1,606 matches
-
un model (real sau mental), care există cu claritate În mintea scriitorului, autoportretul e expresia numai pe jumătate voluntară a dorinței autorului de a se descrie „așa cum sunt În realitate”. De unde, totuși, ideea de gen privilegiat conferit aproape În unanimitate autoportretului? Explicația nu e prea complicată. Autoportretul e, bineînțeles, consecința orgoliului persoanei Întâi de a-și construi propriul univers de determinații. Eul, centru și periferie a unei Întregi lumi a experienței individului, creează În mod spontan un spațiu al individualității și
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
există cu claritate În mintea scriitorului, autoportretul e expresia numai pe jumătate voluntară a dorinței autorului de a se descrie „așa cum sunt În realitate”. De unde, totuși, ideea de gen privilegiat conferit aproape În unanimitate autoportretului? Explicația nu e prea complicată. Autoportretul e, bineînțeles, consecința orgoliului persoanei Întâi de a-și construi propriul univers de determinații. Eul, centru și periferie a unei Întregi lumi a experienței individului, creează În mod spontan un spațiu al individualității și al mărturisirii. Persoana Întâi e, În
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
un discurs centrat tocmai asupra persoanei Întâi este un discurs asupra universului Întreg. El legitimează, astfel, orice pretenție a acestuia de a ocupa un loc privilegiat Între simbolurile culturale ale lumii. Mai mult decât atât, fiind un apanaj al eului, autoportretul pare forma cea mai legitimă dintre toate cele produse de imaginația scriitoricească. Nici descrierea, nici dialogul, nici portretul nu pot aduce În propria apărare argumentele de legitimare ale autoportretului. Din acest motiv, așezat la răspântia dintre subiectivitatea extremă a ficțiunii
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
ale lumii. Mai mult decât atât, fiind un apanaj al eului, autoportretul pare forma cea mai legitimă dintre toate cele produse de imaginația scriitoricească. Nici descrierea, nici dialogul, nici portretul nu pot aduce În propria apărare argumentele de legitimare ale autoportretului. Din acest motiv, așezat la răspântia dintre subiectivitatea extremă a ficțiunii și obiectivitatea intrinsecă a eului creator, autobiografia poate decide În bună măsură, cu cele mai adecvate argumente, dacă un text aparține sau nu literaturii. Înseși modalitățile prin care el
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
sau nu literaturii. Înseși modalitățile prin care el ia naștere depun mărturie pentru procesul, indescriptibil, de altfel, prin care un text, un amorf, inexpresiv conglomerat de semne Începe să prindă viață și să se transforme În obiect literar. Echivalarea dintre autoportret și enciclopedie pare forțată doar la prima vedere. La o a doua privire, omologia e aproape desăvârșită: autoportretul narează istoria unui individ, cu ascunzișurile și cu luminile sale, pe când enciclopedia „povestește”, Într-un mod similar, istoria lumii. Fără Îndoială, diferențele
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
care un text, un amorf, inexpresiv conglomerat de semne Începe să prindă viață și să se transforme În obiect literar. Echivalarea dintre autoportret și enciclopedie pare forțată doar la prima vedere. La o a doua privire, omologia e aproape desăvârșită: autoportretul narează istoria unui individ, cu ascunzișurile și cu luminile sale, pe când enciclopedia „povestește”, Într-un mod similar, istoria lumii. Fără Îndoială, diferențele dintre cele două forme sunt substanțiale. Autoportretul nu se va putea debarasa niciodată de originile și fatasmele persoanei
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
prima vedere. La o a doua privire, omologia e aproape desăvârșită: autoportretul narează istoria unui individ, cu ascunzișurile și cu luminile sale, pe când enciclopedia „povestește”, Într-un mod similar, istoria lumii. Fără Îndoială, diferențele dintre cele două forme sunt substanțiale. Autoportretul nu se va putea debarasa niciodată de originile și fatasmele persoanei Întâi, el fiind, În perpetuitate, un original și subiectiv tratat de narcisologie. Pe de altă parte, enciclopedia, care aspiră la obiectivitate și exhaustivitate, nu-și reprimă luxul melancolic al
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
persoanei Întâi, el fiind, În perpetuitate, un original și subiectiv tratat de narcisologie. Pe de altă parte, enciclopedia, care aspiră la obiectivitate și exhaustivitate, nu-și reprimă luxul melancolic al unei autocontemplări În care narcisismul Își are partea decisivă. Dacă autoportretul e și o descriere a lumii, la fel de adevărat e că enciclopedia e chiar lumea care așteaptă să fie descrisă. O lume căreia Îi lipsesc verbele. Un program al imaginarului Într-un fragment intitulat, nu Întâmplător, La récession, Roland Barthes Își
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
