KorAP: Find »[drukola/base=creștin-democrat & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...60 61 62 63 >

1,554 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

partid catolic - Partidul Creștin Social În Belgia și Partidul Popular Catolic În Olanda - s-a instalat permanent la guvernare de la sfârșitul anilor ’40 până În anii ’60 și după16. Partidele catolice din țările Beneluxului erau moderat reformiste și funcționau asemenea partidelor creștin-democrate din alte țări, urmărind să protejeze interesele comunității catolice, să colonizeze guvernarea la fiecare nivel (de la stat la municipalitate) și să asigure prin mecanismele puterii bunăstarea diverselor categorii sociale care formau baza lor electorală. Cu excepția laturii religioase, această descriere se

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
includă reprezentanți ai angajaților În consiliile de conducere, procedură extinsă mai târziu la alte sectoare și În Întreprinderile mici. Guvernul federal și landurile erau active În multe dintre sectoarele economice și, În pofida obiecțiilor sale de principiu la adresa monopolurilor naționale, guvernul creștin-democrat al anilor ’50 deținea sau controla 40% din producția de fier și cărbune, două treimi din capacitățile de producere a energiei electrice, trei sferturi din producția de aluminiu și majoritatea băncilor germane. Cu alte cuvinte, descentralizarea puterii nu Însemna neimplicarea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Partidului Liber-Democrat, al treilea partid al Germaniei - și-ar fi putut aplica ideile, economia vest-germană și, implicit, relațiile sociale vest-germane ar fi arătat cu totul altfel. Dar controlul piețelor și relațiile strânse dintre guvern și lumea afacerilor erau acceptate de creștin-democrați, atât pentru compatibilitatea lor cu principiile sociale generale, cât și din calcul pragmatic. Cel mai adesea, sindicatele și grupurile de afaceri au colaborat, iar aluatul economic a crescut suficient de rapid Încât cele mai multe doleanțe să poată fi satisfăcute fără conflict

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pentru compatibilitatea lor cu principiile sociale generale, cât și din calcul pragmatic. Cel mai adesea, sindicatele și grupurile de afaceri au colaborat, iar aluatul economic a crescut suficient de rapid Încât cele mai multe doleanțe să poată fi satisfăcute fără conflict. Uniunea Creștin-Democrată a fost permanent la putere de la primele alegeri din 1949 până În 1966, iar Konrad Adenauer a condus fără Întrerupere Republica de la Bonn, demisionând În 1963, la vârsta de 87 de ani. Faptul că UCD, cu Adenauer În funcția de cancelar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ei aproape s-a dublat, ajungând la peste 50% din total. O altă cauză a succesului alianței UCD-UCS (care de acum Înainte avea să-și adjudece constant cel puțin 44% din voturile din Întrega țară) a fost aceea că, asemenea creștin-democraților italieni, ea atrăgea un electorat larg. Creștin-socialii bavarezi, precum omologii lor din țările de Jos, aveau o bază electorală restrânsă, obținând voturile unei comunități religioase conservatoare dintr-o singură regiune. Însă UCD, deși În chestiuni culturale era conservatoare prin tradiție (de exemplu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
comunități rurale activiștii UCD se asociaseră cu Biserica Catolică și cu alte grupări creștine În Încercarea de a controla și cenzura programele de cinema), avea o poziție destul de ecumenică În alte privințe, În special În politica socială. În acest mod, creștin-democrații și-au creat o bază multiregională și multiconfesională În politica germană. Ei se puteau baza pe voturi provenite atât de la sate, cât și de la orașe, atât de la patroni, cât și de la muncitori. În vreme ce creștin-democrații italieni colonizaseră statul, În Germania, UCD

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În politica socială. În acest mod, creștin-democrații și-au creat o bază multiregională și multiconfesională În politica germană. Ei se puteau baza pe voturi provenite atât de la sate, cât și de la orașe, atât de la patroni, cât și de la muncitori. În vreme ce creștin-democrații italieni colonizaseră statul, În Germania, UCD a colonizat atribuțiile statului. În politica economică, În protecția și serviciile sociale și În special În subiectul Încă delicat al diviziunii Est-Vest și al numărului mare de germani exilați, UCD era ferm pe poziții

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din voturi, În 1953 2,2%, iar În 1956 a fost scos În afara legii de Curtea Constituțională). PSD avea astfel monopolul stângii și reușea să absoarbă toate elementele tinere și protestatare ale epocii. Dar când a ajuns la putere alături de creștin-democrați și a adoptat o agendă reformistă și moderată, PSD și-a Înstrăinat elementele radicale ale stângii. S-a creat astfel o arenă extraparlamentară pentru noua generație destabilizatoare de extremiști politici. Liderii politici din Germania de Vest nu aveau de ce să

