16,021 matches
-
rol major În toată povestea. Pentru prima oară, chiar Încep să mă Întreb dacă Hrușciov e pe deplin rațional În problema Berlinului”. Dar Hrușciov, cum s-a dovedit, era pe deplin rațional. Uniunea Sovietică era net superioară ca forțe armate convenționale În Europa și ar fi putut ocupa Berlinul de Vest (și mare parte din Europa Occidentală) În orice moment. Dar, cum Statele Unite promiseseră că vor apăra libertatea Berlinului de Vest prin orice mijloace (În practică, asta Însemna arme nucleare), Hrușciov
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a se Îndrepta spre alte continente. Stabilizarea Războiului Rece În Europa, probabilitatea redusă ca el să devină „fierbinte” și faptul că aceste decizii oricum nu le aparțineau i-au făcut pe occidentali să adopte concluzia confortabilă că un conflict armat convențional era depășit. Războiul, credeau mulți În anii 1953-1963, era improbabil, cel puțin pe continentul european (el a continuat să rămână soluția predilectă pentru rezolvarea conflictelor În restul lumii). În cazul unui război, arsenalul nuclear uriaș al marilor puteri sugera consecințe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au ieșit din scenă. În Irak, unde Marea Britanie și America aveau interese petroliere comune, americanii i-au Înlocuit treptat pe britanici ca influență imperială dominantă. Egiptul a reprezentat Însă locul - deși, culmea, nu fusese niciodată o colonie britanică În sensul convențional al cuvântului - unde Marea Britanie a resimțit din plin umilințele și drama decolonizării, suferind o Înfrângere de proporții istorice. În criza Suezului din 1956, Marea Britanie a suferit pentru prima dată o umilință internațională (care a ilustrat și a accelerat declinul țării
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Messina, În iunie 1955. La Conferința de la Messina au participat cei șase membri ai CECO Împreună cu un „observator” britanic (de rang inferior). Spaak și colaboratorii săi au făcut mai multe propuneri privind uniunea vamală, acordurile comerciale și alte proiecte destul de convenționale de coordonare transnațională - toate ambalate cu grijă, În așa fel Încât să nu lezeze sensibilitatea Marii Britanii și a Franței. Francezii au manifestat un entuziasm temperat, iar britanicii un scepticism profund. După Messina, negocierile au continuat În cadrul unui comitet de planificare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Stalin, limitând În același timp responsabilitatea lor la un singur individ. Misiunea sa, așa cum o vedea el, era să confirme legitimitatea proiectului comunist, aruncând toată vina și oprobriul pe cadavrul „tătucului”. Discursul, ținut la 25 februarie 1956, era perfect convențional ca lungime și vocabular. Era adresat elitei partidului și se limita la a descrie „pervertirile” doctrinei comuniste de care se făcuse vinovat Stalin. Dictatorul era acuzat că a „ignorat normele vieții de partid și a călcat În picioare principiile leniniste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu a depășit granițele naționale decât mult mai târziu - În majoritatea țărilor europene nu s-a pus problema Înființării de posturi TV private până târziu În anii ’70. În primele decenii ale noului mijloc de comunicare, majoritatea programelor TV erau convenționale, greoaie și mai mult decât moralizatoare - ele nu subminau, ci confirmau normele și valorile tradiționale. În Italia, Filiberto Guala, directorul RAI (Radio Audizioni Italiane - rețeaua națională de radio) Între 1954 și 1956, și-a instruit angajații ca programele lor „să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Însuși, ca și celebrii săi predecesori Attlee și Beveridge, era fabian În teorie și keynesian În practică și nu se dădea În vânt după inovații economice (sau politice). Ca mai toți politicienii britanici, indiferent de culoarea politică, el era extrem de convențional și pragmatic, mândru de propria miopie În problemele de interes public: „o săptămână e un veac În politică”. Cu toate acestea, statul social-democrat britanic avea specificitatea lui și nu e vorba doar de refuzul insular al partidelor implicate de a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Beckett și Bertolt Brecht, precum și lucrări de John Osborne, Harold Pinter și Arnold Wesker, ale căror piese Îmbinau toate minimalismul estetic cu un dispreț stilizat, Într-o tehnică greu de plasat În spectrul simpatiilor politice. Chiar și teatrul britanic convențional a devenit mai aventuros. Spre sfârșitul anilor ’50, o generație inegalabilă de lorzi ai teatrului - Olivier, Gielgud, Richardson, Redgrave, Guinness - s-a Îmbogățit cu tineri actori abia ieșiți de pe băncile universității (În special de la Cambridge) și o suită remarcabilă de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau Marea Britanie), reprezenta deja un concurent serios Încă din 1952, când la San Remo s-a desfășurat primul Festival Internațional de Modă Masculină. Deși inventivă pe plan estetic, faimoasa haute couture pariziană - de la Christian Dior la Yves Saint-Laurent - era destul de convențională pe plan social: până În 1960, jurnalistele și editorii revistelor din Franța și de pretutindeni purtau mănuși și pălării nu numai când asistau la prezentările anuale de modă, ci și la birou, În timpul lucrului. Câtă vreme femeile din clasa de mijloc
