă lungă în cealaltă. Se opri în tindă. — Sunt morți, spuse. îl privi cu neîncredere. — Morți? repetă prostește. Toți? — Toți. — Cine i-a omorât? — Eu. Se apropie, fără să dea crezare celor auzite. — Tu? întrebă, clătinând din cap ca și cum ar fi respins ideea. Vrei să-mi spui că tu, fără ajutorul nimănui, ai omorât doisprezece soldați, un sergent și un ofițer? încuviință cu naturalețe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
cu neîncredere. — Morți? repetă prostește. Toți? — Toți. — Cine i-a omorât? — Eu. Se apropie, fără să dea crezare celor auzite. — Tu? întrebă, clătinând din cap ca și cum ar fi respins ideea. Vrei să-mi spui că tu, fără ajutorul nimănui, ai omorât doisprezece soldați, un sergent și un ofițer? încuviință cu naturalețe: — Dormeau. Abdul-el-Kebir, care văzuse murind mii de oamenii, care ordonase executarea multora și care-i detesta pe toți și pe fiecare în parte dintre temnicerii săi, încercă totuși o insuportabilă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
săi, încercă totuși o insuportabilă senzație de neliniște și gol în stomac și se sprijini ușor de stâlpul de lemn ce susținea acoperișul tindei, ca să nu-și piardă echilibrul. — I-ai ucis în timp ce dormeau? întrebă. De ce? — Pentru că ei mi-au omorât oaspetele. Făcu o pauză. — Și pentru că erau prea mulți. Dacă unul ar fi dat alarma, ai fi murit de bătrânețe între acești patru pereți... Abdul-el-Kebir îl observă în liniște și încuviință cu o mișcare a capului, ca și cum ar fi înțeles

