3,483 matches
-
temporale concrete Franța, a doua jumătate a secolului al XVII-lea proiectează, în fapt, prin problematica abordată, eterna polemică dintre tradiție și inovație. In nuce, disputa a vizat, în primul rând, raportarea la Antichitate și repunerea în discuție a principiului imitației. "Cei vechi" susțineau ideea de model, luând drept etalon absolut scrierile greco-latinilor, pe când "cei moderni" respingeau acest tip de aservire mimetică, susținând individualitatea și valoarea scriitorilor contemporani. Astfel, dincolo de nuanțările particularizante pe care le presupune integrarea într-un anumit context
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
acum explicit și cu o destul de mare forță persuasivă. Ceea ce se contesta, de fapt, era calitatea de modele absolute a anticilor, superioritatea acestora. În liniile doctrinei clasice, imitarea anticilor era justificată de admirația pentru perfecțiunea artistică a operelor acestora, o imitație supusă astfel principiului rațiunii. Scopul scriitorului clasic este de a crea opere atemporale, ferite de un succes trecător și iluzoriu, opere care să dăinuie. Or, lecția oferită de Antichitatea greco-latină vizează tocmai eternizarea actului artistic. Așadar, anticii trebuiau venerați și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de a crea opere atemporale, ferite de un succes trecător și iluzoriu, opere care să dăinuie. Or, lecția oferită de Antichitatea greco-latină vizează tocmai eternizarea actului artistic. Așadar, anticii trebuiau venerați și urmați întru totul. Pe de altă parte, principiul imitației anticilor este legat de principiul imitației naturii. În măsura în care natura umană nu s-a modificat în timp, în coordonatele ei esențiale, iar literatura antică a reușit să le surprindă într-o manieră artistică ideală, efectuând toate acele procedee ce implică purificarea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de un succes trecător și iluzoriu, opere care să dăinuie. Or, lecția oferită de Antichitatea greco-latină vizează tocmai eternizarea actului artistic. Așadar, anticii trebuiau venerați și urmați întru totul. Pe de altă parte, principiul imitației anticilor este legat de principiul imitației naturii. În măsura în care natura umană nu s-a modificat în timp, în coordonatele ei esențiale, iar literatura antică a reușit să le surprindă într-o manieră artistică ideală, efectuând toate acele procedee ce implică purificarea și reducerea la esențe, atunci o
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
ale artei: Care este combinația ideală între geniu și meșteșug? Există posibilitatea ierarhizării capodoperelor sau a geniilor? Dincolo însă de aceste aspecte, trebuie observat că Modernii nu contestau regulile în sine, nici măcar dogmatismul lor, ci vizau, în primul rând, principiul imitației și cel al autorității. Se conturează, astfel, o viziune oarecum democratică, având ca efect renunțarea la modelele absolute și impunerea autorilor moderni ca valori egale sau chiar superioare cu cele antice. Însă printr-un exces de zel, Perrault nu-i
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Scudéry, Quinault sau Chapelain. Dincolo de această absolutizare, ce dovedește că elanul modernului Perrault era mai presus de judecata sa literară, se mai observă un paradox: marii clasici, dați ca exemplu de Moderni, își creaseră operele printr-o subsumare la principiul imitației, avându-i ca etalon pe antici. Cu toate imperfecțiunile lor, teoriile lui Perrault asociate îndrăznelii și dorinței de afirmare, au deschis totuși drumul spre o nouă percepție a actului artistic ce presupunea, printre altele, și integrarea în dimensiunea istorică, contravenind
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și, totodată, o îndepărtare a posibilei acuzații de epigonism. În acest sens, fenomenul clasic ancorat atât de puternic în modele ca nici un alt curent literar a dat o lecție de supraviețuire adversarilor săi, constituindu-și esența pe un aparent paradox: imitația a generat opere originale, puternice și mai ales perene. Paradoxul este doar unul aparent, deoarece imitația, în sensul ei clasic, nu se face din prejudecată sau rutină, ci este subsumată principiului rațiunii și naturalului. Ideea este exprimată în mod clar
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de puternic în modele ca nici un alt curent literar a dat o lecție de supraviețuire adversarilor săi, constituindu-și esența pe un aparent paradox: imitația a generat opere originale, puternice și mai ales perene. Paradoxul este doar unul aparent, deoarece imitația, în sensul ei clasic, nu se face din prejudecată sau rutină, ci este subsumată principiului rațiunii și naturalului. Ideea este exprimată în mod clar de către La Fontaine: "Imitația mea nu este o sclavie / Nu preiau decât ideea, felul de a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