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Ecosistemul cultural evolua mult mai repede decât În trecut. Între o generație prosperă, sigură de sine, răsfățată și independentă cultural și cea a părinților lor, neobișnuit de mică, nesigură, marcată de Marea Criză și traumatizată de război, exista nu distanța convențională dintre două grupuri de vârstă, ci o adevărată prăpastie. Acești tineri păreau să se fi născut Într-o lume care se transforma - schimbându-și cu reticență valorile, stilul și regulile - sub ochii și la comanda lor. Muzica pop, cinematograful și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Hoggart și Raymond Williams, iar mai târziu școala de istorie socială din jurul lui Hans-Ulrich Wehler la Universitatea Bielefeld din Germania de Vest. Lucrările savanților din aceste grupuri și instituții nu erau neapărat iconoclaste, fiind adeseori, deși de foarte bună calitate, convenționale din punct de vedere metodologic. Dar erau declarat interpretative, dirijate de obicei de o opinie politică non-dogmatică, dar inconfundabil de stânga. Marcată de sociologie, noua istorie acorda o importanță crucială clasei, și mai ales claselor sociale inferioare. Scopul ei nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
niciodată „existențialist” și nu știe ce Înseamnă acest lucru 8. Dar asta pur și simplu nu conta - cel puțin În cazul lui Foucault. „Structuralism” era acum orice relatare declarat subversivă despre trecut sau prezent, În care explicațiile și categoriile lineare, convenționale, erau complet reorganizate, iar presupozițiile lor puse sub semnul Întrebării. și, mai ales, „structuraliștii” minimalizau sau chiar negau rolul indivizilor și al inițiativelor personale În activitatea umană 9. În ciuda aplicațiilor sale proteice, ideea că totul este „structurat” lăsa neexplicat ceva
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
construcții navale, cei de la căile ferate și lucrătorii manuali din toate domeniile ieșeau În număr mare la pensie. În noua eră a serviciilor, locul lor era luat de o populație activă foarte diferită. Ceea ce ar fi trebuit să Îngrijoreze stânga convențională: partidele și sindicatele Își recrutau adepții (și Își extrăgeau fondurile) din această masă electorală. Deși anchetele sociale ale vremii consemnau dispariția incipientă a proletariatului european clasic, vechea stângă continua să invoce „baza” muncitorească. Îndeosebi comuniștii rămâneau intransigenți. Exista o singură
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
urmare, „psihodrama” franceză din 1968 (Aron) a devenit pe loc obiectul nostalgiei În mitologia populară: o confruntare stilizată În care forțele Vieții, Energiei și Libertății bulversau platitudinea cenușie și plicticoasă a oamenilor din trecut. Protagoniștii principali au Îmbrățișat cariere politice convenționale: liderul charismatic al studenților troțkiști, Alain Krivine, este azi, după patruzeci de ani, liderul sexagenar al celui mai vechi partid troțkist francez; Dany Cohn-Bendit, expulzat din Franța În mai, a devenit un respectabil consilier municipal În Frankfurt și apoi reprezentant
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În anii ’70. În alte părți Însă, Partidul Comunist era singurul forum În care astfel de opoziții puteau fi formulate. Terenul cel mai propice pentru criticile „constructive” era felul În care era organizată economia comunistă. În bună măsură fiindcă marxismul convențional era, chipurile, ancorat În economie politică, iar politica economică (odată scăpată din gheara lui Stalin) era un domeniu care tolera dezacordul intelectual. Alt motiv era că mulți intelectuali europeni din acea vreme Încă luau marxismul foarte În serios și tratau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
al XIX-lea și din anii ’30 fuseseră Însoțite de deflație: căderi precipitate ale prețurilor și salariilor, provocate, după părerea observatorilor, de valute excesiv de rigide și cheltuieli cronic scăzute, din partea guvernelor și cetățenilor deopotrivă. Dar În Europa anilor ’70 modelul convențional nu mai părea valabil. Europa Occidentală se confrunta acum cu un fenomen inedit, botezat neelegant stagflație: inflație a prețurilor și salariilor, concomitent cu o scădere economică. Retrospectiv, efectul e mai puțin surprinzător decât a părut pe moment. Marea migrație europeană
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fapt, mai nimic. În anii ’70, viitorul a devenit dintr-odată sumbru. Dacă Europa de Est, după invazia de la Praga, abia mai sufla În Îmbrățișarea frățească a patriarhilor Partidului, Europa de Vest părea să fi scăpat frâiele ordinii publice. Provocarea nu venea din partea stângii convenționale. Moscova era evident mulțumită de echilibrul internațional din acești ani: Watergate și căderea Saigonului au diminuat prestigiul Americii, În vreme ce Uniunea Sovietică, lider mondial În producția de țiței, a fost avantajată de criza petrolului. Dar apariția În engleză a Arhipelagului Gulag
