19,182 matches
-
sensul cel mai real, adică păstrători nu numai ai limbii latine În frumosul și pitorescul, expresivul, nostru „idiom românesc”, dar și, cum o voiau pașoptiștii și romanticii, păstrătorii și re-animatorii „virtuților latine”; acele calități indiscutabile care au făcut din Romani stăpânii lumii cunoscute atunci și, mai ales, factori de Înaltă civilizație: drumuri, terme, structuri urbane, coduri civile și penale (ce se aplicau cu rigoare!Ă - violența sau, mai bine zis capacitatea de violență atunci când Îți sunt amenințate libertatea sau granițele. 4
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
da poate cel mai mare, mai „consistent” dar al existenței: unitatea cu propriul tău trecut! „Să faci În așa fel, spune tot profetul de la Sils-Maria, ca tot ce ți s-a Întâmplat să fi fost voit de tine; să devii stăpânul trecutului tău!” Nu cunosc o afirmație mai „arogantă” decât aceasta În toată filosofia și literatura ultimelor secole, care m-a format și ne-a format; mai orgolioasă, pe măsura zeilor, un semn, În interpretarea mea, un prim semn al acelui
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
anul 513 Înainte de Cristos (prima mențiune despre geți În Istoriile lui Herodot). Până atunci, românii beneficiaseră de marile virtuți romane. Acum beneficiau de virtuțile Însumate ale dacilor și ale romanilor (și de dreptul istoric suplimentar conferit de cei mai vechi stăpâni ai pământului, dacii). Însă romanii și dacii nu erau ușor de Împăcat. Care dintre ei avea totuși Întâietatea? În acest fel de joc, cinci tipuri de răspuns erau posibile. Primul dintre ele (dominant cândva): românii sunt romani, nu mai convingea
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
mai ferme. Spre mijlocul acestui secol sunt menționate câteva stătulețe la sud de Carpați, dependente de coroana ungară. Din unificarea lor, În primele decenii ale secolului al XIV lea, a rezultat țara Românească. Era, cum s-ar spune, momentul, fiindcă ungurii, stăpâni În Transilvania, se pregăteau să-și instaleze dominația și dincolo de Carpați. La 1330, voievodul țării Românești, Basarab, a obținut În munți, la Posada, o victorie strălucită Împotriva regelui Ungariei, Carol Robert. Este una dintre datele-cheie ale istoriei românilor. Atunci s-
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
ceva mai mult de un sfert din numărul locuitorilor (românii erau 71,9%, potrivit recensământului din 1930). Problema, pe lângă număr, era și insuficienta lor integrare. De o parte și de alta se manifestau frustrări și neîncredere. Ungurii, până mai ieri stăpâni ai Transilvaniei, și românii, foștii lor supuși, Își inversaseră rolurile. Trebuia timp și bunăvoință pentru ca raporturile să se așeze În matca normalității. Raporturile dintre români și ruși sau ucraineni, sau dintre români și evrei erau și ele destul de delicate. Toți
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
pitoresc al folclorului politic românesc, ceea ce l-a ridiculizat pe Năstase, lucru Încă și mai grav pentru un om politic decât eventuala Încălcare a legii. A fost o cădere dureroasă a celui căruia puțin i-a lipsit pentru a deveni „stăpânul“ României. A trebuit să demisioneze din funcțiile de președinte al Camerei Deputaților și de președinte executiv al P.S.D. Politica externă a României a continuat să evolueze Între integrarea europeană și strânsa colaborare cu Statele Unite. Considerat până În 2005 drept prea puțin
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
dublă frustrare. Mai Întâi, până la 1918, românii transilvăneni au fost priviți cam de sus de unguri. Erau În cea mai mare parte țărani, prea puțini orășeni și intelectuali, iar ungurii formau clasa dominantă. După 1918, rolurile s-au inversat. Din „stăpâni“, ungurii au ajuns să fie „dominați“. Ei sunt Îngrijorați și de scăderea continuă a ponderii lor În Transilvania. La Începutul secolului al XX-lea, vorbitorii de limbă maghiară erau aproape o treime, acum nu mai sunt decât o cincime. Reprezentau
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
al câinilor. S-ar putea zice că aici coexistă două comunități: o populație umană și alta canină. E o situație mai veche: au observat-o cu uimire călătorii străini din ultimele două secole. În discuție nu sunt, firește, câinii cu stăpâni, ci cei care trăiesc În stradă. Numărul lor ajunsese să fie apreciat la vreo două sute de mii. Atitudinea oamenilor față de ei e Împărțită: unii Îi iubesc, alții Îi detestă. Unii Îi hrănesc, ajutându-i astfel să supraviețuiască, alții Îi alungă