originale, puternice și mai ales perene. Paradoxul este doar unul aparent, deoarece imitația, în sensul ei clasic, nu se face din prejudecată sau rutină, ci este subsumată principiului rațiunii și naturalului. Ideea este exprimată în mod clar de către La Fontaine: "Imitația mea nu este o sclavie / Nu preiau decât ideea, felul de a gândi și legile / Pe care înaintașii noștri le-au urmat ei înșiși altădată."73 Este surprinsă în aceste versuri esența conceptului de imitație care presupune, de fapt, prelucrarea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
mod clar de către La Fontaine: "Imitația mea nu este o sclavie / Nu preiau decât ideea, felul de a gândi și legile / Pe care înaintașii noștri le-au urmat ei înșiși altădată."73 Este surprinsă în aceste versuri esența conceptului de imitație care presupune, de fapt, prelucrarea unor scheme, a unor reguli generale, într-un cuvânt, a unei carcase pusă sub semnul perfecțiunii, căreia apoi individualitatea creatoare a fiecărui autor îi va atașa un conținut particular, original. Imitația clasică, așadar, nu creează
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
versuri esența conceptului de imitație care presupune, de fapt, prelucrarea unor scheme, a unor reguli generale, într-un cuvânt, a unei carcase pusă sub semnul perfecțiunii, căreia apoi individualitatea creatoare a fiecărui autor îi va atașa un conținut particular, original. Imitația clasică, așadar, nu creează copii și nici nu presupune depersonalizare. În acest sens, La Fontaine se distanțează net de scriitorii aserviți total modelelor, pe care-i asociază cu imaginea unor animale gregare, incapabile de a-și contura o anumită personalitate
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
al simplității estetice unul din principiile de bază ale clasicismului. Scris într-un ton viu, familiar, fără a avea asperități dogmatice sau violențe polemice, textul lui La Fontaine redefinește câteva din aspectele doctrinei clasice, mai ales cele privitoare la principiul imitației. II.5. Fénelon Ultima piesă în mozaicul Disputei dintre Antici și Moderni a reprezentat-o Scrisoarea asupra ocupațiilor Academiei a lui Fénelon, scrisă în 1714, dar publicată abia peste doi ani când începea să se stingă "războiul lui Homer" cauzat
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Prestigiul culturii franceze era uriaș, reducând la dimensiuni liliputane eforturile celorlalte națiuni care, în majoritatea lor, își conștientizau acut inferioritatea. Astfel, în dorința reducerii la minim a decalajului creat, Franței i se atribuie statutul de model, generând un fenomen al imitației care se multiplică nuanțat în funcție de individualitățile naționale ale celorlalte popoare. Rar privilegiu al unei țări care, deodată, reglează și inspiră; reprezentând în același timp stabilitatea care liniștește și mișcarea care este viață"100 afirma Paul Hazard remarcând, totodată, și impunerea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
talent"102 și accentuând, totodată, ideea manifestării notelor individuale, care generează o multiplicare a întregului. Așadar, prin raportare la teoria criticului român, se poate surprinde la începutul secolului al XVIII-lea o sincronizare cu modelul francez în două etape prin imitație și apoi adaptare. Imitația se face brusc, printr-o preluare a formulei clasice în stadiul ei final, în totalitatea, integralitatea ei (suprimându-se, astfel, întreg parcursul evolutiv care a dus la crearea acesteia), pentru ca apoi să se realizeze procesul de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
totodată, ideea manifestării notelor individuale, care generează o multiplicare a întregului. Așadar, prin raportare la teoria criticului român, se poate surprinde la începutul secolului al XVIII-lea o sincronizare cu modelul francez în două etape prin imitație și apoi adaptare. Imitația se face brusc, printr-o preluare a formulei clasice în stadiul ei final, în totalitatea, integralitatea ei (suprimându-se, astfel, întreg parcursul evolutiv care a dus la crearea acesteia), pentru ca apoi să se realizeze procesul de adaptare: "Mecanismul oricărei imitații
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Imitația se face brusc, printr-o preluare a formulei clasice în stadiul ei final, în totalitatea, integralitatea ei (suprimându-se, astfel, întreg parcursul evolutiv care a dus la crearea acesteia), pentru ca apoi să se realizeze procesul de adaptare: "Mecanismul oricărei imitații [...] se descompune în două elemente esențiale: în transplantarea integrală a invenției și apoi prin prelucrarea ei prin adaptări succesive la spiritul rasei."103 În acest sens, încercările de adaptare sau chiar impunere a clasicismului în culturile europene ale veacului nu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
în aceeași măsură mult prea bogate în frumuseți pentru a fi disprețuite în totalitate."131 Este câștigul pe care l-a adus insurgența Modernilor de la sfârșitul secolului al XVII-lea. În acest sens, se nuanțează și maniera de realizare a imitației anticilor de la care trebuie preluate doar mijloacele artistice, elementele de universalitate care vor fi aplicate la subiecte noi, ce țin de ritmurile prezentului: "trebuie să pictăm în aceleași culori autentice folosite de antici, dar nu trebuie să pictăm aceleași lucruri