și a simbolicii, pe de alta, marchează limitele (ele Însele vagi!) Între care se Întinde domeniul autoportretizării. Printr-o selecție instantanee și inconștientă, textul se va ordona În jurul unor realități, și nu În jurul interpretărilor, așa cum sugerează autorul. Expresivitatea involuntară a autoportretului provine - după cum anticipam - tot din refuzul interpretării. Chiar dacă În final acel eu prin mine conține Întregul „program al imaginarului”, el ajunge să vorbească mai mult despre text, decât despre autor. Desprins de formidabila capcană a presiunii subiectivității, textul Își ordonează
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Roland Barthes Își refuză până și dreptul la lectură, el admite, autoportretizându-se, că a depășit limitele a ceea ce, obiectiv, el putea face: descrierea seacă a unui șir de Întâmplări În care ființa sa a fost pusă În joc. Miracolul adamismului Autoportretul migrează spre zonele imaginarului În mod spontan și cu o anumită fascinație a jocului prezenței și al absenței. Cu adevărat șocantă e absența memoriei din orice autoportret compus În scris. Ca Într-un blestem, autorul trebuie s-o ia mereu
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de Întâmplări În care ființa sa a fost pusă În joc. Miracolul adamismului Autoportretul migrează spre zonele imaginarului În mod spontan și cu o anumită fascinație a jocului prezenței și al absenței. Cu adevărat șocantă e absența memoriei din orice autoportret compus În scris. Ca Într-un blestem, autorul trebuie s-o ia mereu de la capăt, ca și cum s-ar afla pe o fantasmatică, ireală corabie a argonauților: adăugind mereu câte o piesă nouă, el schimbă În Întregime vechiul vas, dar fără
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
afla pe o fantasmatică, ireală corabie a argonauților: adăugind mereu câte o piesă nouă, el schimbă În Întregime vechiul vas, dar fără să fie obligat să-i schimbe și numele. Această permanentă, obstinată substituire a nuanțelor e tocmai ceea ce conferă autoportretului din jurnalul intim șansa existenței de sine stătătoare, Înlocuind, Încetul cu Încetul (Înlocuindu-le prin uitare!) părțile subiective ale discursului cu o relatare obiectivă, În care subiectivitățile autorului devin părți componente ale unei structuri mai ample, jurnalul intim Însuși se
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
existenței de sine stătătoare, Înlocuind, Încetul cu Încetul (Înlocuindu-le prin uitare!) părțile subiective ale discursului cu o relatare obiectivă, În care subiectivitățile autorului devin părți componente ale unei structuri mai ample, jurnalul intim Însuși se transformă Într-un uriaș autoportret al autorului. Ceea ce vede, simte, gândește și face scriitorul pierde calitatea de fapt individual, transformându-se Într-o realitate secundă, În care memoria joacă rolul de mediator Între individ și un produs literar perfect identificabil - autoportretul. Mitul oglinzii guvernează În
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
transformă Într-un uriaș autoportret al autorului. Ceea ce vede, simte, gândește și face scriitorul pierde calitatea de fapt individual, transformându-se Într-o realitate secundă, În care memoria joacă rolul de mediator Între individ și un produs literar perfect identificabil - autoportretul. Mitul oglinzii guvernează În mod autoritar toate Încercările autoportretului de a-și depăși condiția de simplă reflectare a unei existențe care simte nevoia să se comunice. Autoportretul e „un mimesis fără iluzie”21, o reîntoarcere spre spațiul adamic, pierdut, spre
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
simte, gândește și face scriitorul pierde calitatea de fapt individual, transformându-se Într-o realitate secundă, În care memoria joacă rolul de mediator Între individ și un produs literar perfect identificabil - autoportretul. Mitul oglinzii guvernează În mod autoritar toate Încercările autoportretului de a-și depăși condiția de simplă reflectare a unei existențe care simte nevoia să se comunice. Autoportretul e „un mimesis fără iluzie”21, o reîntoarcere spre spațiul adamic, pierdut, spre o matrice demult părăsită. Întreaga artă a scriitorului va
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
memoria joacă rolul de mediator Între individ și un produs literar perfect identificabil - autoportretul. Mitul oglinzii guvernează În mod autoritar toate Încercările autoportretului de a-și depăși condiția de simplă reflectare a unei existențe care simte nevoia să se comunice. Autoportretul e „un mimesis fără iluzie”21, o reîntoarcere spre spațiul adamic, pierdut, spre o matrice demult părăsită. Întreaga artă a scriitorului va consta, așadar, din umplerea unui gol, din crearea senzației că miracolul existenței primare, ideale și fantasmatice poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
ideale și fantasmatice poate fi recuperat. Că, mai mult, el poate fi echivalat, pe anumite porțiuni, cu Însăși viața. Sau, cel puțin, cu literatura ca formă a existenței. Pe de altă parte, nu pot fi neglijate mecanismele de autoreglare ale autoportretului. Ele se ordonează și dobândesc consistență nu atât În funcție de voința scriitorului (pentru că atunci autoportretele n-ar fi decât banale apologii), cât pulsiuni structurante ale textului de jurnal. Prin urmare, autoportretul este o formă retrospectivă de organizare a textului literar. Scriitorul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