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
victorii din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea pot părea altora pur ritualice, dar În spatele lor se afla o istorie cât se poate de reală. Însă diviziunea catolic-protestant nu a fost niciodată o distincție de clasă În sensul convențional, chiar dacă IRA a Încercat să includă categorii marxiste În retorica sa. Preoți și muncitori - și, Într-o mai mică măsură, proprietari de teren, oameni de afaceri și membri ai profesiilor liberale - existau În ambele grupuri. Mai mult, numeroși catolici din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Dar, dacă universitățile europene din deceniul anterior erau preocupate de teorii grandioase pe diverse teme - societatea, statul, limbajul, istoria, revoluția -, generației următoare nu-i mai rămăsese decât Teoria. Seminariile de „Teorie culturală” sau „Teorie generală” au aruncat În aer barierele convenționale ale disciplinelor, respectate anterior chiar și În dezbaterile stângii academice. „Dificultatea” a devenit măsura seriozității intelectuale. Comentând fără iluzii posteritatea „gândirii ’68”, scriitorii francezi Luc Ferry și Alain Renaut concluzionează amar că „cea mai mare reușită a gânditorilor din anii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lipsa unei majorități clare impunea colaborarea cu deputații de stânga care Împărtășeau astfel responsabilitatea pentru noua Constituție pe care Adunarea urma să o redacteze. Această Constituție (validată printr-un al doilea referendum În decembrie 1978) era În multe privințe foarte convențională. Spania devenea o monarhie parlamentară; nu exista o religie oficială (deși, Într-o concesie calculată făcută Bisericii, catolicismul era considerat „fapt social”); cetățenii dobândeau drept de vot la 18 ani; pedeapsa cu moartea era abolită. În contrast cu trecutul recent, Adunarea a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
istoria ei anterioară. Donald Sassoon Orice revoluție cu semnificație politică este precedată de o transformare a peisajului intelectual. Transformările europene din anii ’80 nu fac excepție. Criza economică de la Începutul anilor ’70 subminase optimismul deceniilor postbelice occidentale, fracturând partidele politice convenționale și propulsând probleme inedite În centrul dezbaterii publice. De ambele părți ale Cortinei de Fier, discuția politică se Îndepărta decisiv de vechile reflexe mentale și, cu o viteză neașteptată, Își forma altele. Cu calități și defecte, un nou realism se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru relații intergermane Experiența istorică arată că, uneori, comuniștii au fost forțați de circumstanțe să se comporte rațional și să accepte compromisuri. Adam Michnik Popor, guvernul este din nou al tău! Václav Havel, discurs prezidențial (1 ianuarie 1990) În versiunea convențională, colapsul comunismului a Început În Polonia. La 16 octombrie 1978, Karol Wojty³a, cardinal de Cracovia, a devenit primul papă polonez: Ioan Paul al II-lea. Alegerea lui a creat așteptări fără precedent În epoca modernă. Unii ierarhi ai Bisericii Catolice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pornea de la „opțiunea zero” propusă anterior de Ronald Reagan (sovieticii acceptau astfel implicit că nu puteau câștiga un război nuclear În Europa) și reprezenta prologul unui tratat și mai important, semnat În 1990, care limita strict prezența și activitatea forțelor convenționale pe continentul european. Privite de la Washington, concesiile lui Gorbaciov În privința armelor nucleare păreau o victorie pentru Reagan și, prin urmare, conform calculului de sumă zero folosit de strategii Răzoiului Rece, un eșec pentru Moscova. Dar pentru Gorbaciov, a cărui prioritate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
gură eforturile interne ale liderului sovietic, dar erau și mai interesate de declarațiile sale externe, printre care și o cuvântare ținută la 7 decembrie 1988 În plenul Adunării Generale a ONU. După ce a anunțat reducerea unilaterală a forțelor armate sovietice convenționale din Europa, Gorbaciov a Împărtășit audienței opinia că „Libertatea de a alege este un principiu universal. Nu trebuie să existe excepții”. Era mai mult decât o simplă renunțare la „doctrina Brejnev”: era o declarație că Moscova nu va recurge la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
identitară: croații protestau pe această cale Împotriva faptului că Tito suprima În federație toate formele de exprimare a identității naționale. E valabil și pentru scriitorii sârbi obsedați de păstrarea și reafirmarea sârbei „pure”. Se poate spune că, spre deosebire de diferențele dialectale convenționale dintr-o limbă națională, unde graiurile diferă, dar elitele educate vorbesc o formă „corectă” comună, În fosta Iugoslavie era invers: cea mai mare parte a populației vorbea practic o singură limbă, iar o minoritate de naționaliști căutau să se remarce
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]