KorAP: Find »[drukola/base=încuviința & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...60 61 62 ...377 >

9,411 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

zic. Sebastianus avu siguranța că era adevărat ce gândise: deci nu era vorba de vreo potrivire de nume. — Bineînțeles, răspunse cu voce fermă. Ai pregătit asasinarea lui Waldomar. Fără să se simtă atins de acele cuvinte, Balamber se mulțumi să încuviințeze cu gravitate, ținând privirea fixată asupra lui. în sală se așternu o scurtă tăcere. Odolgan fu cel care o spulberă, întrebându-l pe comandantul său: — Ce vrei să fac cu romanul ăsta? întrucât Balamber se mulțumea să-l privească distrat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
așa-i? Sebastianus fu bucuros să afle că Chilperic supraviețuise bătăliei, dar nu putu să nu se întrebe unde țintea hunul. — Bineînțeles, răspunse. Toți; chiar și acel Reinwalt care mai târziu v-a dat pe mână Augusta. Din nou Balamber încuviință, însă cu aerul că avea cu totul altceva în minte. — Reinwalt, da. Romanul riscă o întrebare: Fiindcă veni vorba, el ce soartă a avut? Hunul ridică umerii și coborî colțurile gurii, iar chipul său luă o exprese suficientă: — Până acum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
caz, știind că, foarte probabil, Frediana se afla în siguranță, se simțea liniștit. — Știu doar că, spre norocul ei, e departe de aici! răspunse pe un ton ostil. Fără a înceta să-l fixeze, Balamber scoase un suspin adânc, apoi încuviință gânditor și, întorcându-se spre ușă, îl chemă pe războinicul ce stătea de pază afară. După care, în vreme ce acela trecea pragul, spuse către Sebastianus. — Acum du-te. Din seara asta o să stai împreună cu ceilalți prizonieri. Mâine ridicăm tabăra și pe parcursul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
toți. Era furibund, și nu doar pentru batjocura pe care i-o adusese succesul dușmanilor, ci mai ales pentru eșecul pe care acesta îl reprezenta pentru proiectele sale. Genava îi apărea acum mai îndepărtată decât yurta sa din Panonia. Odolgan încuviință: — Eu... l-am avut o clipă în față pe comandantul lor; e un războinic viteaz, crede-mă; dar era prea bine apărat de ai săi și pe urmă, cu piciorul ăsta... Balamber nu-l asculta. Atenția îi era, în schimb

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
și să rămână cu ea și cu Lidania până când coloana avea să poposească undeva. După aceea, își luă rămas bun de a ei: — Eu mă duc în față. Ne vedem mai târziu. Aranjându-și după ureche o șuviță de păr, Lidania încuviință cu un zâmbet vag: — Bine. La revedere, atunci! Sebastianus o salută, recomandându-le să nu se depărteze niciodată de Maliban, apoi își îndemnă calul și, fără să se mai întoarcă, porni să urce spre capătul coloanei mult mai repede decât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
din nou, ambasadorule, îi spuse pe un ton fin. Chiar dacă, văzându-te așa, ai aerul că nu ți-a mers prea bine în ultima vreme. — Da. Recunosc că până azi-noapte ultimele evenimente nu mi-au fost prea favorabile. Surâzând, ea încuviință. — în locul tău, eu nu m-aș plânge. Au recunoscut în tine un ofițer roman și ți-au cruțat viața. Un adevărat privilegiu. Nădăjduiam să-i eliberăm pe oamenii noștri. în schimb, în grajdul acela erau foarte puțini burgunzi și, oricum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
pocalul de bere pe care servitorul i-l întinse și îl atinse cu el pe acela care se găsea deja în mâna Fredianei: — Pentru această victorie! propuse. Ea, așezată cu picioarele depărtate în fața lui, după obiceiul bărbaților, ridică pocalul și încuviință cu gravitate: — Pentru cea de acum și pentru cele ce vor veni! Băură împreună, căutând atent fiecare în ochii celuilalt. Apoi, Sebastianus întrebă: — Ai vești de la Flavius Etius? întrebarea aceea o făcu pe Frediana să se întunece la față. își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Nu știam că erai prin preajmă. — Catârgiii ne-au anunțat că tâlharii ăștia sunt pe aici. Mi-e teamă, însă, că pentru satul de pe deal nu mai e nimic de făcut. — Da. De acolo venim; e un spectacol oribil. Frediana încuviință, fără să mai ceară alte detalii. îl chemă la sine pe Hariman, care, descălecând, ajunsese din câțiva pași lângă prizonier și-acum îi lega mâinile la spate. Prompt, burgundul făcu semn unui tovarăș să termine treaba și veni lângă ea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
să termine treaba și veni lângă ea. Frediana îi vorbi sprijinindu-se cu ambele mâini pe mânerul șeii. — Știi ce trebuie să faci, nu? O grimasă feroce apăru pe chipul războinicului. — Ca de obicei? întrebă. Frediana dădu din cap și încuviință: — Ca de obicei! Cu mâinile în șolduri, Hariman se uită scurt împrejur, ca și când ar fi căutat ceva. Apoi arătă spre un mic pâlc de stejari ce îmbrăca un pisc ceva mai îndepărtat. — Acolo e bine? — E foarte bine. îndemnați de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
nimeni nu l-ar mai fi putut ține pe Odolgan. Furia sa era împărtășită de toți războinicii, exasperați de neputința lor în fața aceleia pe care de-acum o numeau „Prințesa morții“. Cercetând amenințător din șa sărmanele rămășițe ale omului, Balamber încuviință. — Bine, îi spuse lui Odolgan, el o să plătească pentru toți. Dacă ar fi putut, ar fi ordonat să se facă exact invers: toți, în afară de Canzianus, de vreme ce recunoscuse în abate un om cu calități neobișnuite și care în ochii săi valora

