1,615 matches
-
întunericul din tine... Nu... nu mai eram! Nu... nu mai sunt Domnul Moldovei, Sihastre! Nu mai sunt! strigă Ștefan răgușit, disperat, plecând capul. Trufie! Numele tău e Ștefan!. Ești! Ești Domnul Moldovei! strigă Daniil scuturându-l. Sunt... Sunt Domnul Moldovei, îngână Ștefan ridicând capul. Da!! Sunt!! strigă. Niciodată n-a fost ușor, îl încurajează Daniil.. Amintește-ți de Podul Înalt, amintește-ți de Baia, de Lipnic... Niciodată n-a fost ușor... Până la urmă, ai biruit. După noapte, vine zi, după întuneric
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Moldovei asupra turcilor la Podul Înalt Vaslui, 10 ianuarie 1475 1 "Pentru Moldova și Ștefan !" "Mamă!... Mamă!... Unde ești mamă!" "Oameni buni!... Ajutați-mă!..." Scâncete, tânguieli, pe românește, pe turcește... "Unde sunt?... Nu... nu văd nimic... nu mai văd..." abia îngână glasul ce se stinge încet, încet. "Mamă... mamă..." Tăcere... Ninge, fulguiește ușor. Peste câmpul de bătălie, peste trupurile straniu încremenite în moarte, plutesc, se leagănă cețuri, aburi destrămați, tăcere... Stăruie o duhoare înecăcioasă de pulbere, de sânge, de catran... Învălmășite
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
printre arbori... În acest imperiu încremenit al morții, o singură viață: un cal fără călăreț aleargă năuc, nechezând, căutându-și stăpânul... Fulguiește ușor... De undeva, de la vreun schit, un clopot începe să bată rar, de îngropăciune și dangătul lui se îngână cu o cântare gravă, tărăgănată, ce urcă parcă din afundul pământului... Departe, printre arbori, călcând ușor, se prelinge un cortegiu de călugări cu lumânări aprinse, cădelnițând, sfințind câmpia cu "Cântarea pentru prohodul morților". Se duc ușor-ușor, dar litania lor va
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
t poruncă de la Vodă, ca tătă suflarea să se băjenească la codru... Și la noi o vin't porunca aiasta... Da' mai 'nainte, tăt rumânu, singur-singurel, să-și pună foc la bojdeucă, la holdă, la fâneață, la tăt, la tăt, îngână Gheorghiță cu obidă. Și la noi o vin't porunca aiasta, că, când or vini turcimea, un pustiu de scrum și cenușe să se caște 'nainte, să n-aibă nici apă după ce bea... Gheorghiță oftează din toți rărunchii: Să vezi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Mă ardea pălălaia în schinare, da' nici c-am înturnat capu', numa bice dădeam... Și... și ce-am bătut caii atuncea!... Ce i-am mai bătut!... Aiasta ni-i soarta, Gheorghiță, oftează Toader cu resemnare. Gheorghiță își șterge sudoarea și îngână răgușit, căutându-i ochii: Da' poate c-om scăpa... 'Mnetale ce zâci, scăpăm?! De bună samă, Gheorghiță. Cu voia lui Dumnezău... Cum ne-o hi scris... La ce m-aș întreba ce-a hi? Iaca! Nu mă-ntreb! Poți să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Nebun... E un tâlc în nebunia lui... În veacu' nost' hain, trebuie să fii nebun sau să faci pe nebunu' ca să poți striga un adevăr fără să-ți pierzi capu'. Mă ia cu amețeală, bădiță, mi-i că mă pierd, îngână Gheorghiță clănțănind mărunt, înfrigurat, chircit de durere. Șăzi ghinișor Gheorghiță, îl încurajează Toader. Iaca, pe mine mă ia cu fierbințeală... Nu ni se trage nouă din atâtica.... Vină să te-ncălzesc... Îl strânge în brațe ca pe un copil. Toader
