KorAP: Find »[drukola/base=autoare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...606 607 608 ...622 >

15,536 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

distincției neergativ/ergativ (inacuzativ), subliniind că singurul test care distinge în limba română cele două clase de verbe intranzitive este utilizarea ergativelor cu formă de participiu activ în construcții absolute și, implicit, folosirea participiului ca adjectiv (vezi Capitolul 4, 2.). Autoarea menționează și posibilitatea ca participiul activ cu valoare adjectivală al verbelor ergative românești să se combine cu verbul copulativ a fi (este plecat), spre deosebire de participiul verbelor neergative (*este râs) − vezi Capitolul 4, 3. Între cele două categorii de verbe există

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
prezența aceleiași forme verbale, atât în construcția intranzitivă noncauzativă, cât și în cea tranzitivă cauzativă, transformarea cauzativă este responsabilă de "tranzitivizarea" verbului din construcția de bază; trăsătura ergativității se manifestă prin schimbarea poziției sintactice între constituenții subiect și obiect direct. Autoarea arată că efectul cauzativizării este "dereflexivizarea" verbului, manifestată prin ștergerea mărcii reflexive. Verbul ergativ este definit (Ușurelu 2005a: 51) ca fiind un verb biactanțial, care se combină obligatoriu cu un actant subiect și cu un actant obiect. În accepția autoarei

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Autoarea arată că efectul cauzativizării este "dereflexivizarea" verbului, manifestată prin ștergerea mărcii reflexive. Verbul ergativ este definit (Ușurelu 2005a: 51) ca fiind un verb biactanțial, care se combină obligatoriu cu un actant subiect și cu un actant obiect. În accepția autoarei, în cazul unei perechi de tipul Vântul împrăștie norii/ Norii se împrăștie, primul este verbul ergativ, iar al doilea, verbul eventiv (Ușurelu 2005a: 156). Folosind drept criteriu sistemul tradițional de diateze, Ușurelu (2005b: 37) distinge trei clase de ergative: (a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
accentuat conflictul/ Conflictul s-a accentuat; ( c) verbul din construcția de bază poate apărea atât la diateza activă, cât și la diateza reflexivă: Ion și-a aburit ochelarii/Pământul aburește sub picioare/ Fereastra se aburește. Criteriul semantic o determină pe autoare (Ușurelu 2005a: 51; 2005b: 38) să identifice următoarele clase: ergative incoative (a amorți), psihologice (a enerva), de percepție (a răsuna, a scârțâi) și de mișcare (a alerga, a balansa). Definiția și clasificarea propuse de Ușurelu (2005a,b) urmează linia lui

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
despre mijloacele de exprimare a posesiei în limba română, Niculescu (2008: 232−269) ajunge și la problema statutului verbelor a fi și a avea, pe care le consideră, pe baza unei solide bibliografii străine, ca fiind inacuzative (vezi Capitolul 5). Autoarea discută, în treacăt, Ipoteza Inacuzativă, folosind următoarea reprezentare a unui enunț inacuzativ: S 3 pro GV 3 V GD Vin câțiva copii Această configurație presupune că subiectul gramatical ocupă poziția care este rezervată, în mod obișnuit, argumentului intern/obiectului direct

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
enunțurile cu verbe ergative, poziția subiectului este ocupată de elementul vid pro, care nu primește rol tematic de la V. Analiza propusă ilustrează situația în care "subiectul" verbului inacuzativ este generat în poziția de complement (în interiorul VP) și rămâne in situ. Autoarea nu propune o analiză și pentru exemple de tipul Copiii vin (acasă), în care "subiectul" iese din domeniul VP, deci părăsește poziția sa inițială de complement. Autoarea discută și Generalizarea lui Burzio (vezi infra, 4.1.1.), arătând că subiectul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
inacuzativ este generat în poziția de complement (în interiorul VP) și rămâne in situ. Autoarea nu propune o analiză și pentru exemple de tipul Copiii vin (acasă), în care "subiectul" iese din domeniul VP, deci părăsește poziția sa inițială de complement. Autoarea discută și Generalizarea lui Burzio (vezi infra, 4.1.1.), arătând că subiectul verbelor inacuzative are rolul Temă, iar cel al verbelor inergative, rolul Agent. Niculescu (2008) adoptă teoria formulată de Moro (1997)10, conform căruia enunțurile cu verbe inacuzative

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
un fals subiect, un obiect tematic promovat ca subiect structural printr-o regulă gramaticală. Haegeman (1994: 323) consideră că verbele inacuzative sunt verbe cărora le lipsește argumentul extern și care nu pot atribui Cazul acuzativ complementului. Această definiție îi permite autoarei să includă pasivele în clasa inacuzativelor. Levin și Rappaport Hovav (1995: 3) menționează definiția rezultată din Generalizarea lui Burzio (vezi infra, 4.1.1.) − un verb inacuzativ nu ia argument extern/este incapabil să atribuie rol tematic subiectului −, dar autoarele