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
înainte cu restul coloanei și cu toate carele și animalele. Faceți praf cât se poate de mult, dar opriți-vă cu carele după buza dealului și stați pregătiți: de îndată ce noi o să atacăm, o să veniți înapoi cât puteți de repede. Odolgan încuviință, arătându-și aprecierea. — Planul obișnuit, în sfârșit. — Da; când ei o să fie aici unde suntem noi acum, o să ieșim din pădure pe două rânduri, tu dintr-o parte și eu din cealaltă, închidem cercul în spatele lor și îi împingem către

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
încruntată, părând să reflecteze. Cu siguranță, era surprinsă de generozitatea lui. — Să nu-ți închipui că o să-ți mulțumesc, îi spuse pe un ton sumbru. Balamber ridică o mână, în semn de despărțire: — Du-te, o să mă ucizi altădată. Frediana încuviință cu o mișcare nervoasă a capului și vârî sabia în teacă. — Fie cum spui. Rămâne așa, atunci. Dacă o să ne mai întâlnim, unul din noi doi o să moară. își întoarse calul și, țâșnind în galop, se îndepărtă iute peste câmpie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
de noi prin tratate precise de alianță: vizigoții din Aquitania, înainte de toate, pe urmă francii din Belgica, dar și alanii din Cenabum Aureliana, saxonii de pe Loira... — Și burgunzii... adăugă Sebastianus. Pentru un moment, chipul lui Flavius Etius se întunecă. Apoi încuviință. — Și burgunzii, firește. Ei și-au îndeplinit deja într-un mod minunat sarcina. Când te-am trimis la Genava, încă nu era posibil să cunoaștem intențiile lui Atila: adică dacă avea intenția să traverseze Sapaudia și să coboare în Italia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Aurelia și prin trecătorile din Darantasia, și acum iată-mă aici, gata să apăr Arelate, dar mai ales să unesc forțele noastre cu cele ale vizigoților, împotriva dușmanului comun, ceea ce e pe cale să se întâmple chiar acum. Respirând adânc, Sebastianus încuviință. Așadar, vizigoții coborau pe câmpul de luptă alături de Etius, care mai mult decât oricine le ținuse piept în anii din urmă! încă o dată, trebuia să recunoască, Magister militum acționase în modul cel mai potrivit, însă nu-l consola prea mult

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
e Divicone. Cum a spus și plantonul, e un bagaud, sau mai bine zis a fost până acum o săptămână, când s-a predat soldaților din garda palatului. Nu-i așa, Divicone? îl întrebă el pe un ton prietenesc. Bagaudul încuviință, îndreptându-și pentru prima oară privirea către Sebastianus. O privire umilă, totodată febrilă, ce nu părea deloc a fi aceea a unui criminal înrăit. — Da, spuse pe un ton liniștit și parcă plin de inspirație. Fiindcă, înainte de a fi un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
înrăit. — Da, spuse pe un ton liniștit și parcă plin de inspirație. Fiindcă, înainte de a fi un bagaud, sunt un bun creștin. Nu era explicația cea mai clară la care se puteau aștepta, însă Etius, ținându-i mâna pe umăr, încuviință la rândul său și urmă: — Trebuie să știi că omul ăsta a fost multă vreme, ba chiar, aș putea spune până ieri, prieten apropiat cu Eudoxiu. — Eudoxiu, Medicul? — Chiar așa: se pare că în trecut, înainte de a se pune în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
nu fără a face mai întâi mai multe tentative inutile și nu fără să aștepte binișor, să intre în cortul lui Atila și să-i vorbească. Iar Divicone al nostru era prezent. Solicitat de Etius să-i confirme cuvintele, bagaudul încuviință din nou energic, apoi începu să vorbească pe un ton gros, dar hotărât: — E adevărat. Eudoxiu i-a spus lui Atila că bagauzii de pe Loira l-ar primi ca pe un eliberator și că ar lupta pentru el. A promis