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
e tentaculara IRI italiană - vezi capitolul VIII). Conglomeratele de acest tip serveau nu doar consumatorii și propriii angajați, ci și o puzderie de partide politice, sindicate, agenții sociale și chiar biserici cărora le perpetuau patronajul și le consolidau influența. Partidul Creștin-Democrat Italian a „colonizat” la fiecare nivel, de la sat până la capitala țării, o gamă diversă de servicii publice și produse controlate sau subvenționate de stat: transportul, media, băncile, energia, construcția de mașini, industria chimică, industria alimentară și construcțiile. Beneficiarii principali, după

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sau În sectorul social subvenționat de stat. Statul european fabricase o piață specială pentru bunurile și serviciile pe care le oferea. Întru satisfacția cvasiuniversală, el crease un cerc virtuos de influență și locuri de muncă. Deși Între stânga și dreapta, creștin-democrați și comuniști, socialiști și conservatori existau diferențe pronunțate la nivel doctrinal cu privire la rolul declarat al statului, toți aveau oportunitatea să câștige, grație statului, venit și influență. Încrederea În stat - ca planificator, coordonator, intermediar, arbitru, furnizor, gardian și umbră tutelară - era

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Europa de Vest. Guvernul nu a interferat nici cu acumularea privată, nici cu piața bunurilor și de capital. Chiar și În Norvegia, după cincisprezece ani de guvernare social-democrată, sectorul de stat al economiei era mai restrâns decât cel din Germania de Vest creștin-democrată. Dar În ambele țări, ca și În Danemarca și Finlanda, statul a aplicat fără milă impozitul progresiv, redistribuind profitul privat pentru binele public. Pentru mulți străini și pentru majoritatea scandinavilor, rezultatele vorbeau de la sine. În 1970, Suedia (alături de Finlanda) era

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
funcționari sociali și beneficiari relativ Înstăriți avea virtuțile ei: ca și fermierii, cei din segmentul inferior al clasei de mijloc (odinioară problematic) erau acum direct interesați de susținerea valorilor și instituțiilor statului democratic. Un câștig pentru social-democrați ca și pentru creștin-democrați, așa cum au sesizat ambele partide. și mai important, era o pierdere pentru fasciști și comuniști. Aceste schimbări reflectau transformările demografice deja menționate, dar și un nivel fără precedent de siguranță personală și o mobilitate socială și educațională sporită. Occidentalii erau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
bine să se Îngrijească de situația medicală și economică a populației, garantând bunăstarea cetățenilor de la naștere până la moarte, fără să-și bage câtuși de puțin nasul În vederi și practici strict personale precum religia, viața sexuală, gustul artistic sau judecata. Creștin-democrații din Germania sau Italia nu făceau o distincție limpede - pentru ei, statul avea Încă un interes legitim față de manierele și moravurile supușilor -, dar și ei au fost nevoiți, cu timpul, să se adapteze. Până la Începutul anilor ’60, autoritățile occidentale (cu excepția

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cu Mussolini la entuziasmul pentru dictatorii catolici din Spania și Portugalia, papalitatea a menținut sub Pacelli o linie fermă și În politica internă a țărilor democratice. Catolicii italieni, În special, au fost lămuriți că e o impietate să votezi Împotriva creștin-democraților; În țări relativ liberale precum Belgia sau Olanda, instituția catolică locală avea instrucțiuni stricte să mobilizeze votul credincioșilor exclusiv În favoarea partidelor catolice. Abia la nouă ani de la moartea lui Pius al XII-lea, În 1967, un episcop olandez a Îndrăznit

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
continentală, Între politică și religie. După moartea lui Pius al XII-lea, nici un papă sau episcop nu a mai Îndrăznit să amenințe catolicii cu consecințe grave dacă nu votau cu partidul corect; legătura dintre autoritățile bisericești și partidele catolice sau creștin-democrate din Olanda, Belgia, RFG, Austria și Italia a Încetat să mai fie foarte strânsă 8. Chiar În Spania lui Franco, unde ierarhia catolică locală se bucurase de puteri și privilegii neobișnuite, Conciliul Vatican II a provocat schimbări dramatice. Până la jumătatea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ale cetățenilor: lăsați singuri, indivizii și comunitățile nu ar avea nici mijloacele, nici inițiativa necesare. O autoritate publică bine organizată trebuia să asigure nu numai hrană, adăpost și locuri de muncă, ci și nutrimente culturale. În această privință, social-democrații și creștin-democrații erau perfect de acord și ambele tabere Îi moșteneau pe progresiștii epocii victoriene, dar cu resurse net superioare la dispoziție. Revolta estetică din anii ’60 nu a schimbat mare lucru În această privință: noua (contra-) cultură a cerut și a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Întâmpla În Italia și Germania. Din 1963, scena politică italiană era ocupată de o largă coaliție de centru-stânga din care nu lipseau decât foștii fasciști și comuniștii. Republica Federală Germană a fost guvernată din 1966 de o „Mare Coaliție” a creștin-democraților și social-democraților care, Împreună cu liber-democrații, au monopolizat Bundestagul. Aceste aranjamente asigurau stabilitatea și continuitatea politică, dar au avut printre efecte faptul că, În cele trei mari democrații occidentale, opoziția radicală a fost nu doar marginalizată, ci exclusă complet din parlament

