KorAP: Find »[drukola/base=autoare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...607 608 609 ...622 >

15,536 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

roluri și cazurile morfologice sau între roluri și funcțiile sintactice. ● Haegeman (1994: 49) arată că Pacientul este persoana sau lucrul care suportă acțiunea exprimată de predicat, iar Tema este persoana sau lucrul supus unei mișcări în urma acțiunii exprimate de predicat. Autoarea atrage atenția că, pentru unii autori, conceptul de Temă încorporează accepția restrânsă atât a Temei, cât și a Pacientului, fiind considerată entitatea afectată de acțiune sau starea exprimată de predicat. ● Palmer (2007 [1994]: 8) consideră că Agentul și Pacientul sunt

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
localizare și nu are control asupra activității denotate de verb. ● Levin și Rappaport Hovav (2005: 14, 17) arată că Tema este rolul entității a cărei mișcare, localizare, stare sau schimbare de stare este specificată de verb (Gruber 1965, Jackendoff 197253). Autoarele menționează că, de obicei, rolurile Temă și Pacient sunt asociate cu argumente realizate ca obiect direct. Unii cercetători consideră aceste roluri ca fiind interșanjabile și nu fac distincție între ele. Alți cercetători definesc Pacientul (în legătură cu tranzitivitatea) ca fiind entitatea afectată

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
4.2.2. Ierarhii S-a constatat existența anumitor regularități în privința realizării rolurilor tematice, pe baza cărora au fost formulate anumite generalizări, sub forma unor ierarhii. Problema ierarhiilor este discutată de Levin și Rappaport Hovav (2005: 154, 156, 158, 159). Autoarele arată că ierarhiile sunt folosite pentru diverse domenii: realizare a argumentelor, topică nemarcată, acord, marcare inversă, marcare cazuală. Pentru realizarea argumentelor nu pot fi ignorate interacțiunile dintre argumente, deci ierarhiile sunt dependente de context: opțiunile pentru realizarea sintactică a unui

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o reprezentare semantică lexicală pe două dimensiuni: tematică și de acțiune, considerând că un argument poate primi câte un rol aparținând ambelor dimensiuni (vezi și infra, 4.2.3.). Pentru Grimshaw, ierarhia este un principiu de organizare a structurii argumentale. Autoarea propune două ierarhii, tematică și aspectuală/cauzală. (Agent (Experimentator (Țintă/Sursă/Locativ (Temă)))) Ierarhia tematică Grimshaw (1990: 8) Conform ierarhiei tematice, argumentul cel mai proeminent tematic în structura argumentală este cel mai proeminent sintactic, adică este subiect. (Cauză (alte roluri

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
argument, chiar dacă este singurul competitor (Grimshaw 1990: 39). Agentul este întotdeauna subiect și argument extern (Grimshaw 1990: 43)56. Grimshaw (1990: 44) arată că rolurile tematice se situează la nivelul lexico-conceptual și nu sunt proiectate în reprezentarea gramaticală. În concepția autoarei (Grimshaw 1990: 44), operațiile lexicale nu pot schimba statutul de argument intern/extern, de aceea, noțiunile de externalizare și de internalizare folosite de Williams (1981)57 trebuie reinterpretate. 4.2.3. Critici și alternative Teoriile referitoare la listele de roluri

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o parte a teoriei tematice are a face cu restricțiile selecționale, care nu fac parte din gramatică. Levin și Rappaport Hovav (2005: 43) sunt de părere că o listă de roluri nu are putere explicativă, neexistând constrângeri în privința numărului rolurilor. Autoarele (Levin și Rappaport Hovav 2005: 45−46) arată că ideea că rolurile semantice sunt neanalizabile a fost respinsă în unele studii, rolurile fiind definite în termenii unui mic set de trăsături semantice, după modelul trăsăturilor distinctive din fonologie: Rozwadowska (198858

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
verb are o intrare lexicală structurată, care determină proiecția argumentelor sale; contextul sintactic al unui verb este derivat direct din sensul verbului. De multe ori, fiecare opțiune de realizare argumentală este însoțită de un sens diferit. În concepția celor două autoare, alternanțele argumentale sunt produsul polisemiei verbale: un verb care are mai multe sensuri este de așteptat să aibă realizare argumentală multiplă. În continuare, voi ilustra acest tip de abordare cu două studii: Hale și Keyser (1993) și Levin și Rappaport