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
se vedeau traversând întreaga suprafață. - Domnule Ellis, mă speriați. M-am întors spre ei. - Doar scoate-i pe copii din casă. E în regulă. Vreau numai să verific ceva. Spunând asta, m-am simțit mai puternic, ca și cum aș fi fost stăpân pe o situație pe care probabil nu o controlam. Teama se transformase în luciditatea și calmul care, retrospectiv, îmi dau seama că se trăgeau din iarba fumată. Altfel n-aș fi acționat atât de nesăbuit și nici nu m-aș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
tremură în momentul în care mi-am smuls brațul și mi-am întors capul. Le trimite prin e-mail, Bret. Nadine rostise cuvintele astea atât de tare încât au produs ecouri în curtea goală. - Cui le trimite? Nu m-am putut stăpâni. Trebuia să întreb. - Le trimite băieților ălora. Nu m-am mai zbătut, apoi, forțat de teamă, m-am întors încet spre ea. - Îi cunoștea...pe unii dintre băieții dispăruți? am întrebat. Nadine mă privea fix. Simțeam că dacă zice da
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
ținta acceselor ei de paranoia? Încerca să mă atragă în teoria ei dementă pe care n-avea cum s-o dovedească. Am încercat s-o liniștesc pretinzând că înțeleg. - Deci Ashton le trimetea băieților mesaje în Neverland, corect? - Corect. Își stăpânii un nou hohot de plâns. Băieții pierduți. Ochii ei mă implorau, iar expresia feței se transformă într-una de ușurare, cineva o credea acum. - Nadine, i-ai spus asta și lui Mitchell? Am întrebat asta pe un ton împăciuitor dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
tăioasă. - Pentru cine? - Păi, am zi eu cu o voce blândă. Pentru tine, băiete. Mormăi ceva și se întoarse din nou spre ecranul televizorului. Am auzit ce spusese. Și deși nu voiam să repete cele spuse, nu m-am putut stăpâni. - Ce-ai zis, Rob? Și atunci repetă asta fără dificultate sau rușine. - Nu ești tatăl meu. Așa că nu-mi spune ce să fac. - Despre...ce vorbești? - Am zis - și acum o spuse foarte răspicat, rămânând cu spatele la mine - că nu ești
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
toate necazurile noastre de-acum erau generate de absența mea atunci când Robby fusese în fașă. Era chiar pe punctual de a sublinia că pe mine „n-a vomit niciodată“ vreun copil, când i-am retezat-o. Nu m-am putut stăpâni. Voiam ca și furia, și propriul ei sentiment de vinovăție să iasă pe covertă. - Ba s-a vomitat pe mine, iubito, am protestat eu. Nu de puține ori s-a vomitat pe mine. De fapt a fost un an când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
să mă opresc. Se strângea un laț în jurul meu, pieptul mă strângea atât de tare încât pe moment am plutit în întuneric. - Acum...ce, Bret? Vorbise dr. Faheida. - Dar acum vreau... Eram atât de obosit încât nu m-am putut stăpâni și am izbucnit în plâns. Jayne se uita la mine dezgustată. - Există ceva mai patetic decât un monstru care continuă să cerșească te rog? te rog? te rog?... - Dar ce altceva...vrei de la mine? am întrebat, revenindu-mi oarecum. - Nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
dormitorul principal. Clarke veni spre noi și zise: - Da, m-am uitat, domnule. Nu era nimic acolo. - Adică mai e în casă? Asta trebuie să înțeleg? N-ar fi trebuit să spun asta - pur și simplu nu m-am putut stăpâni. Întrebarea a venit ca un fel de croncănit. - Domnule...nu înțeleg. - Nu era o păpușă - o pasăre - sub patul din dormitor? M-am întors de la Marta și Sarah și am zis asta cu o voce scăzută. - De ce-ar fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
din acest liceu și am avut cam mult de lucru, cumnatul meu fiind foarte dificil. Bine faceți, că cercetați și puținii oameni de știință din Flt.! V. Costăchescu a scos, pe vremuri, o „Ist. a Flt.”, dar complet Înfeudat politicește „stăpânului” Șt. Ioan. Și Artur Gorovei are una, pe care n-am văzut-o. Mulțumesc pentru legătura, ce ați Înlesnit cu d. Nichita. Până În prezent n a apelat la mine. I-am scris d-nei Bădilă, fără răspuns. Poate e-n concediu
CORESPONDENŢĂ FĂLTICENEANĂ VOL.II by EUGEN DIMITRIU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/700_a_1279]
-
și te rog din nou s-o supraveghezi din... Suceava. Numele muzeografului Îmi e tare cunoscut, dar nu știu, de unde să-l iau . Poate, ca folticenean, va avea cel puțin milă de creația altuia, pentru locul său natal . Totuși, „ochiul stăpânului Îngrașe vita”. Totul e: să nu strice ce-ai făcut mata. D-na Ungureanu s-a bucurat auzind de d-na Niculescu-Varone, care i-a fost colegă la universitate, la lb. română (D-na Ungureanu are 2 licențe: româna și