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
seama de prezența lui. Ascultător, luă a doua coastă de miel și începu să îi roadă carnea. Aproape imediat, Metronius îl incită să-și urmeze povestirea: — Deci? Spuneai că s-a întâmplat ceva, mi se pare. înghițindu-și dumicatul, Divicone încuviință. Da, reluă el, ștergându-și degetele unse de vesta soioasă de in. S-a întâmplat într-o după-amiază. îmi amintesc să era toamnă: toate culorile acelea, știți... în sfârșit, într-o după-amiază, mă dusesem prin apropiere împreună cu un confrate, să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
de chicoteala lor neîntreruptă, își aținti asupra lui privirea severă, alanul o lăsă să plece, nu fără să o asigure, cu un semn al mâinii și cu un zâmbet irezistibil, că aveau să se revadă mai târziu. în vreme ce Divicone, care încuviințase energic intervenția lui Vitalius, își reluase deja istorisirea: — Câinele, între timp, începuse să se învârtă în jurul carului, mârâind și amușinând fără încetare, până ce reuși să enerveze calul, înțelegeți? Atunci l-am rugat pe animalul acela să-și cheme înapoi câinele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
lui Eudoxiu într-o ambuscadă. Din ziua aceea, el n-a mai fost același om. A devenit întunecat, schimbător, ucidea tot mai ușor, până când... — Până când îi veni ideea să se ducă la Atila! încheie Sebastianus. Nu-i așa? îndurerat, Divicone încuviință: — A hotărât să-l caute pe Atila și astfel și-a pierdut sufletul! Sorbi îndelung din paharul său de lemn, apoi rămase privindu-l scrutător și învârtindu-l între degete, fără să mai zică nimic. Era deja târziu și mulți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
umeri. — Ei bine, da, sigur! exclamă. Pe urmă, întorcându-se spre soldat, desfăcu brațele împăciuitor: — Hai, Maliban, spuneam numai așa, glumeam doar. Nu m-aș îndoi niciodată de tine, nici nu te-aș jigni vreodată pe tine ori neamul tău. încuviințând cu gravitate, alanul își luă mâna de pe sabie. în momentul acela, Vitalius arătă cu degetul spre moară și anunță: — Divicone! Uite-l acolo, se întoarce! Veniră cu toții pe cărare. Divicone sosi, lăsându-și calul să tropăie fără grabă. Ochii îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
hazardezi: era, în realitate, o înjghebare mizeră, desfăcută toată din încheieturi, ce fusese alcătuită din trestii și ramuri mici, legate laolaltă cu noroi uscat. Oprindu-și calul, Metronius întrebă: — Și vrei să spui că în noaptea asta dormim aici? Divicone încuviință: — E destul de comodă, nu chiar atât de urâtă pe cât se vede de aici. Eu am dormit în ea de multe ori și, oricum, e singurul loc acoperit pe care-l putem găsi pe o întindere de multe mile; doar dacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
și, dacă va fi necesar, îl constrângem să-și repete mărturisirea în adunare. Asta o să dea mai mare greutate vorbelor mele și o să aibă darul de a-l descalifica pe Eudoxiu. Atins de perspicacitatea politică subtilă a lui Divicone, Sebastianus încuviință. — Omul ăsta are dreptate, Metronius. O să-l luăm cu noi pe bagaud. Va trebui însă să-i găsim calul. Trebuie să fie pe aici prin preajmă, împreună cu caii prietenilor lui. Divicone îl asigură: — Cred că soldații tăi au adus pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
întrerupse cu nerăbdare: — Exact, chiar așa: adunarea. îmi închipui că sunteți aici ca să fiți călăuzele noastre. Răspunse cel cu mantaua: — într-adevăr, așa e. — Atunci, ce mai așteptăm? Luat prin surprindere de tonul său iritat, bagaudul se îndreptă în șa, încuviință și-și întoarse brusc calul: — Urmați-mă! spuse dând pinteni animalului. Urmând cele două călăuze, Sebastianus și tovarășii săi se îndreptară pe una dintre ulițele ce se întâlneau la răscruce și continuară așa pentru o bună bucată, traversând câmpia. Fură

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
au atacat noaptea trecută în mlaștină, în vreme ce veneam aici. El e singurul supraviețuitor. Ambarrus se întoarse spre Divicone: — E adevărat? — Da. Din păcate, e limpede că cineva nu voia să venim aici să vorbim cu voi. întunecându-se, căpetenia bagauzilor încuviință cu gravitate: — Bine; acum ai ocazia să o faci. De îndată ce Divicone făcu prezentările, Ambarrus îi invită pe ceilalți nou-veniți să descalece și să-l urmeze împreună cu Sebastianus, precizând: — Să n-aveți nici o teamă: câtă vreme sunteți aici, sunteți oaspeți ai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]