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Pentru detalii, vezi Stan (2005: 188−191). 4.3.2. Levin și Rappaport Hovav (1995: 16) definesc inacuzativitatea ca fiind o proprietate sintactică, chiar dacă e predictibilă semantic. Complexitatea fenomenului inacuzativității poate fi explicată la interfața dintre semantica lexicală și sintaxă. Autoarele consideră că pentru studiul inacuzativității este necesară cunoașterea limbii pentru care se analizează fenomenul inacuzativității, dincolo de gramatici și de dicționare. Teoria formulată de cele două autoare conține reguli de realizare argumentală (engl. linking). Regula de realizare argumentală a schimbării de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
semantic. Complexitatea fenomenului inacuzativității poate fi explicată la interfața dintre semantica lexicală și sintaxă. Autoarele consideră că pentru studiul inacuzativității este necesară cunoașterea limbii pentru care se analizează fenomenul inacuzativității, dincolo de gramatici și de dicționare. Teoria formulată de cele două autoare conține reguli de realizare argumentală (engl. linking). Regula de realizare argumentală a schimbării de stare: (a) Un NP care se referă la o entitate care suportă o schimbare de stare în eventualitatea descrisă de VP trebuie să fie guvernat de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
verbelor care denotă existența și apariția/dispariția. 4. Regula de realizare "default": Argumentul unui verb care nu cade sub incidența niciuneia dintre celelalte reguli de realizare argumentală este argumentul direct intern al acelui verb (Levin și Rappaport Hovav 1995: 154). Autoarele adaugă că un verb va lua un argument intern înainte de a lua unul extern. Organizarea ierarhică a structurii argumentale reflectă ordinea compoziției semantice a verbului și a argumentelor sale. Ultima regulă se aplică subclasei verbelor de mișcare care descriu modul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
sale. Ultima regulă se aplică subclasei verbelor de mișcare care descriu modul de mișcare. Teoria propusă de Levin și Rappaport Hovav (1995) a fost și criticată. De exemplu, Reinhart (1996: 21, 26−28) aduce obiecții analizei propuse de cele două autoare: distincția conform căreia anumite verbe inacuzative nu sunt derivate de la un verb tranzitiv, iar altele sunt, nu este fondată; autoarele au acceptat ideea lui Chierchia (1989) și a lui Reinhart (1991) − conform cărora procesul de formare a verbelor inacuzative presupune

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Hovav (1995) a fost și criticată. De exemplu, Reinhart (1996: 21, 26−28) aduce obiecții analizei propuse de cele două autoare: distincția conform căreia anumite verbe inacuzative nu sunt derivate de la un verb tranzitiv, iar altele sunt, nu este fondată; autoarele au acceptat ideea lui Chierchia (1989) și a lui Reinhart (1991) − conform cărora procesul de formare a verbelor inacuzative presupune detranzitivizare −, dar au ajustat-o în sensul potrivit pentru teoria lor (atunci când există o variantă tranzitivă, aceasta e de bază

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
denotă. Conform teoriei formulate de Levin și Rappaport Hovav, există două tipuri de verbe inacuzative − derivate și de bază −, argumentul lor fiind existența unei clase universale de verbe care nu au variantă tranzitivă. Reinhart (1996: 30) le reproșează celor două autoare faptul că nu explică de ce inacuzativele și reflexivele, care au o istorie derivativă atât de diferită, au aceeași morfologie. Și Sorace (2004: 246−248) consideră că regulile formulate de Levin și Rappaport Hovav (1995) sunt prea laxe. Modelul proiecționist nu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
folosind descrieri diferite. Levin și Rappaport Hovav (1995: 167−168) pornesc de la observația că abordarea aspectuală folosește noțiunile agentivitate, telicitate, stativitate și demonstrează avantajul de a subsuma agentivitatea cauzei interne și de a înlocui telicitatea cu schimbarea direcționată. Cele două autoare susțin că telicitatea și agentivitatea nu sunt suficiente pentru a determina clasele de verbe intranzitive, iar stativitatea nu e relevantă pentru clasificare. 4.4.1. Borer (1994: 20) susține ipoteza conform căreia verbele inacuzative sunt aspectual telice, perfective, nonagentive, iar

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
intrarea lexicală, ci de proprietățile predicatului: predicatul agentiv, atelic, este inergativ, iar predicatul nonagentiv, telic, este inacuzativ. Argumentul unic al inacuzativelor și cel al inergativelor nu se deosebesc sintactic. Borer (1994: 23) arată că proprietățile sintactice sunt consecința proprietăților aspectuale. Autoarea aduce în discuție verbele de mișcare inergative, în cazul cărora prezența unui grup prepozițional adjunct delimitează evenimentul și induce interpretarea telică, asociată comportamentului inacuzativ 77. Borer (2004: 290), reluând idei prezente în studii personale anterioare, arată că argumentelor le este

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
oferă flexibilitate în realizarea sintactică a argumentelor, dar și supragenerare, problema variației fiind neconstrânsă. 4.4.2. Arad (1996) adoptă o teorie restrictivă a interfeței Lexicon−Sintaxă, considerând că numai o mică parte din informația lexicală este disponibilă la interfață. Autoarea o urmează pe Borer (1994), prima care a arătat că interpretarea semantică (aspectuală) este atribuită în poziția de specificator al proiecțiilor aspectuale, nu în interiorul VP. În teoria propusă, informația aspectuală disponibilă la interfață reprezintă o constrângere asupra asocierii verbului cu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
între sens și structură, corelație care poate explica rapiditatea achiziției limbajului. Natura acestei corelații este diferită de la o teorie la alta. Arad optează pentru abordarea bazată pe predicate (nu pe intrările lexicale) și pe structura evenimentului (nu pe rolurile tematice). Autoarea îl urmează pe Tenny (1992: 2)78, care a formulat ipoteza interfeței aspectuale (engl. Aspectual Interface Hypothesis), conform căreia legătura dintre structura tematică și structura sintactică argumentală este guvernată de proprietăți aspectuale. O structură aspectuală universală, asociată cu argumentul intern

