17,527 matches
-
este mai jos decât cel al bastionului Roșu și mai înalt decât cel al Crăișorului, din cauza diferențelor de construcție din epoci diferite. Corpul A - Palatul princiar a fost construit între anii 1620 și 1629, în timpul lui Gabriel Bethlen, după planurile arhitectului italian Giacomo Resti. Cronologic, acest corp de clădire închide o epocă și deschide alta. Pune punct cetății medievale a Oradiei și se configurează în punctul zero al cetății renascentiste, fiind prima clădire edificată în actualul complex fortificat. Funcțiunea inițială era
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
virtuală, grupuri sanitare și punct termic, însumând 5.909,60 metri pătrați restaurați și refuncționalizați. Palatul Princiar - actualul Corp B (colțul vestic) a fost construit în două etape între 1620-1629, respectiv 1638-1648, sub oblăduirea principelui Gabriel Bethlen și după planurile arhitectului italian Giacomo Resti. Inițial făcea legătura între vechea catedrală gotică și palatul episcopal renascentist (Corpul A), si corpul A avea rol inițial de reședință princiară. Actualmente leagă extremitatea sudică a palatului cu biserica barocă. El adăpostește în interiorul său Direcția Județeană
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
barocă. El adăpostește în interiorul său Direcția Județeană a Arhivelor Statului, filiala Bihor. Corpul C, latura sud-estică a Palatului Princiar, a fost construit între anii 1638-1648, în timpul principelui Gheorghe Rakoczi I. Planurile sale au fost elaborate la comanda conducătorului transilvănean de arhitectul autohton Emeric Sardi din Cluj. El păstrează, ca și celelalte două corpuri ale complexului princiar, un rol primordial de reședință a prințului. Interesantă este prezența celor 7 arce ce închid pridvorul de pe fațada exterioară. Pe parcursul secolelor XVIII-XIX asupra sa se
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
multe rânduri. Azi, el folosește ca sală de cursuri și repetiții pentru trupe de dans modern. Corpul D - clădirea care a adăpostit statul major al garnizoanei austriece din cetate - a fost construit începând cu anul 1775. Aparține ca concepție aceluiași arhitect militar Lodovico Marini. Se pare că pe locația ocupată de acest corp de clădire, cu un nivel mai jos decât toate celelalte din complexul princiar, având doar un etaj, fusese ocupată anterior de grajdurile construite în timpul principelui Rákoczy al II
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
Est. Azi clădirea este bibliotecă a Facultății de Arte Vizuale. Corpul E, latura nordică a Palatului Princiar, a cunoscut mai multe etape constructive. Prima este demarată în timpul domniei principelui Gabriel Bethlen. Între anii 1620-1629 se continua construcția sa după planurile arhitectului Giacomo Resti. A treia etapă constructivă (1638-1648) i se datorează lui Gheorghe Rákoczi I și constă în extinderea construcției. Forma actuală, corespondentă ultimei etape de edificare, o ia în urma campaniei de refacere a cetății sub austrieci între 1775-1777. Responsabil pentru
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
treia etapă constructivă (1638-1648) i se datorează lui Gheorghe Rákoczi I și constă în extinderea construcției. Forma actuală, corespondentă ultimei etape de edificare, o ia în urma campaniei de refacere a cetății sub austrieci între 1775-1777. Responsabil pentru actuala formă este arhitectul militar Lodovico Marini. Clădirea a avut multiple întrebuințări. Inițial servise ca anexă a palatului princiar, ca loc pentru cei ce deserveau Curtea. Pe parcursul secolului al XVIII-lea ia funcțiunea de cazarmă, însă cea mai terifiantă funcție este cea pe care
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