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ducând calul de dârlogi, însoțit de boier Vlaicu. E cu capul gol, cu pletele năclăite de sudoare, înzăoat, cu platoșa turtită... Se sprijină de țeava tunului... Respiră adânc... Rămâne tăcut, cu privirile ațintite peste câmpul de bătălie: Și războiul aista, îngână el, dar nimeni nu deslușește ce bolborosește el acolo. Simte răsuflarea caldă aburindă a calului ce-și freca botul de umărul lui. Îl mângâie pe coamă cu drag și recunoștință. Ridică privirile: Ce-mi stați ca niște curci plouate?! izbucnește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
strigă Tăutu. Și eu! exclamă Șendrea. Dau! ridică mâna Duma. Dăm! spun într-un glas Vlaicu, Stanciu, Bodea. Ștefan, cu palma pe inimă, smerit: Domnul din inimă vă mulțămește! Haide! Hai!... Care mai dați?! Care mai dați?! Mihail, fâstâcit, rușinat, îngână: Eu ... eu... și eu aș da... dar... dar n-am... N-ai?! Cum așa?! se minunează Ștefan. N-ai?! O sfoară, o sforicică, ceva, acolo?! Nimic n-ai?! Fantastic! Ați auzit, boieri dumneavoastră?! Boier! Mare boier! Și n-are! Mare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
și Moldovei, încât ești pe buzele tuturor și ești în unanimitate foarte lăudat." Din scrisoarea Sanctității sale Papa Sixt al IV-lea către "Illustrisimul Stephano Voyvoda Moldaviae" după izbânda de la Podul Înalt 10 ianuarie 1475 3 Maria și Constantinopolul Haricleea, îngână Maria, fără să ridice ochii de pe carte, te rog...(în grecește) O dimineață mohorâtă de februarie, în iatacul Doamnei Maria de Mangop. Un vânt hain se strecoară șuierând prin meterezele Nebuisei și zgâlțâie obloanele ferestrei ce gem din balamale. Ploaia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
după soarele Eladei... Tu ai plâns, Maria... Am... am dormit prost. Pe mine nu mă duci. S-au... s-au arătat iar? întrebă el cu teamă. Iar, unchiule! mărturisește ea istovită. Iar! Doamne!... Iar?... În ultimul timp, tot mai des, îngână ea, sleită, agitându-se de colo-colo. Am sărit din somn țipând. Ce coșmar! Eram lac de sudoare... Singură, în întuneric, cu candela și umbrele de pe pereți. Am aprins toate lumânările... De frică să nu vină iar, am stat toată noaptea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
moment de tăcere și-n colțul buzelor se schițează un rictus amar. Ștefan e "rara avis"... Nopțile lui nu-s mai puțin albe. Fiecare cu coșmarul lui... Spune, eu... eu cum pot să te ajut? Nimeni nu mă poate ajuta, îngână ea resemnată în disperarea ei. Încerc să lupt. Cât o să pot... Îți amintești, unchiule, noaptea aceea de 29 mai 1453? îngână ea răgușit, cu fața cufundată în palme. Nu-mi iese din minte... Nu te mai chinui. Te rog, Maria
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
puțin albe. Fiecare cu coșmarul lui... Spune, eu... eu cum pot să te ajut? Nimeni nu mă poate ajuta, îngână ea resemnată în disperarea ei. Încerc să lupt. Cât o să pot... Îți amintești, unchiule, noaptea aceea de 29 mai 1453? îngână ea răgușit, cu fața cufundată în palme. Nu-mi iese din minte... Nu te mai chinui. Te rog, Maria... se milogește el. Mi-ai povestit de o sută de ori. Încearcă să... Maria nu-l aude. Cu ochii pierduți în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mi-a luat simțirile. Eram fericită să mor... Țamblac, sleit, gâtuit, o mângâie, cu durere: Gata... A trecut, fetițo... A trecut... Maria, necruțătoare, rece: ...Toți... toți au trecut prin mine, încearcă ea să continue, dar, deodată, o podidesc lacrimile și îngână printre hohote de plâns: Și ... și n-aveam decât paisprezece ani, unchiule... paisprezece ani... Țamblac plânge: Gata fetițo... Gata... S-a sfârșit... A trecut, încearcă el s-o liniștească și o mângâie ca pe un copil, dar cu mâna cealaltă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
