2,337 matches
-
vreme când Cioran juca rolul celui care crede. Cum i se pare, din depărtarea înțelepciunii, acel moment frenetic și disperat din tinerețe?! Una dintre cărți, Le Démiurge, îi apare în italiană, dar la o editură pe care, spune el, o detestă. Îi amintește de „ideile” lui Ă cuvântul îl pune el însuși între ghilimele Ă de altădată. Apoi comentează: „Orice ai face, de trecut nu scapi. Ce tâmpenie!” (8februarie 1972 Ă 179). Preferă, oricum, să-și uite trecutul, pe care și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de adevăr, ci de orice adevăr: „Orice adevăr este insuportabil. Orice adevăr este, în ultimă instanță, distructiv. S-ar putea spune că misiunea lui este să facă rău” (III, 177). Cum am mai spus, sunt multe fragmentele în care Cioran detestă truda pentru o operă; „Trebuie să fii cineva, opera e secundară: o superstiție, în fond, destul de recentă” (II, 32), spune într-un loc. Pentru a continua: „Trebuie să coborâm la Homer ca să găsim o lume ce mai trăia în adevăr
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe o altă planetă. Irealitate totală. Soarele intra și el în acest joc. Și el ireal.” (III, 279-280). Și, în acest context, urmează exultanța (cumva mistică) de a fi nimic: „Dacă întreg universul ar fi împotriva mea, dacă aș fi detestat deopotrivă de oameni și de zei, nimic nu m-ar putea atinge și nici zdruncina: ce se poate face împotriva unui punct? Un punct în mijlocul unei întinderi de culoarea neantului? Un nimic în nulitate?” (idem). Când, peste timp, Cioran notează
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ereditară de demnitate!” (II, 57), exclamă la un moment dat. Iar ceea ce urmează ține de atitudinea pe care Cioran o manifestă cu consecvență față de sine însuși: „Azi după-amiază am trecut prin transele silei de mine însumi, ba chiar m-am detestat cu o furie ucigașă. Mă întreb uneori prin ce miracol izbutesc să mă mai suport. Ură de sine vecină cu urletul sau lacrimile” (idem). Deducem, oricum, că poltroneria este mijlocul laș de a se sustrage confruntărilor, vieții, energiilor în acțiune
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ucigașă. Mă întreb uneori prin ce miracol izbutesc să mă mai suport. Ură de sine vecină cu urletul sau lacrimile” (idem). Deducem, oricum, că poltroneria este mijlocul laș de a se sustrage confruntărilor, vieții, energiilor în acțiune. Or, fiind ceea ce detestă, lui Cioran nu-i rămâne decât să se hrănească cu această ură de sine. Fără să se identifice pe deplin cu ceva, trăiește “în situații echivoce”, „mereu pe-alături” (II, 57): când având nostalgia celor care cred și, care, prin
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
urăște pe sine, își neagă rădăcinile nu mai mult decât se neagă pe sine, totul cu o disperare care ia forma eroismului. Mărturisește într-un loc: „Nu-mi place celălalt. În același timp, împing nemulțumirea de sine până la delir. Îi detest pe ceilalți, în aceeași măsură în care mă detest pe mine însumi. Cine se urăște pe sine nu iubește pe nimeni. Dar nimeni, nici chiar demonul nu e destul de subtil ca să poată descâlci firele urii de sine ori ca să-i
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
decât se neagă pe sine, totul cu o disperare care ia forma eroismului. Mărturisește într-un loc: „Nu-mi place celălalt. În același timp, împing nemulțumirea de sine până la delir. Îi detest pe ceilalți, în aceeași măsură în care mă detest pe mine însumi. Cine se urăște pe sine nu iubește pe nimeni. Dar nimeni, nici chiar demonul nu e destul de subtil ca să poată descâlci firele urii de sine ori ca să-i poată urmări meandrele” (I, 103). Or, exact asta încearcă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 35) Ă pune el însuși cuvântul între ghilimele Ă, când se simte „supărător de aproape de sfântul Pavel” (idem). E, firește, un nou prilej de a se nega pe sine: „Afinitățile mele cu înverșunații, cu toți cei pe care-i detest. Cine a semănat cu dușmanii săi mai mult decât mine?”. Apoi, generalizează: „Pătimașii, înverșunații sunt în general niște prizăriți, niște «stârpituri». Pentru că trăiesc într-o veșnică ardere, pe socoteala trupului lor”. Despre epilepsie, Cioran vorbește și cu altă ocazie, când
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
grădina. Viziune de Eden, lumină supranaturală. În depărtare, patru plopi se înălțau către Dumnezeu” (I, 332). Iar sentimentul acesta, că Dumnezeu există, că fericirea există, îi amintesc de eșecul unei încercări de sinucidere. În parcul Luxembourg, pe care deseori îl detestă pentru mulțimile care rătăcesc prin el, fredonează refrene spaniole atât de tare încât ceilalți îl cred probabil nebun. „Era una din acele crize în care exaltarea e mai puternică decât deprimarea” (II, 112-113). Ei bine, acum retrăiește “întreagă, noaptea aceea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