cea mai terifiantă funcție este cea pe care o are între 1945-1952, când servește ca lagăr de tranzit pentru oponenții regimului comunist. Actualmente e dezafectat și marcat de prăbușiri spre curtea interioară. Corpul G se înscrie constructiv epocii dominate de arhitectul italian, aflat în soldă austriacă, Lodovico Marini, și temporal aparține anilor 1775-1776. El are forma literei U. Asupra formei sale s-a intervenit pe parcursul secolului al XIX-lea. Rolul său a fost acela de magazie de alimente, apoi de anexă
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
55 metri pătrați restaurați și refuncționalizați. Corpul I a fost construit între anii 1692-1714 la comanda căpitanului cetății. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost sediul administrației militare austriece și al vămii unice a orașului. Forma actuală se datorează arhitectului Lodovico Marini și se configurează între anii 1775-1777, când își schimbă și funcțiunea, fiind doar cazarma inginerilor militari ai garnizoanei din Oradea. Actualmente, în interiorul său își desfășoară activitatea câteva ONG-uri. Pe viitor se preconizează restaurarea și funcționalizarea sa ca
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
se aflau turnul porții și Turnul cu Ceas, ambele vizibile în stampa lui Hoefnagel. Ab initio, în partea sa dreaptă erau grajdurile și șopronul pentru căruțe. Actuala formă cu cele 6 travee o capătă în anii 1775-1777, când sub îndrumarea arhitectului Lodovico Marini este reconstruit. Tot acum se pierde pentru totdeauna Turnul cu Ceas. Își păstrează funcțiunea de grajd (cele două adăpători prezente în fața Grotei Roșii în imagine fiind edificatoare), însă, nemaiexistând turnul de strajă, i se adaugă cea de cameră
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
a treia travee, Grota Roșie restaurată și dotată, este un spațiu multifuncțional cu menire expozițională. Exteriorul a fost reabilitat tot. Se preconizează ca ultimele travee să devină galerii de artă. Corpul K a fost construit între anii 1775-1777 după planurile arhitectului Lodovico Marini. Cele două clădiri ridicate atunci (magazia cartierului general al statului major și cazarma ofițerească) au fost unite și au preluat sarcina exclusivă de cazare a ofițerilor. Ridicarea sa s-a făcut, conform surselor istorice, peste edificii mai vechi
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
atelier lăcătușerie, atelier de olărit, atelier de sticlărie, anticariat, magazin de antichități, grupuri sanitare și punct termic - 1.809,25 metri pătrați restaurați și refuncționalizați. Corp L - Cazemata curtinei nordice a fost construit între 1775-1777, în era arhitecturală dominată de arhitectul militar Lodovico Marini. Este o cazemată extrem de solidă și încăpătoare, ea asigurând una dintre zonele cele mai expuse și mai des atacate ale cetății. Bolțile masive din cărămidă stau mărturie asupra acestui aspect. Dincolo de rolul său primordial, acest spațiu a
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
și se poate vedea din acest corp doar subsolul în formă de U. În viitorul apropiat se intenționează realizarea unui "lapidarium" al cetății în zona „Palatului de vară”. Biserica romano-catolică din Cetate - construcție datorată perioadei de dominație austriacă și planurilor arhitectului Lodovico Marini - pare-se peste mai vechi structuri, din care unele păstrează conform opiniei unor istorici și arhitecți și elemenete constructive turcești. Biserica a fost ridicată în efortul de refacere a cetății dintre anii 1775-1777 și vine în continuarea Aripii
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
realizarea unui "lapidarium" al cetății în zona „Palatului de vară”. Biserica romano-catolică din Cetate - construcție datorată perioadei de dominație austriacă și planurilor arhitectului Lodovico Marini - pare-se peste mai vechi structuri, din care unele păstrează conform opiniei unor istorici și arhitecți și elemenete constructive turcești. Biserica a fost ridicată în efortul de refacere a cetății dintre anii 1775-1777 și vine în continuarea Aripii date de Corpul C al Palatului Princiar. Construcția barocă de o simplitate deosebită, inițial deservea doar garnizoana militară