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
oricare dintre argumente în Spec,AspEM. 4.4.3. Van Hout (2004) arată că, în neerlandeză, singurul factor lexico-semantic important pentru inacuzativitate este telicitatea: verbele telice sunt inacuzative, iar cele atelice, inergative; nu contează agentivitatea, intervalul, controlul extern. În teoria autoarei (Van Hout 2004: 60−61), un verb cu două argumente trebuie să-și proiecteze un obiect direct pentru a stabili o interpretare telică; trăsătura aspectuală trebuie să fie verificată sintactic în poziția de obiect; AgrOP este locul de verificare a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
3 AgrS AgrOP [+EPP] 3 Spec AgrO' ti 3 AgrO VP [+ Telic] 4 ti Sintaxa inacuzativelor Față de abordările din anii '90, în care inacuzativitatea a fost definită prin telicitate (Grimshaw 1990, Borer 1994, Tenny 1994, Levin și Rappaport Hovav 1995), autoarea își propune să ofere o teorie mai inteligibilă a interfeței Lexicon−Sintaxă. Van Hout (2004: 64) subliniază faptul că telicitatea nu e impusă de verbul lexical, ci de context. Van Hout (2004: 65) arată că, în PM, corelația dintre telicitate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
inteligibilă a interfeței Lexicon−Sintaxă. Van Hout (2004: 64) subliniază faptul că telicitatea nu e impusă de verbul lexical, ci de context. Van Hout (2004: 65) arată că, în PM, corelația dintre telicitate și obiectul direct este capturată prin ceea ce autoarea numește verificarea trăsăturii evenimentului: telicitatea e verificată în poziția de obiect direct (AgrOP) prin relația de acord specificator−centru (engl. Spec−Head), atrăgând un argument obiect în poziția specificatorului. Verificarea telicității este asociată cu un tip special de Caz al

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
telicitatea, nu și obiectele care denotă entități omogene (masive, plurale nude). Van Hout (2004: 66) folosește teoria Cazului formulată de de Hoop (1992)81; în teoria lui de Hoop, Cazul morfosintactic al obiectului este asociat cu interpretarea semantică a nominalului-obiect; autoarea introduce noțiunile de Caz tare și Caz slab, în relație cu citirile tari și slabe ale grupurilor nominale. Folosind sugestii de la de Hoop, Van Hout arată că telicitatea este în relație cu Cazul tare. La interfața dintre sintaxă și semantică

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este o trăsătură morfosintactică ce atrage obiectul în Spec,AgrOP, iar verificarea trăsăturii de telicitate se corelează cu atribuirea Cazului tare în AgrOP. Sintaxa inacuzativă caracterizează predicatele telice cu un argument, care verifică telicitatea în AgrOP (Van Hout 2004: 68). Autoarea (Van Hout 2004: 69) arată că argumentul unic al unui verb telic trebuie să se deplaseze în AgrOP pentru a verifica telicitatea, rezultând astfel un verb inacuzativ: AgrSP 3 Spec AgrS' DPi 3 AgrS AgrOP 3 Spec AgrO' ti 3

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tare nu se aplică, pentru că argumentul unic primește Cazul subiectului, care nu este asociat cu un anumit tip de citire; verbele inacuzative, telice, nu acceptă ca obiectul să stea în AgrOP, deci nu pot atribui acuzativul (Van Hout 2004: 78). Autoarea subliniază că abordarea aspectuală a inacuzativelor este împotriva teoriei tradiționale, care definește inacuzativele în termeni de proprietăți tematice ale argumentelor (bazându-se pe UTAH). Comentând acest tip de abordare, Sorace (2004: 250) arată că verificarea trăsăturilor reprezintă o altă versiune

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a aluneca') − tind să se comporte telic atunci când au formă inacuzativă. 4.5. Abordări cognitive Levin și Rappaport Hovav (2005: 78) arată că structura evenimențială este reprezentarea lexico-semantică ce determină realizarea argumentelor, iar subclasele de evenimente au proprietăți gramaticale comune. Autoarele descriu trei tipuri de conceptualizare a evenimentelor, care se bazează, fiecare, pe diferite aspecte cognitive ale evenimentului. (a) Abordarea localistă (Levin și Rappaport Hovav 2005: 79, 85, 86) este bazată pe noțiunile mișcare și localizare. O abordare explicit localistă a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
care codifică aspectul, iar interpretarea telică apare atunci când obiectul direct se deplasează în Spec,AspP și primește acuzativul prin acord Specificator−Centru (vezi supra, 4.1.). Realizarea argumentală multiplă a fost explicată prin telicitate: inacuzativele sunt telice, iar inergativele, atelice. Autoarele (Levin și Rappaport Hovav 2005: 109) atrag atenția asupra faptului că o teorie a realizării argumentelor trebuie să ia în calcul mai mult decât simpla alegere a subiectului și a obiectului, deoarece verbe care au caracteristici aspectuale asemănătoare nu au

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]