CORESPONDENŢĂ FĂLTICENEANĂ VOL.II by EUGEN DIMITRIU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/700_a_1279]
-
care a îmblânzit-o marele om de stat. De la poalele coloanei Pombal, Avenida da Liberdade coboară în pantă, flancată de coroane de palmieri și fântâni arteziene. Intru cu Vasile într-un magazin de suvenire portugheze, unde suntem imediat acostați de stăpânul localului - un bărbat de statură mijlocie, cărunt, cu o față deschisă și foarte vioaie, vorbind o engleză fluentă. Omul ne invită într-o odaie lăturalnică, dându-ne de înțeles că ne face un privilegiu. Camera e plină de sus până
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
Château Smith Haut Lafitte - prima etapă a excursiei - este un adevărat castel-cramă îmbrăcat în verdeață, tronând peste podgorii întinse și pustii. E ciudat să constați că un asemenea latifundiu de mare valoare poate fi „uitat” între dealuri de ipoteticii săi stăpâni, chiar și într-o zi de duminică. Desigur, este o iluzie creată de priveliștea surprinsă de la distanță. Mă uimește via meticulos îngrijită, cu tufe aranjate în rânduri drepte, după un calcul matematic, ai zice. Stratul nisipos și cu mult prundiș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
paradă, lucind palid în lumina torțelor. Aici, o angajată a cramei ne ține o „prelegere” despre tehnologia preparării vinurilor de Château Smith Haut Lafitte. Aflăm de la ea că, de când a fost construit, simpaticul castel a trecut în proprietatea mai multor stăpâni, iar actualii proprietari, domnii Cathiard, au avut înainte alte preocupări, pe care le-au abandonat după achiziționarea cramei. Dar iată că vine în pivniță, să ne salute, și dna Cathiard - o femeie între două vârste, zâmbindu-ne încurajator -, ne cere
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
atârnat deasupra șemineului, lângă o uriașă oglindă de Veneția; o fotografie din 1944 a abatelui Lacaze în fața orgii sale; un cap al lui Crist executat de sculptorul Michel Ciry, cu dedicație. Tot aici, se află un mare dulap în care stăpânul casei își rânduia manuscrisele, colecțiile ziarului l’Express ș.a.m.d. Scrutez acele interioare venerabile, înnobilate de prezența unui spirit ales, și mă gândesc la valoarea unei existențe umane perpetuate în obiectele ce i-au stat în preajmă. Gândul acesta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
în relațiile cu Rusia, pentru că noi avem ce pierde, noi avem o cultură și o civilizație în spatele nostru, în timp ce cecenii nu au decât tradiția răzbunării prin sânge“. Simt că este o zonă a discuției în care interlocutorul meu se simte stăpân (cum aș fi fost și eu dacă discutam despre Transnistria, de pildă), și e foarte motivat să vorbească așa, mai ales că, dacă am înțeles bine, un prieten al său a fost ucis de ceceni în războiul abhazian. În altă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
edificiu remarcabil pe vremuri, acum pare o construcție mică și tot mai anonimă. Reușim să prindem câteva secvențe din meciul românilor cu portughezii, la o cafenea în care e instalat un televizor mare pentru clienți, dar dacă nu comanzi ceva, stăpânul se uită cu ochi răi la tine. După ce au făcut, acum câteva zile, remiză cu Germania - un meci pe care nu l-au câștigat din lene sau dintr-o bună creștere prost înțeleasă -, ai noștri au șansa să arate ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
noastră cu marea competiție sportivă nu a slăbit pe măsură ce ne îndepărtăm, geografic, de țările care o găzduiesc, Belgia și Olanda), meci proiectat pe un ecran video de mari dimensiuni, cum am văzut mai multe pe-aici. Sesizându-ne indecizia, tânărul stăpân al terasei ne abordează numaidecât. Nu pare foarte entuziast de explicația noastră că am sosit abia azi în Germania și că, fiind duminică, nu am găsit deschisă nici o casă de schimb valutar. Îi propunem să achităm în dolari câte o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
din istoria castelului. Oricât de semeți s-au ținut cei ce l-au locuit, până la urmă, timpul, Marele Adversar, i-a învins pe toți. Ce melancolic să rătăcești prin aceste săli, să privești veșmintele, blazoanele, armurile, potirele lor în absența stăpânilor, trecuți de mult în lumea umbrelor!... Furat, mai mult decât ceilalți, de exponate, pierd urma grupului meu „francez” și mă văd nevoit să-mi asum excursia pe cont propriu. Traversez peluza verde a curții, puțin în pantă, salut statuile de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]