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
flexibilă, la acuzația că lucrează În „sistem” și că e direct interesat de stabilitatea politică - fiind astfel, În cuvintele criticilor săi, „obiectiv reacționar”. Iar sistemul politic italian era deopotrivă corupt și imun la schimbare: În alegerile parlamentare din 1968, și creștin-democrații, și comuniștii au câștigat mai multe voturi, celelalte partide rămânând pe dinafară. Dar dacă acest fenomen justifică nemulțumirea stângii extraparlamentare, el nu explică integral recursul la violență. Maoismul - sau, În orice caz, admirația oarbă pentru Revoluția Culturală chineză, aflată atunci

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
universală - chiar și Frankfurter Allgemeine Zeitung, impecabil de conservator, a observat că „este o pată pe obrazul democrației noastre, care nu poate exista fără o presă liberă - fără libertatea neîngrădită a presei”. Apoi, patru ani mai târziu, În decembrie 1966, creștin-democrații aflați la putere l-au ales ca succesor al cancelarului Ludwig Erhard pe fostul nazist Kurt-Georg Kiesinger. Noul cancelar fusese membru plenar al partidului timp de doisprezece ani, iar numirea lui a fost pentru mulți dovada clară că regimul prezent

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
prin contracte, vărsăminte și garanții; Trezoreria britanică și-a continuat În schimb venerabila tradiție de manipulare macroeconomică prin impozite, rate ale dobânzii și subvenții mascate. Dar e izbitor cât de puțin difereau măsurile sub aspect politic. Social-democrații germani și suedezi, creștin-democrații italieni, gaulliștii francezi și politicienii britanici de toate culorile s-au agățat la Început instinctiv de consensul postbelic, căutând pe cât posibil ocuparea completă a forței de muncă sau compensând În caz contrar prin creșteri salariale pentru cei cu loc de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
astfel opinia publică. Până În 1978, Brigăzile Roșii nu au reușit să provoace reacția dorită, În ciuda unui crescendo de atacuri În cursul anului precedent. Apoi, la 16 martie 1978, ei au răpit cea mai influentă victimă: Aldo Moro, lider al Partidului Creștin-Democrat, fost prim-ministru și ministru de Externe. Moro a fost ținut ostatic timp de două luni; sprijinit de comuniști și de majoritatea partidului său, prim-ministrul creștin-democrat Giulio Andreotti a refuzat până și să ia În considerare cererea răpitorilor de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
1978, ei au răpit cea mai influentă victimă: Aldo Moro, lider al Partidului Creștin-Democrat, fost prim-ministru și ministru de Externe. Moro a fost ținut ostatic timp de două luni; sprijinit de comuniști și de majoritatea partidului său, prim-ministrul creștin-democrat Giulio Andreotti a refuzat până și să ia În considerare cererea răpitorilor de a elibera „deținuți politici” În schimbul vieții lui Moro. În ciuda condamnării unanime În spectrul politic italian și a apelurilor din partea papei și a secretarului general al Națiunilor Unite

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
zi cu zi insuportabil de periculoasă - cu diferența că extrema dreaptă găsea protecție și sprijin chiar În rândul forțelor de ordine pe care căuta să le submineze. Oculte rețele conspirative de dreapta, infiltrate În conducerea poliției, comunitatea bancară și Partidul Creștin-Democrat aflat la putere, girau asasinarea judecătorilor, procurorilor și a jurnaliștilor 13. Faptul că democrația și statul de drept au supraviețuit În Italia În acești ani nu e puțin lucru. În special Între 1977 și 1982, țara a fost victima unor

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
opțiunilor politice de care dispuneau În anii ’70 europenii rămăsese, În linii mari, cel de pe timpul bunicilor. Longevitatea partidelor politice europene se explică printr-o continuitate remarcabilă În ecosistemul electoral. Preferința pentru laburiști sau conservatori În Marea Britanie, pentru social-democrați sau creștin-democrați În Germania de Vest nu mai reflecta de mult diferențe profunde bazate pe platforme specifice și cu atât mai puțin preferințe intime legate de „stilul de viață”, cum li se va spune curând. Cel mai adesea, ea era doar un

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
muncă - ce forma pretutindeni baza electorală a partidelor comuniste și socialiste - se contracta și se scinda. În mod similar, votantul conservator „ideal-tipic” - mai În vârstă, de sex feminin sau cu Înclinații religioase - nu mai reprezenta automat nucleul electoral al partidelor creștin-democrate sau conservatoare. Chiar dacă nu dispăruseră, acești alegători tradiționali nu mai constituiau majoritatea. De ce? În primul rând, mobilitatea socială și geografică din deceniile postbelice diluase categoriile sociale fixe până la cvasidispariție. Blocul electoral creștin din vestul rural al Franței sau cel din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]