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
autoarei să includă pasivele în clasa inacuzativelor. Levin și Rappaport Hovav (1995: 3) menționează definiția rezultată din Generalizarea lui Burzio (vezi infra, 4.1.1.) − un verb inacuzativ nu ia argument extern/este incapabil să atribuie rol tematic subiectului −, dar autoarele preferă definiția lui Perlmutter − un verb inacuzativ are argument intern, dar nu are argument extern −, a cărei aplicare duce la concluzia că verbele inacuzative sunt identice cu cele pasive în configurația din D-Structură. Din perspectiva GB, un verb inergativ

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
legate de verbele care descriu o configurație spațială și de cele de mișcare, relația dintre existență și localizare fiind sesizată de Lyons (1967: 390, apud Levin și Rappaport Hovav 1995: 120): toate propozițiile existențiale sunt, cel puțin implicit, și locative. Autoarele (Levin și Rappaport Hovav 1995: 153) notează ca un argument suplimentar al relației dintre cele două subclase faptul că apariția poate fi considerată ca fiind o schimbare direcționată. Autoarele menționează și alte caracteristici ale acestor verbe: comportamentul lor este explicabil

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
1995: 120): toate propozițiile existențiale sunt, cel puțin implicit, și locative. Autoarele (Levin și Rappaport Hovav 1995: 153) notează ca un argument suplimentar al relației dintre cele două subclase faptul că apariția poate fi considerată ca fiind o schimbare direcționată. Autoarele menționează și alte caracteristici ale acestor verbe: comportamentul lor este explicabil prin absența unei cauze externe din reprezentarea lor lexico-sintactică; pentru aceste verbe, distincția dintre cauzare internă și cauzare externă nu este relevantă; incuzativitatea are altă sursă decât detranzitivizarea; verbele

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de acord în privința faptului că verbele psihologice prezintă opțiuni diferite de realizare a argumentelor în diverse limbi. Grimshaw (1990: 30) arată că verbele din clasa frighten (cauzative psihologice) diferă de inacuzative prin faptul că numai inacuzativele implică deplasarea unui NP. Autoarea reia observația formulată de Belletti și Rizzi (1988)25, care au demonstrat că verbele din clasa frighten și inacuzativele nu se comportă la fel în privința selecției auxiliarului și a cliticizării prin ne, precum și pe cea a lui Burzio (1986), conform

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
1995: 63) susține că predicatele de tipul annoy 'a (se) enerva' sunt complexe morfologic, fiind alcătuite dintr-un morfem cauzativ cu realizare zero și o rădăcină. Levin și Rappaport Hovav (2005: 14) acceptă ideea că verbele psihologice au proprietăți diferite. Autoarele preiau de la Belletti și Rizzi (1988) și Grimshaw (1990) ideea că aceste verbe iau ca argumente un Experimentator și o Temă și arată că atribuirea rolului Experimentator unui argument este determinată de sensul verbului, însă atrag atenția asupra faptului că

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
din clasa piacere, au proprietăți comune cu verbele tranzitive/cauzative, însă nu se pronunță asupra încadrării acestora în clasa inacuzativelor sau a inergativelor. Un argument suplimentar pentru eliminarea verbelor psihologice din clasa inacuzativelor este adus de Van Hout (2004: 82), autoare care susține, între alții, că distincția inacuzativ/inergativ se corelează cu distincția aspectuală telic/atelic (vezi infra, 4.4.): verbele din clasa piacere, considerate inacuzative cel puțin în italiană, sunt atelice în abordarea aspectuală (deci inergative). Reinhart (1996: 42−44

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
fears thunders 'Max urăște/admiră/iubește/se teme (de) furtună' Max = Experimentator, [−c+m], thunders = Temă [−c−m] (b) Thunders surprise/worry/excite/frighten Max ' Furtuna îl surprinde/îngrijorează/emoționează/sperie pe Max' Max = Experimentator, [−c+m], thunders = Cauză [+c]. Autoarea susține că nu există niciun motiv pentru ca structurile de tip (b) să fie derivate din cele de tip (a), așa cum nu există niciun motiv tematic pentru a distinge structural aceste verbe de alte verbe care selectează [+c]. Verbele din construcțiile

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
nu există niciun motiv tematic pentru a distinge structural aceste verbe de alte verbe care selectează [+c]. Verbele din construcțiile de tip (b) trebuie să accepte reducerea lexicală a rolului [+c], exact ca în cazul perechilor tranzitive ale inacuzativelor. Rezerva autoarei, formulată pe baza datelor din limba neerlandeză, este următoarea: chiar dacă au proprietăți comune cu inacuzativele, aceste verbe reduse pot apărea numai la forma reflexivă. Bennis (2004: 88) susține că verbele psihologice au proiecția vP, ceea ce înseamnă că, din punct de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
nu acceptă complementul intern, în româna veche erau posibile, marginal, construcții de tipul a adormi un somn (vezi Capitolul 4, 4.). Din punctul de vedere al raportului dintre verbele care denumesc evenimente având cauză internă și cele având cauză externă, autoarele citate au arătat, pentru engleză, că majoritatea verbelor inacuzative de schimbare de stare au cauză externă și doar câteva au cauză internă. Pentru română, observația ar putea fi reformulată astfel: majoritatea (toate cele derivate) pot avea cauză externă, dar pentru