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
studiul. În acest sens, Voltaire aprecia răbdarea și efortul lui Racine în cizelarea timp de trei ani a piesei Fedra, accentuând ideea clasică a șlefuirii geniului prin exercițiu și raportarea la modele. De asemenea, în același spirit clasic, Voltaire susține imitația naturii, ideea de verosimil precum și, la nivel formal, păstrarea versurilor în cadrul creației dramatice, aceasta din urmă fiind argumentată prin caracterul muzical pe care îl imprimă și care ține de o afinitate umană, în general, și prin faptul că învingerea dificultăților
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
exemplu Discours des trois unités al lui Corneille, dar, în marea lor majoritate, sunt rodul observațiilor personale ale autorului englez. Trebuie apreciate, în acest sens, originalitatea și luciditatea interpretării, dar și puterea de sinteză. Creația dramatică este definită în liniile imitației naturii și subsumată dublului scop de a instrui și a plăcea. Dincolo de definiție însă, se tratează în mod minuțios toate elementele mecanismului dramatic, făcându-se istoricul lor acolo unde este cazul și stabilindu-se în urma schimburilor polemice de idei, calea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
verosimilului. Însă criticul sugerează că spectatorul nu se transpune niciodată complet în așa fel încât să uite total circumstanțele în care se află, fiind conștient de la început până la sfârșit că actorii sunt doar actori, iar scena este doar o scenă: "imitațiile produc suferință sau plăcere nu pentru că sunt confundate cu realitatea, ci deoarece trezesc realități în minte."166 De observat subtilitatea formulărilor care totuși nu ascund convingerile insurgente ale autorului, acesta fiind pe deplin conștient de îndrăzneala opiniilor sale pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
ritmul muzicii, într-un mod cu totul neverosimil.175 Pe de altă parte, după cum observa Ion Constantinescu 176, există și aspecte prin care Gottsched se distanțează de modelul francez, cum ar fi cel privitor la necesitatea existenței unei particularizări a imitației la ceea ce mai târziu a fost numit drept "culoare locală": "Trebuie să știm observa natura și felul oamenilor, înveșmântând fiecare vârstă, fiecare stare socială, fiecare gen și fiecare popor, cu acele apucături și sentimente cu care ne-au obișnuit." Astfel
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
precepte ce țin de literatura italiană modernă, după cum se sugerează deopotrivă în fragmentul citat anterior, dar și în prefața textului, apărut în 1706. Substanța tratatului lui Muratori se încheagă prin dezvoltarea unor teme recurente în poeticile clasice definirea poeziei ca imitație a naturii, subsumată celor două scopuri a plăcea și a instrui, analizarea raporturilor dintre imaginație și rațiune, prima fiind considerată a se subordona celei de-a doua, prezentarea teatrului ca "școală de moravuri", cu susținerea respectării celor trei unități sau
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
aspectele ei; ceea ce nu înseamnă că va trebui doar să reprezinte maxima desăvârșire a lucrurilor, ci să înfățișeze și cea mai mare nedesăvârșire a lor."181 Se observă aici modulațiile frazei, care pornește sub auspicii clasice prin introducerea ideii de imitație și se termină în tonuri aproape romantice prin sugestia privitoare la includerea aspectelor imperfecte. Aceeași schemă o putem identifica și în fraza următoare privitoare la finalitatea creației: "Datoria și funcția Poeziei este să ajute Natura, îmbunătățind-o și corectând-o
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
evoluția și esența poeziei, pentru ca următorul să se axeze pe cele două funcții importante ale acesteia delectarea și instruirea. A treia carte este dedicată genului dramatic, iar ultima, poemului epic. Definirea poeziei se face respectându-se coordonatele clasicismului privitoare la imitația naturii în ceea ce are aceasta universal, accentuându-se totodată importanța acelui utile dulci impus de Horațiu și perpetuat apoi de textele doctrinare clasice. Poezia este privită drept "fiica filosofiei morale", sintagmă ce este preluată de la Muratori, ale cărui opere îi
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
răsfrânge într-însa natura."219 Noțiunea de natură vehiculată de Heliade aici poartă pecetea accepțiunii clasice, care se referă la natura umană. De asemenea, se atrage atenția asupra meritelor lui Homer în reflectarea condiției umane, cu alte cuvinte în mânuirea imitației concept atât de prețuit de clasici. Admirația implică o afiliere tacită, după cum aceeași semnificație o are invocarea drept autoritate absolută pe Boileau în articolul Poezia, în care era analizată creația literară a lui Cezar Bolliac. Deși articolul în sine este
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]