1,513 matches
-
forma spiritului, a împăcării umanității cu propriile idei, prin abolirea distincției dintre subiect și obiect, care devin astfel momente contradictorii, dar nu independente, ale devenirii. Din acest punct de vedere, rațiunea că libertate nu mai este limitată, ca în filozofia kantiana, la individul autonom, aflat în conflict cu o lume nedreaptă și haotică. Rațiunea și realitatea se suprapun, chiar dacă la modul prospectiv: liberi nu putem fi decât împreună, pentru că libertatea fiecăruia dintre noi este condiționată de recunoașterea celorlalți. Rațiunea că realitate
Polis () [Corola-journal/Science/84977_a_85762]
-
că egali, cu atat mai puțin puterea politică discreționara, la a cărei apariție am contribuit prin însăși pasivitatea noastră. Iar cum recunoașterea înseamnă libertate, rezultă de aici că este de-a dreptul imoral să fim doar moraliști subiectivi, pe filiera kantiana, mulțumiți cu prezumtiva noastră libertate derivată din punerea în aplicare a rațiunii practice: libertatea izolată este imposibilă, ea nu poate exista decât că libertate a tuturor sau a nici unuia. Chiar dacă Hegel înțelege cauzalitatea lumii fenomenale, a naturii, în cele din
Polis () [Corola-journal/Science/84977_a_85762]
-
luată drept imanenta, neproducându-și astfel propria contradicție din care să rezulte conceptul care să îi ofere ulterior identitatea la sine și cu sine1 - ajunsese în a doua jumătate a secolului al XVII-lea - intelectul era asimilat vonței 2. În termeni kantieni, așa cum vom constata, aceasta însemna o impardonabila confuzie între intelect și rațiunea practică. Pentru Kant, cunoașterea umană "începe cu simțurile, înaintează de aici spre intelect și sfârșește cu rațiunea, deasupra căreia nu se găsește în noi nimic mai înalt pentru
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
existent-non-existent, necesar-contingent, realitate, limită, negație etc9. Astfel, "categoriile sunt condiții ale posibilității experienței, si sunt deci valabile apriori și pentru toate obiectele experienței"10. Putem afirmă deci că, deși la un nivel rudimentar, brut, instinctual, egoist - intelectul gândește 11. Intelectul kantian se prezintă deci că o expresie a omogenității și coerentei experienței individuale, a subiectului. Limitele sale sunt astfel precis trasate, aplicându-se strict lumii fenomenale, adică lumii la care avem acces ca ființe condiționate de propriile noastre intuiții. Astfel, nu
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
și negativitate sau eul și sesizarea alterității fenomenologice: intelectul în accepțiune hegeliana Hegel însuși recunoaște și apreciază distincția kantiana între intelect și rațiune 24, admițând de altfel prompt, fără ezitare, numeroasele merite filozofice ale predecesorului său. Așa cum am constatat, intelectul kantian este "eul însuși", care gândește și ordonează materialul provenit din cunoașterea sensibilă, din experiența, aceasta fiind indispensabilă pentru existența sa25. Deși preia accepțiunea kantiana a intelectului că funcție de reglementare a experienței, Hegel îi conferă noi valente, atât pozitive cât și
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
motive, particulare, le privilegiază. Apoi, intelectual are tot dreptul să opereze prin diferențierea "accidentalului" de "esențial" și, ca individ înzestrat cu inteligență și discernământ, să își urmărească propriile scopuri 26. Este vizibilă deja distanță la care ne aflam față de intelectul kantian; spre deosebire de acesta, intelectul hegelian are capacitate de discernământ, pe care la Kant o posedă doar facultatea de judecată teleologica, superioară în planul cunoașterii intelectului. Apoi, gândirea intelectului hegelian se ridică la un nivel superior celui kantian, nemaioferind o primă și
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