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de mijloc, prudentă și fără atitudini radicale pentru studiul inacuzativelor, observă că există două tipuri de nepotriviri: abordarea sintactică a inacuzativelor neagă faptul că inacuzativitatea este predictibilă semantic, iar abordarea semantică neagă faptul că inacuzativitatea este codificată sintactic. De aceea, autoarele se întorc la ideea lui Perlmutter − inacuzativitatea este codată sintactic și predictibilă semantic − și formulează următoarea generalizare (Levin și Rappaport Hovav 1995: 4): argumentul Agent este subiect în D-Structură, iar argumentul Pacient/Temă este obiect direct în D-Structură

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
se întorc la ideea lui Perlmutter − inacuzativitatea este codată sintactic și predictibilă semantic − și formulează următoarea generalizare (Levin și Rappaport Hovav 1995: 4): argumentul Agent este subiect în D-Structură, iar argumentul Pacient/Temă este obiect direct în D-Structură. Autoarele atrag atenția asupra faptului că realitatea lingvistică este mult mai complicată decât această generalizare, în bibliografie vorbindu-se despre nepotriviri legate de inacuzative (engl. unaccusative mismatches − L. Levin 198636). Tradiția gramaticii relaționale, arată Alexiadou, Anagnostopoulou, Everaert (2004: 12), este urmată

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
semantică comună pentru inacuzative și pasiv. Levin și Rappaport Hovav (1995: 14−16) arată că posibilitatea unui verb de a apărea în configurații sintactice inacuzative poate fi o condiție necesară, dar nu suficientă pentru ca un verb să aibă anumite proprietăți. Autoarele atrag atenția asupra faptului că în abordarea sintactică se consideră că inacuzativitatea este un fenomen unic: toate verbele inacuzative, indiferent de clasa semantică, au anumite proprietăți sintactice comune: selecția unui argument intern, lipsa argumentului extern, incapacitatea de a atribui Cazul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ajustări, dar a fost și contestată. Belletti (1988) nuanțează generalizarea formulată de Burzio. Folosind date din limba finlandeză, în care Cazurile au realizări morfologice specifice − obiectul marcat cu acuzativ are citire definită, iar obiectul marcat cu partitiv are citire nedefinită −, autoarea ajunge la concluzia că, în această limbă, Cazul partitiv este inerent (atribuit de un cap lexical odată cu rolul tematic grupului nominal pe care îl guvernează, la nivelul S-Structurii), iar Cazul acuzativ este structural (atribuit tot la nivelul S-Structurii

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Baker, Johnson și Roberts (1989)37. Toate limbile trebuie să marcheze cumva morfologia pasivă. Reinhart (1996: 49) arată că, spre deosebire de saturare, reducerea "reduce" valențele verbului. Toate operațiile lexicale au efect unic: imposibilitatea verificării Cazului de către DP. În limbile analizate de autoare, Cazul relevant este întotdeauna acuzativul. Reinhart (1996: 49) aplică Generalizarea lui Burzio la operațiile lexicale: Dacă o operație lexicală se aplică unui verb cu două locuri, un Caz (acuzativul) trebuie eliminat. Autoarea (Reinhart 1996: 50) observă că engleza nu păstrează

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
verificării Cazului de către DP. În limbile analizate de autoare, Cazul relevant este întotdeauna acuzativul. Reinhart (1996: 49) aplică Generalizarea lui Burzio la operațiile lexicale: Dacă o operație lexicală se aplică unui verb cu două locuri, un Caz (acuzativul) trebuie eliminat. Autoarea (Reinhart 1996: 50) observă că engleza nu păstrează nicio urmă a acuzativului originar, nici în structura reflexivă (Lucie washed 'Lucie s-a spălat'), nici în cea inacuzativă (Lucie rolled 'Lucie a alunecat'). 4.1.2. Categorii funcționale responsabile de atribuirea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
denotă evenimente, iar deosebirea, în faptul că numai în cea tranzitivă evenimentul e dus la capăt de o cauză externă. Alexiadou și Anagnostopoulou (2004: 119), reluând trăsăturile categoriei v, remarcă faptul că din (a) și (c) rezultă Generalizarea lui Burzio. Autoarele arată că, în această abordare, diferența dintre tranzitive, pasive, reflexive și inacuzative este determinată de specificarea trăsăturilor categoriei v și de prezența/absența argumentului extern. Folli și Harley (2007: 197) susțin că, în analiza cauzativelor afixale, Agentul adăugat al verbelor

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
rolul obiectului implicat în orice tip de schimbare, inclusiv într-o schimbare de stare (Pacient), dar și rolul obiectului percepției (Susie saw this monster 'Susie a văzut acest monstru'), acesta din urmă fiind uneori interpretat ca un rol tematic distinct. Autoarea (Stan 2005: 223−224) subliniază că rolurile tematice Pacient și Temă au mai puține trăsături specifice (definitorii) decât celelalte roluri; sunt asociate unor actanți foarte diferiți sub aspectul participării la eveniment/stare: Pacientul/Tema corespunde atât entității afectate de diverse

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]