în mine atuncea: sufletul... Țamblac o mângâie cu blândețe, cu o nesfârșită milă și bunătate: Sărăcuța de tine, ți-a fost dat să atingi hotarul ultim al suferinței omenești... Poate... poate, numai Patimile, Răstignirea... Dar a trecut! Aparține trecutului... Trecutul? îngână ea chinuită. Trecutul e în mine. E viu. E rană vie. Trăiesc în el. E singura mea viață. Nu pot scăpa... Nu pot uita... Eu sunt rănită pe viață. De moarte sunt rănită. Ce putem face, Maria? oftează el. Asta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
la mine: "Nici nu mă gândesc", a mârâit el. Două zile, a stat apăsat, tăcut. Apoi, mi-a răspuns răstit: "De-o fi să... O să-l rog pe Mateiaș... Un loc de refugiu, undeva în Transilvania..." Iar pribegi, iar, Dumnezeule! îngână Maria chinuită. De ce să punem răul înainte? râde el forțat. "Năzdrăvanul ista, fași el ci fași și tăt în chișioare cade, ca mâța", asta-i o vorbă ce mult umblă prin popor. Maria încearcă să zâmbească: Să te audă Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cuvintele cronicarilor polonezi, și unguri, și moscoviți, ce recunosc cinstit, deși, nu o dată, i-a usturat pe propria lor piele ascuțișul săbiei Măriei sale. E mare! Înaintea lui, deși e mic de stat, tu ești cel ce te simți mic. Unchiule, îngână cu ironie Alexandru, nu... nu cumva... Hai, mărturisește! Nu cumva ți-ai clătit de dimineață gura cu niscaiva Cotnar din cel vechi, al Măriei-sale? Țamblac izbucnește în râs: Ce-i drept, e drept, mi-am clătit-o! Dar asta nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
alt ton, obosit, dar categoric, sever. Te rog Alexandre! Te rog!... Bine, bine! spune el împăciuitor. Abia aștept să nu mai trebuiască să ne milogim nimănui. Să sfârșim cu pribegia. "Micul Mangop" va fi oare "Micul Bizanț", așa cum năzuiești tu? îngână Maria cu tristețe. Să crezi!! strigă Alexandru cu înflăcărare. Să crezi, așa cum cred și eu! Mangopul e un început! Vom avea un pământ "al nostru"! Un adăpost "al nostru"! Nu vom mai rătăci de ici-colo prin lume, principi fără țară
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
fi bolnav, aproape, peste munți, în Cetatea Sighișoarei... Îndură-te Doamne și... Uitat-ai cine-i Domnița Voichița?! întreabă sever Ștefan. Voichița rostește cu mândrie, ridicând capul: E fiica Domnului Țării Românești! "Fost", Domniță, "fost!" îi retează el vorba. Fost... îngână Voichița cu aripa frântă. Ești trufașă, Domniță! Tu, fiica Radului Vodă!... Știi cine-i acest prea frumos vrăjmaș al meu, de altfel, viteaz părinte al Domniei tale? Și... și încă, văr bun al lui Vodă-Ștefan? Văr bun? întreabă cu uimire
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
a trecut anul, și inima lui mare a încetat să bată: murea de ciumă, în tabăra de la Zemun, sub zidurile Belgradului eliberat, după o strălucită biruință asupra lui Mahomed. Tace. Se lasă o tăcere ca un moment de reculegere. Țamblac îngână: L-a plâns Europa toată; pierduse pe cel mai vajnic apărător. "Soarele Creștinătății" apusese... Se stinsese "Lumina Lumii"... Înainte de a muri, m-a chemat în cort. Nu mai putea vorbi. Mi-a zâmbit trist. Mi-a făcut un gest să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