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
ridicare a podului. Conform aceleiași surse, lângă poartă a fost construit un turn cu mecanism de orologiu în partea superioară. Statul major al garnizoanei austriece - Corpul D din cetate a fost construit începand cu anul 1775. Aparține ca concepție aceluiași arhitect militar Lodovico Marini. Se pare că pe locația ocupată de acest corp de clădire, cu un nivel mai jos decât toate celelalte din complexul princiar, cu un singur etaj, fusese ocupată de grajdurile construite în timpul principelui Rákoczy al II-lea
Cetatea Oradea () [Corola-website/Science/302627_a_303956]
-
nu numai la folosul acestui oraș, dar a totului neamului Românesc, prin influența izbăvitoare ce va avea atât asupra bunelor năravuri cât și asupra desăvârșirii limbii Naționale și dezvoltării literaturii Românești.” În septembrie 1843, comisia ia legătura cu trei mari arhitecți din Paris, Viena și München pentru întocmirea unui plan. Pentru aceste planuri s-au plătit 3.150 lei pentru cel din Paris, 2.523 lei pentru cel de la Viena și 120 de galbeni pentru cel de la München . În urma analizei, comisia
Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București () [Corola-website/Science/302653_a_303982]
-
München pentru întocmirea unui plan. Pentru aceste planuri s-au plătit 3.150 lei pentru cel din Paris, 2.523 lei pentru cel de la Viena și 120 de galbeni pentru cel de la München . În urma analizei, comisia se hotărăște pentru planul arhitectului C. Roesner din München. Pentru că domnitorul nu este mulțumit, în 1845 se depun noi planuri. Este preferat planul arhitectului catalan Xavier Villacrosse (cu studii în Franța, și arhitect-șef al orașului București), asupra căruia arhitectul vienez A. Hefft, chemat în
Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București () [Corola-website/Science/302653_a_303982]
-
523 lei pentru cel de la Viena și 120 de galbeni pentru cel de la München . În urma analizei, comisia se hotărăște pentru planul arhitectului C. Roesner din München. Pentru că domnitorul nu este mulțumit, în 1845 se depun noi planuri. Este preferat planul arhitectului catalan Xavier Villacrosse (cu studii în Franța, și arhitect-șef al orașului București), asupra căruia arhitectul vienez A. Hefft, chemat în 1846 de către noua comisie, își dă acordul. Conform unei mărturii a lui Pantazi Ghica, pe locul viitorului Teatru Național
Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București () [Corola-website/Science/302653_a_303982]
-
galbeni pentru cel de la München . În urma analizei, comisia se hotărăște pentru planul arhitectului C. Roesner din München. Pentru că domnitorul nu este mulțumit, în 1845 se depun noi planuri. Este preferat planul arhitectului catalan Xavier Villacrosse (cu studii în Franța, și arhitect-șef al orașului București), asupra căruia arhitectul vienez A. Hefft, chemat în 1846 de către noua comisie, își dă acordul. Conform unei mărturii a lui Pantazi Ghica, pe locul viitorului Teatru Național se afla, pe la 1830, "„o băltoacă mare, verde-neagră, în
Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București () [Corola-website/Science/302653_a_303982]
-
comisia se hotărăște pentru planul arhitectului C. Roesner din München. Pentru că domnitorul nu este mulțumit, în 1845 se depun noi planuri. Este preferat planul arhitectului catalan Xavier Villacrosse (cu studii în Franța, și arhitect-șef al orașului București), asupra căruia arhitectul vienez A. Hefft, chemat în 1846 de către noua comisie, își dă acordul. Conform unei mărturii a lui Pantazi Ghica, pe locul viitorului Teatru Național se afla, pe la 1830, "„o băltoacă mare, verde-neagră, în care orăcăiau broaștele, pe când rațele se bălăceau
Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București () [Corola-website/Science/302653_a_303982]
-
a fost suficientă. În ianuarie 1852 s-a raportat domnului că pentru construcție s-au cheltuit 1.518.675 lei și până la terminarea lucrării mai erau necesari 1.039.961 lei. Dar și aceste prevederi au fost depășite. Toate cererile arhitectului Hefft erau aprobate de Știrbei. În cursul anului 1852 lucrările s-au desfășurat într-un ritm intens. Decorațiunile interioare au fost realizate de germanul Mühldörfer. La 31 decembrie 1852 are loc inaugurarea Teatrului Național, cu piesa "Zoe sau Amantul împrumutat
Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București () [Corola-website/Science/302653_a_303982]
-
cu fațadă de sticlă a hotelului. Actuala clădire a teatrului a fost inaugurată în versiunea ei originală în decembrie 1973 , modificată apoi considerabil în 1983-84, revenindu-se la forma inițială exterioară în 2012-2014. Proiectul inițial (1964-1973) a fost semnat de arhitecții Horia Maicu, Romeo Belea, Nicolae Cucu (et al), structura de rezistență de inginerul Alexandru Cișmigiu . Clădirea Teatrului Național, care a fost construită cu trei săli de spectacol, respectiv: Sala Mare, în corpul A și Sala Mica și Sala Atelier în
Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București () [Corola-website/Science/302653_a_303982]
-
placaj din marmură de Rușchita. Modificarea din 1983 - În anii 1980, la cererea lui Nicolae Ceaușescu, clădirea a fost complet remodelată la exterior și parțial la interior (s-au păstrat parțial din versiunea originală foaierele), de către o echipă condusă de arhitectul Cezar Lăzărescu. Clădirea concepută de echipa lui Horia Maicu a fost remarcabilă la vremea ei, cu o expresie care se înscria în modernismul anilor '60, dar a rămas neterminată la exterior - fresca cu istoria teatrului, care trebuia să acopere trei
Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București () [Corola-website/Science/302653_a_303982]
-
Ceaușescu (fațadele create de Cezar Lăzărescu, care ascundeau "pălăria" lui Horia Maicu au făcut ca teatrul să fie vulnerabil la seisme. Pentru ca teatrul să redevină mai sigur, a fost îndepărtată fațada de 1.200 de tone.). Proiectul este condus de arhitectul Romeo Belea. Numărul locurilor din săli creste de la 1720 la 2880 . Vor exista mai multe săli decât în varianta din 1973 a clădirii, astfel: Clădirea teatrului, asa cum fusese ea modificată în anii '80, nu corespundea standardelor de statică și
Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București () [Corola-website/Science/302653_a_303982]
-
Iosif au fost încoronați în Biserica Mátyás ca suverani ai Regatului Ungariei. Construcția și-a recăpătat o mare parte din fosta sa splendoare în perioada marelui boom arhitectural de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Forma sa actuală i se datorează arhitectului Frigyes Schulek, care a condus o campanie de restaurare profundă a bisericii între anii 1873 și 1896. La reconstrucția ei în stil neogotic de la sfârșitul secolului al XIX-lea au lucrat cei mai renumiți artiști de epocă. Biserica a fost
Biserica Mátyás () [Corola-website/Science/302700_a_304029]
-
sală de concerte din București, situată pe Calea Victoriei, în "Piața George Enescu" (în partea nordică a Pieței Revoluției). Clădirea, care este realizată într-o combinație de stil neoclasic cu stil eclectic, a fost construită între 1886 și 1888, după planurile arhitectului francez Albert Galleron. În prezent, adăpostește și sediul Filarmonicii „George Enescu”. a fost ridicat în Grădina Episcopiei, teren ce aparținea familiei Văcăreștilor. Mulți contemporani au criticat amplasamentul "... căci locul ales era socotit ca fiind prea departe de centrul orașului și
Ateneul Român () [Corola-website/Science/302719_a_304048]