anumite porțiuni, cu Însăși viața. Sau, cel puțin, cu literatura ca formă a existenței. Pe de altă parte, nu pot fi neglijate mecanismele de autoreglare ale autoportretului. Ele se ordonează și dobândesc consistență nu atât În funcție de voința scriitorului (pentru că atunci autoportretele n-ar fi decât banale apologii), cât pulsiuni structurante ale textului de jurnal. Prin urmare, autoportretul este o formă retrospectivă de organizare a textului literar. Scriitorul nu are o putere mai mare asupra lui decât asupra propriei inspirații. El Își
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
altă parte, nu pot fi neglijate mecanismele de autoreglare ale autoportretului. Ele se ordonează și dobândesc consistență nu atât În funcție de voința scriitorului (pentru că atunci autoportretele n-ar fi decât banale apologii), cât pulsiuni structurante ale textului de jurnal. Prin urmare, autoportretul este o formă retrospectivă de organizare a textului literar. Scriitorul nu are o putere mai mare asupra lui decât asupra propriei inspirații. El Își deconspiră sensurile pe un interval, relativ cuprinzător, Între ceea ce-și propune să fie și ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
relativ cuprinzător, Între ceea ce-și propune să fie și ceea ce este cu adevărat: adică Între o oglindire a eului și o scriitură aparent ne-literară, existând paroxistic și anarhic În paginile segmentate ale jurnalului. Ieșind din sfera purei reflectări, autoportretul trage după sine și textul jurnalului În Întregul său. Depășind limitele ambițiilor contabilicești exercitate asupra vieții cotidiene, el se Înalță la ipostaza de model și răspuns filozofic la Întrebarea privind identitatea profundă a scriitorului. Devenit personaj Într-un scenariu pe
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
la Întrebarea privind identitatea profundă a scriitorului. Devenit personaj Într-un scenariu pe care nu-l mai controlează defel, autorul jurnalului intim se vede prizonierul ambiției nemăsurate de a face din notația lentă, de zi cu zi, literatură. Creație paradoxală, autoportretul se află mereu disputat de câteva timpuri greu de conciliat. Pe de o parte, el se subordonează spațiului retoricii, pe care o populează cu Întreaga sa gamă de ambiții și cu o insațiabilă nevoie de a se cunoaște. Acest demers
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
extrem de personală și de vie - cu atât mai mult cu cât elementele care o compun pretind să fie Înconjurate de aura impersonalității. Dacă jurnalul intim are vreo șansă de a fi anexat spațiului mai general al literaturii, atunci, fără Îndoială, autoportretul e locul privilegiat prin care masa informă a digresiunilor și a fragmentelor confesive se coagulează Într-o structură retorică de tip tradițional, În filigranul căreia descifrăm imaginea scriitorului reflectându-se În oglinda de cuvinte pe care o generează și de
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
dar cu gândul la versiunea definitivă, din pagină. Versiunea pe care o va impune, cuvintele prin care răspunde astfel cuvintelor ofensatoare. Jurnalul intim cochetează cu tentațiile unui dialog cu exteriorul, pentru că el este dublul perfect al autorului: autobiografia sa inconștientă, autoportretul În mișcare, niciodată terminat. Anularea retroactivă a răului, ca și refularea, proiecția, Întoarcerea către sine, transformarea În contrariu, toate aceste recriminări profilactice Își găsesc În jurnalul intim - adevărată canapea a psihanalistului avant la lettre - locul ideal de desfășurare. Cu atât
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
și forme proprii. Odată cu intrarea În regimul scrisului el Începe să fie un act literar. Sau, În terminologia lui Michel Foucault, „un eveniment și un monument”, și nu un document 88. De altfel, conceptul de jurnal, ca și cel de autoportret, are, În literatură, un sens mai degrabă metaforic. Ideea de operă, de literatură nu preexistă textului, ci se ivește deodată cu aceasta 89. Jurnalul, ca orice gen literar, se descoperă pe sine pe măsură ce se scrie: atunci când cuvântul nu mai plutește
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
sine pe măsură ce se scrie: atunci când cuvântul nu mai plutește În derivă, ci se supune unei funcții precise - traducerea pulsiunilor conștiinței. El poate Înceta chiar: să fie ceea ce fusese - un cuvânt -, asumându-și până și riscul paragramaticalizării 90. Acceptând, ca autobiografia, autoportretul, ca amintirile, biografiile, memoriile sau corespondența, un „pact autobiografic”91, jurnalul intim intră În categoria textelor referențiale. Ele nu vizează „efectul de real”, ci imaginea realului. Adică o formă de transcriere, de interpretare - o formă literară. Oameni de interior După cum
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]