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
Sunt Gacel Sayah, erai oaspetele meu și datoria mea e să te trec granița. De ce? îl privi fără să înțeleagă. în cele din urmă, spuse: — Așa e obiceiul... Mi-ai cerut să te protejez și trebuie să te protejez. — Să omori paisprezece oameni ca să mă protejezi mi se pare exagerat, nu crezi? Targuí-ul nu catadicsi să-i răspundă și se îndreptă spre poarta deschisă. — Am să aduc cămilele, spuse. Pregătește-te pentru o călătorie lungă. îl observă în timp ce se îndepărta, dispărând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
le citea romane, căci adesea era imposibil să hotărăști cine dintre ei era mai prizonier în acel fort de la marginea deșertului. îi cunoștea pe toți, și acum muriseră. Se întrebă ce fel de om e acela care recunoaște că a omorât paisprezece ființe omenești în timp ce dormeau, fără nici un tremur în glas, fără nici o scuză, fără nici o urmă care să trădeze cel mai mic semn de părere de rău. Era un targuí, fără îndoială, și la universitate învățaseră că acea rasă nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
lor sau le-ar fi speriat faptul, pe care instinctul lor îl percepea, că intraseră într-un cimitir. Arătă din cap spre baracă: — De ce ai pus santinelele în paturile lor? Crezi că stau mai bine acolo decât unde le-ai omorât? Ce mai contează acum? Gacel îl privi un moment, ca și cum n-ar fi înțeles la ce se referea. Apoi ridică din umeri: — O pasăre care mănâncă stârvuri descoperă un cadavru în aer liber la două ore după ce-a murit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
cuvânt începea să necesite un efort supraomenesc. Când, în sfârșit, se trezi de tot, Gacel strânsese deja totul și fixa din nou încărcătura pe spatele celor trei animale. Cu o mișcare a capului, arătă spre al patrulea: — Trebuie s-o omorâm la noapte. — O să atragă vulturii și vulturii or să atragă avioanele. Or să ne dea de urmă. — Vulturii nu se aventurează în „pământul pustiu“ - luă un mic ibric de cositor, pe care îl umplu cu apă și i-l dădu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
animalele. Și familia. Nu mă învinovăți pe mine - arătă cu degetul spre el în mod acuzator, împungându-l mereu în piept, încât bătrânul fu cât pe ce să-și scoată hangerul. Unul de-ai tăi, adăugă, un asasin împuțit, a omorât mulți de-ai mei. Soldați care vă apară de bandiți, care caută apă, sapă puțuri și le curăță de nisip. Soldați care pornesc în căutarea caravanelor când se rătăcesc, riscându-și viața în deșert - clătină din cap de mai multe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
până la urmă, or să-l spânzure. Nu? — Asta nu e treaba mea. Eu îmi fac datoria - întinse mâna și dădu la o parte vălul ce acoperea fața omului care zăcea inconștient. Privește-l în față! Ești în stare să-l omori? Deși nu voia, grăsanul Mohamed Kader observă chipul plin de spuzeală, gălbejit și zbârcit, pe care o barbă aspră și albă îl îmbătrânea vizibil. Vru să-și îndepărteze imediat privirea, dar ceva îi atrase atenția și strigă deodată: — Tipul ăsta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-mi fi amintit trucul ăsta vânătoresc vechi. Dar hainele, turbanul și vălul m-au derutat. — Asta a fost și intenția mea. — Cum ai știut că vom veni? — V-am descoperit în zori și-am avut timp să pregătesc totul. — Ai omorât cămila? Ar fi murit oricum. Caporalul tuși, lăsând să i se scurgă un firișor de sânge pe la colțul buzelor, și închise ochii cu un gest de mare durere și descurajare. Când îi deschise din nou, făcu un semn spre săculețul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
vestea din trib în trib, din jaima în jaima... Soldații ți-au luat nevasta și copiii... Și pe toți ai tăi. A scăpat doar un bătrân sclav negru și el a spus: „Te așteaptă la guelta din Huaila ca să te omoare...“. Trebui să facă un efort ca să-și oprească hohotul de plâns ce-i urca din rărunchi și încercă, mai mult chiar decât o făcuse în „pământul pustiu“, să-și stăpânească emoțiile. Unde i-au dus? întrebă în cele din urmă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
și se întoarse la locul său, să mănânce în tăcere, privind noaptea ce cădea, peisajul nins ce dispărea înghițit de umbre și peretele de lemn al vagonului, pe care pasageri plictisiți săpaseră cu briceagul tot soiul de inscripții ca să-și omoare timpul. Acolo, în gară, în picioare pe zăpadă, Gacel Sayah descoperise dintr-o dată că prezicerea bătrânei Khaltoum părea că avea să se împlinească. Deșertul, iubitul deșert unde se născuse, rămânea în urmă, la poalele acelor munți înalți acoperiți acum de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
de ea. Se zice că noaptea se aud țipetele deținuților torturați în beciuri. Deși unii spun că sunt vaietele sufletelor tuturor celor uciși acolo jos. în zori, scot cadavrele pe poarta din spate, într-un furgon de marfă. — De ce îi omoară? — Politica, răspunse cu un gest plictisit. în orașul ăsta blestemat totul e politică. Mai ales de când Abdul-el-Kebir e liber. O să iasă cu bucluc! exclamă, apoi arătă cu mâna o străduță laterală spre care se îndreptă, traversând strada principală. Vino! spuse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
spus să te cari! Lasă-mă în pace! — Nu! tonul targuí-ului era tăios, hotărât și amenințător. Vreau să-i spui din partea mea că dacă poimâine nu mi-a eliberat familia, chiar aici, pe locul unde te afli acum, o să-l omor pe președinte. Grăsanul îl privi complet uluit. Reacționă cu întârziere și, în cele din urmă, bolborosi prostește: — Ce-ai spus? Că o să-l omori pe președinte? — Exact, spuse și arătă cu degetul spre interiorul clădirii. Spune-i așa! Eu, Gacel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
poimâine nu mi-a eliberat familia, chiar aici, pe locul unde te afli acum, o să-l omor pe președinte. Grăsanul îl privi complet uluit. Reacționă cu întârziere și, în cele din urmă, bolborosi prostește: — Ce-ai spus? Că o să-l omori pe președinte? — Exact, spuse și arătă cu degetul spre interiorul clădirii. Spune-i așa! Eu, Gacel Sayah, care l-am eliberat pe Abdul-el-Kebir și am ucis optsprezece soldați, o să-l omor pe președinte dacă nu-mi dă înapoi familia. Să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
urmă, bolborosi prostește: — Ce-ai spus? Că o să-l omori pe președinte? — Exact, spuse și arătă cu degetul spre interiorul clădirii. Spune-i așa! Eu, Gacel Sayah, care l-am eliberat pe Abdul-el-Kebir și am ucis optsprezece soldați, o să-l omor pe președinte dacă nu-mi dă înapoi familia. Să ții minte! Poimâine! Se răsuci pe călcâie și își deschise drum printre autobuzele și camioanele care se opriseră și claxonau insistent, pentru că omul însărcinat să dirijeze circulația părea că se transformase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
cu imamea și părea absorbit de propriile-i gânduri. Repetați-mi cât mai exact posibil ceea ce v-a spus, adăugă după un timp. — Că dacă poimâine familia lui nu este pusă în libertate și lăsată aici, la colț, o să-l omoare pe președinte... — E nebun... Așa mi-am zis și eu, Excelență... Dar, uneori, nebunii ăștia sunt periculoși... Ali Madani se întoarse spre colonelul Turki, ce îndeplinea funcția de director general al Securității statului și pe care îl putea considera autentica