se ridică la un nivel superior celui kantian, nemaioferind o primă și schematica reglementare a materiei experienței, ci stabilindu-și scopuri pe care le urmărește perseverent. Intelectul hegelian este capabil de urmărirea propriilor interese și de distincții imposibile pentru intelectual kantian, cum este mai sus amintită disociere între formă și conținut. Pentru Hegel, forma fenomenologica a lumii exterioare nu coincide cu esență să, cu propriul său conținut - libertatea - care se împlinește pe șine la scară istorică, într-un orizont temporal indefinit
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
de sinele sau pe care il recunoaște ca scop, intelectul este cu totul îndrituit să procedeze în acest fel, să se conserve și să prospere, diferențiind, în ceea ce îl privește, între chestiunile secundare și cele primare. La fel ca intelectul kantian, intelectul hegelian este condiționat de spațiu și timp. Numai că Hegel se desparte de Kant prin înțelegerea pe care o oferă acestor doi termeni. Spațiul, pentru autorul Științei Logicii, nu reprezintă, ca pentru Kant, o experineță subiectivă, o intuiție, ci
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
la capacitatea noastră de intuire subiectivă, conferindu-le realitate doar prin intermediul subiectului cunoscător, reprezintă o discuție separată, asupra căreia nu am să mă aplec aici. Este însă posibil ca Hegel să fi exagerat referitor la acest aspect, timpul și spațiul kantiene nefiind atât de obiective și de abstracte pe cat încearcă el să le prezinte. Hegel nu a exagerat însă deloc atunci când a contestat deja menționată preeminenta kantiana a intelectului în raport cu rațiunea 32, fapt care echivalează pentru acesta cu neîncrederea efectivă în
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
sine nemărginita a gândirii"33, filozofia lui Hegel nu poate decât să trateze cu reticența mefienta kantiana relativ la rațiune, la care ne vom opri mai încolo. În al doilea rând, intelectul hegelian reprezintă, spre deosebire de cel kantian, o limită. Dacă intelectul kantian își desfășura activitatea pe terenul naturii că suma integrală a experiențelor posibile, intelectul hegelian nu poate gândi adecvat natură că totalitate, deoarece este incapabil de a sesiza dinamică acesteia și rolul pe care Ideea (rațiunea) i-l atribuie în ecuația
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
cele din urmă54. Pe cale de consecință, conceptul este superior intelectului deoarece "cuprinde în sine toate determinațiile anterioare ale gândirii, ca depășite". El devine astfel "identitatea să cu sine", "liberul însuși"55. Conceptul hegelian este mult mai mult decat categoriile intelectului kantian, purtând la rândul lor numele de concepte și identificând aspecte comune și repetitive ale realității exterioare pentru a sistematiza astfel cunoașterea și a o face posibilă pentru subiect. Conceptul hegelian este o universalitate, o totalitate, chiar dacă finita, care, departe de
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
al gândirii înseși care nu are nicio acoperire în realitate 76. Mai grav, lucrul în sine îi sugerează lui Kant failibilitatea cunoașterii umane și deci a rațiunii, care ar trebui deci condiționată în activitatea ei de către intelect. Deranjat de reducționismul kantian și de neîncrederea autorului Criticii rațiunii pure în posibilitățile de cunoaștere de sine și pentru sine integrale ale umanității, Hegel îl consideră pe mentorul sau un moralist subiectiv: nu este suficient că binele, scopul suprem al rațiunii care ghidează umanitatea
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
individ în parte, indiferent de grupul căruia îi aparține" (p. 131). Noul cosmopolitism încearcă să fie o sinteză între comunitarianism, înțeles că forma "aerisita" de conservatorism (Charles Taylor), având însă și pronunțate valente de stânga (Michael Walzer) - si cosmopolitismul clasic, kantian, aspirând, la modul ideal, spre o "pace eternă". Bineînțeles, provocările teoretice și practice căruia trebuie să îi facă față noul cosmopolitism, chiar și după ce și-a dovedit calitatea de paradigmă, sunt multiple. Un efort în această direcție îl reprezintă încercarea
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]