loc. Altundeva: „Tot ce ne stânjenește ne îngăduie să ne definim. Fără beteșuguri, nu există conștiință de sine” (I, 145). Sau: „Beteșugurile îmi aduc mereu aminte de mine însumi. Grație lor, mă regăsesc în orice clipă Ă spre a mă detesta, spre a-mi întoarce furiile împotrivă, împotriva acestui eu de care încerc zadarnic să mă disociez” (I, 201). De altfel, se ajunge până acolo încât abia starea de sănătate îl nemulțumește pe Cioran: „De îndată ce sunt cât de cât sănătos, inspirația
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
un ins în uniformă sau în spatele unui ghișeu, un slujbaș al STATULUI, mă blochez” (II, 9). Altundeva, notează: „Cât îmi urăsc poltroneria, lipsa ereditară de demnitate! Azi după-amiază am trecut prin transele silei de mine însumi, ba chiar m-am detestat cu o furie ucigașă. Mă întreb uneori prin ce miracol izbutesc să mă mai suport. Ură de sine vecină cu urletul sau cu lacrimile” (II, 57). Evident, punând totul pe seama eredității, Cioran își detestă cu aceeași furie ucigașă rădăcinile. Citim
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mine însumi, ba chiar m-am detestat cu o furie ucigașă. Mă întreb uneori prin ce miracol izbutesc să mă mai suport. Ură de sine vecină cu urletul sau cu lacrimile” (II, 57). Evident, punând totul pe seama eredității, Cioran își detestă cu aceeași furie ucigașă rădăcinile. Citim într-un loc: „Mi-ar fi plăcut să am cinismul lui Talleyrand. Din păcate, prea mulți străbuni umili și cinstiți îmi inhibă ambițiile și-mi stingheresc mișcările. Sunt prea slab ca să mă scutur de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
suprapun. Ca și dorința de nimicire. Iată: „Azi-dimineață, în pat, am meditat la motivele pentru care Weininger m-a pasionat atâta în tinerețe. Îmi plăcea, evident, că ura femeia. Dar și mai mult mă seducea faptul că, evreu fiind, își detesta «neamul», la fel cum mie, român, îmi era groază că sunt român. Refuzul originilor, neputința de a te resemna să fii ceea ce ești, drama de a te visa altul, le cunoșteam pe toate; mi se părea însă că Weininger a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a transformat la Cioran în opusul ei. S-a petrecut același lucru și cu pasiunea pentru propria țară. Mărturisește într-un loc: „Am sfârșit aproape întotdeauna prin a adopta opiniile celor pe care-i combătusem. (Iron Guard, pe care am detestat-o la început, mi-a devenit din fobie obsesie). Maistre, după ce l-am atacat, m-a molipsit. Dușmanul biruie pe nesimțite un om lipsit de caracter. Tot gândind împotriva cuiva sau a ceva, îi devii prizonier și ajungi să-ți
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Dar, cum în locul anarhismului de odinioară s-a instalat resemnarea, lui Cioran i-e greu să joace până la capăt postura celui satisfăcut de victoria sa negativă, de refugiul în anonimat, de cultivarea retragerii și a negării de sine. Deseori își detestă nu trecutul, ci prezentul acesta în care vegetează. Prezentul în care scrie. De fapt, scrisul face parte din strategiile lui Cioran de a-și schimba identitatea și de a-și justifica schimbarea. Notează într-un loc: „Nu mă mai tulbură
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să-i suport. Nu ne place să ne vedem defectele în ceilalți. Cu cât îi frecventez, cu atât descopăr în ei tarele mele: în fiecare văd un reproș, un fel de caricatură a mea îngroșată” (I, 71). Altundeva, citim: „Îi detestăm pe toți cei care au aceleași defecte ca noi” (I, 125). La fel de adevărat este că, la Cioran, iubirea se transformă în ură. Iată: „Vai de scriitorul pe care l-am admirat prea mult. Admirația mea se va preface curând în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
reclamei "Always Coca-Cola" "Întotdeauna Coca-Cola") "gheorghe popescu" de gheorghe popescu Constantin Popa: Frica naște frică... Un spectacol oglindă Există, fără îndoială, o tiranie a Trecutului mai mult sau mai puțin apropiat. Îl evocăm, îl cităm, îl renegăm, îl adulăm, îl detestăm, dar el, trecutul, s-a instalat în noi, definitiv, ca o boală incurabilă ce ne devoră cu voluptate, secretând periodic amintiri și atitudini. Amintirile ne îmbălsămează vârstele prin care trecem implacabil, iar atitudinile, de cele mai multe ori, ni le otrăvesc. Nu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