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
de hârtii, arătându-i-le acuzator. — Uită-te la astea! zise. Rapoarte despre generali care dezertează, oameni care trec granița ca să se alăture lui Abdul, întruniri secrete în garnizoanele din interior! Mai lipsește un targuí nebun care încearcă să-l omoare pe președinte... Caută-l! ordonă. Ai descrierea lui: un tip înalt, îmbrăcat ca o fantomă, cu un văl care îi acoperă fața și nu lasă să i se vadă decât ochii. Nu cred că sunt mulți ca el în oraș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
acel timp, nu putea ști, dar era acolo, agățându-se de cămașa lui și râzând pe sub mustață la gândul că la un moment dat putuse nutri prosteasca speranță că era liber. Uitase de președinte. Uitase jurământul lui că o să-l omoare dacă nu-i dă înapoi familia, dar acum, când clădirea gării se înălța în fața lui și îl despărțeau o sută de metri de ea și de întoarcerea la deșertul și lumea lui, soarta părea că își bate joc de bunele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
și gri-gri-ul morții îi juca o festă tragică, fiindcă bărbatul care însemna începutul și sfârșitul tuturor necazurilor și nenorocirilor sale îi apărea în cale. Insh’Allah! Dacă aceasta era voința Sa și trebuia să-și țină promisiunea și să-l omoare, o să-l omoare, pentru că el, Gacel Sayah, oricât ar fi fost de nobil și imohag din binecuvântatul neam Kel-Talgimus, nu putea face nimic împotriva voinței Celui de Sus. Dacă acesta hotărâse ca, în acea zi și la acea oră, dușmanul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
îi juca o festă tragică, fiindcă bărbatul care însemna începutul și sfârșitul tuturor necazurilor și nenorocirilor sale îi apărea în cale. Insh’Allah! Dacă aceasta era voința Sa și trebuia să-și țină promisiunea și să-l omoare, o să-l omoare, pentru că el, Gacel Sayah, oricât ar fi fost de nobil și imohag din binecuvântatul neam Kel-Talgimus, nu putea face nimic împotriva voinței Celui de Sus. Dacă acesta hotărâse ca, în acea zi și la acea oră, dușmanul său să se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
lui, cu palmele deschise ca să se apere, în timp ce lăsa să-i scape un țipăt de spaimă. Gacel trase de trei ori, înțelese că al doilea glonț îi pătrunsese în inimă, îi privi chipul ca să se asigure, după expresie, că îl omorâse, și atunci, ca trăsnit de un fulger divin, rămase paralizat de uimire. Răsună o rafală de pistol-mitralieră, și Gacel Sayah, inmouchar mai cunoscut cu porecla de Vânătorul, căzu pe spate, mort, cu corpul ciuruit și nedumerirea zugrăvită pe chip. Mașina

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875

pe a nevolnicilor o știi. Singurătatea? Dar care? Ah! Tu n-ai de unde ști că niciodată nu ești singur! Că peste tot ne-nsoțește aceeași povară a viitorului și a trecutului! Că vin după tine toate făpturile pe care le-ai omorât. Și dac-ar fi numai atât, ar fi încă ușor. Dar mai sunt și cei pe care i-ai iubit, cei care la rându-le te-au iubit, chiar dacă tu nu i-ai iubit, sunt regretele și dorul, tristețea și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
așteptat, moment în care civilul lipit de urechea mea a devenit, brusc, mare iubitor de Z, începând să mă mângâie părintește pe creștet. Iar mama lui Ucu, ieșită și ea în prag, a început să strige disperată: "Criminalilor, mi-ați omorât băiatul!" Soldații au intrat cu Ucu în apartament, în vreme ce eu, ca și cum ar fi trebuit să preiau de la Ucu încă o parolă, i-am urmat, deși zâmbetul în draci al civilului îndrăgostit de mine îmi spunea imperativ că asta nu era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
precum mama eroului Ucu, înțeleg asta. Și pentru că mama lui Ucu înțelegea foarte bine asta, unde nu a început să strige din nou, să bocească așa cum n-a mai auzit nicicând cartierul nostru, "Ucule, Ucule, copilul meu drag, te-au omorât criminalii! Și-acum, tot ei, nenorociții, nu mă lasă să te văd!" Un soldat mai mintos a găsit calea de a mă scoate din casă, rugându-mă frumos să-i fac rost de un pachet de țigări, pentru că am figură

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]