au nu! "Nu dai nimic, dacă nu te dai pe tine însuți" e o mărturisire de credință ce mi-a marcat viața. De nu vine din tine... poruncită nu face nici cât o ceapă degerată. Și... și așa crezi tu? îngână Maria înghițindu-și lacrimile. Chiar.. chiar crezi că nu... că nu ți-am dat nimica... nimica?... Ștefan tace, tace, apoi, cu glas domol, trist chiar: Poate... poate și eu, da, și eu sunt de vină. N-am găsit cheia inimii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
nevăzut și iese. Maria rămâne împietrită în mijlocul încăperii. Pe obraji i se rostogolesc boabe de lacrimi. Ștefane, șoptesc surd buzele sale, Ștefane... 5 Voichița de Sânziene Stefan, în odaia Domnului, se sprijină de căminul căptușit cu faianță închipuind zodiacul și îngână răgușit: Și cu diavolul aș fi semnat tractat... "Vin turcii!" Da, mă închinam și dracului! răbufnește el. Am nevoie de ajutor! Ca aerul am nevoie! "Prea Slăviții" m-au prins la ananghie și m-au strâns cu ușa: "Vrei ajutor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
departe, îl încredințează Ștefan. Ți-a furat gloria ce ți se cuvenea ție, întreagă, Măria ta! adaugă Duma. Ștefan, la fereastra deschisă, a ascultat privind norii. În sfârșit, vorbește și vocea lui are o resemnare și o liniște dureroasă: Gloria? îngână el. Ce-i gloria? Un cuvânt... Răcnetele mulțimii, osanale, plecăciuni... Nu aiasta am pohtit eu. Odinioară, da! O doream! O visam! Apoi, când am devenit domn, am cunoscut suferința țării. Și toate, s-au făcut fum. Am înțeles... Nu-i
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mărgăritar și... și "Nu mă uita". Cântă, după cum cere datina: "Să răsară florile, Să le-adune fetele, Să le pună pe mărgele, La sânul inimii mele, Eu îl rog pe neicuța, S-o culeagă ușurea, Arz-o focu', dragostea!..." Voichițo, îngână el fermecat, parcă ești Zâna Florilor... De Sânziene, Măria ta... spune Voichița și risipește flori. Îl mângâie pe Chiribuță cu o margaretă, oferindu-i-o. Chiribuță, vrăjit, a uitat să mai închidă gura. E numai ochi. Chiribuță, "Slujba Domnului" s-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
moartea în suflet; nu știu ce leacuri să-i mai dea să-i ostoiască durerile grozave, să nu mai răcnească la ei "că-i taie, că nu sunt buni de nimica"... Să i-o țină Dumnezău... adică Allah! îi urează Mihail. Podagra? îngână Ștefan, cu înțelegere. Mie-mi spui?... Suntem tovarăși de suferință. Câte nopți albe... Strângi din dinți... Ce să faci? N-are leac... Luminăția sa o fi pe ducă? își face iluzii Tăutu. Poate face Allah un pustiu de bine și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
stârpiți tâlharii din Țara Moldovei?!?! Da au ba?! exclamă sever Ștefan. Și când se încruntă Măria sa... Tăutu îi sare în ajutor, cu glas moale: În vreme de zurbă, tâlharii scot capul... Scot capul... se agață Mihail de colacul de salvare, îngânând abia. Și paloș n-ai să li-l retezi?! Am lanțuri! ridică Mihail capul, cutezător. Aaa! se luminează Ștefan. I-ai cetluit... Zi așa, spătare, o moaie el și-l bate pe umăr să-l îmbuneze, dar imediat se încruntă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]