patimă și nebunie teatrală. Dar și un fanatic frumos, fără teamă de sacrificiu și risc, cu ambițuri firești de mărire ca orice tânăr dornic să se afirme. Dar și un utopic lucid, neîmpăcat cu sine și realitățile din jur, care detestă minciuna și lașitatea, fiind hotărât să nu se abată de la idealul său, să nu lase adevărul confiscat. Beneficiar al unei vitalități extraordinare, conștient că e posesorul unui har ieșit din comun, muncește în draci, până la istovire, cu dăruire, cu voluptate
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
puternic ce provoacă un conflict deschis. Arestat abuziv din ordinul prefectului, Cațavencu este apoi eliberat și invitat la un dialog. Scena „negocierii“ (actul al IIlea, scena IX) este sem ni ficativă, reliefând duplicitatea personajelor, care își vorbesc amabilinsinuant, deși se detestă. Cât timp e în posesia scrisorii, Cațavencu este arogant, agresiv, inflexibil, dar, după ce o pierde, devine umil, lingușitor, slugarnic, cerândui, în final, iertare prefectului. Item 4: susținerea unei opinii despre modul în care se reflectă o idee sau o temă
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
restul enunțului o construcție explicativă/incidentală; au rolul de a diferenția planul narării evenimentelor de planul reflecțiilor personajului narator/rolul de a marca inserarea unei reflecții în flu xul discursului narativ. 3. Pentru el, acest eșec minor era o tragedie./ Detest tragedia ploilor nesfârșite de toamnă. 4. Perspectiva narativă ilustrată în text este internă, subiectivă. 5. Interogațiile retorice au rolul de a evidenția dileme interioare ale persona juluina rator/conștientizarea propriilor incertitudini, evidențiind înclinația spre reflecție, spre auto analiză. 6. Fragmentul
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
moravuri care pornește "de la pretextul unei farse de mahala" (Florin Manolescu) și înfățișează tipuri reprezentative pentru o societate coruptă. Jupân Dumitrache Titircă, zis Inimă-Rea, este personajul principal. Cherestegiu și căpitan în garda civică, acesta are un nemăsurat orgoliu de proprietar, detestă funcționarii "papugii, niște scârța-scârța pe hârtie". Jupân Dumitrache ține "la onoarea de familist", este atins de gelozie din cauza unei întâmplări cu "bagabontul" pe care o povestește ipistatului Nae Ipingescu. Înainte de a-și face "rondul", protagonistul dezvăluie starea sa de neliniște
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
anterioară în timp și opusă dorinței lor de frumos, de sărbători și divertisment, de culturi (zei) noi?" Nietzsche vede aici un raport fundamental cu durerea, tocmai pentru că sufletul grec deborda de viață. Cioran pare a trăi autentic și acest paradox: "detest viață pe care o idolatrizez". Și totuși, la el predomina aspectul negativității, al nihilismului nietzschean, el vrea să fie "vindecat de nașterea lui" printr-o "agonie dincolo de continente", "într-un desen fluid", "într-o geografie a nimicului"46. Cum spune
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
s-au simțit trădați de "legislatorii bisericii" în eforturile lor de a se apropia de credință, pentru că Dumnezeu nu ar fi decât expresia mascată a unei dorințe de putere incapabile să se impună în lume, o creație a resentimentului, Cioran detesta măsurile morale coercitive impuse de această ființei umane. Este revoltat împotriva acestei religii care pretinde să răscumpere toate suferințele omului prin acelea ale lui Cristos, împotriva imaginii paternaliste a lui Dumnezeu. Or, spune Cioran, nu numai că acesta nu a
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
că ar fi un Don Juan, insă mărturisește că au fost trei sau patru femei importante în viața lui. Spune că Alejandra, nemuritoarea eroina din românul sau Despre eroi și morminte, este personajul care îl reprezintă cel mai bine. Sábato detesta să scrie, râde de așa-numitul "boom al literaturii latino-americane" și îi este teamă că ideile sale să nu fie vulgarizate și interpretate în mod eronat 32. Omul "pierdut în labirintul sau", așa cum spune Isabel Allende, este și preocuparea să
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
posibilă. Diferența dintre a nu fugi de moarte și actul sinuciderii o face Isus, spune Cioran, care a suportat răstignirea deoarece știa că numai prin sacrificiul sau propriu pot triumfă ideile sale. Isus îi creează lui Cioran un sentiment ambiguu: "Detest în Isus tot ce e predică, morală, idee și credința. Să ne fi dat pace și să nu ne mai fi tulburat cu atâtea idealuri și credințe. Căci idealuri și credințe au atâția. Iubesc la Isus momentele de îndoială și
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]