2,327 matches
-
definea un teritoriul care era tributar suveranului musulman, insă care se guverna după propriile legi și obiceiuri, nu după ser' iat. Înțelegerile de pace se făceau prin Aman, care stă la baza încheierii unei înțelegeri de pace dintre creștini și otomani. Aman înseamnă „iertare”, „siguranță”, „salv-conduct”, iar aceste beneficii puteau fi acordate unui nemusulman. Acesta putea fi acordat atât de un sultan, cât și de un simplu musulman pe câmpul de luptă. care nu dorea să îi ia viața unui raboinic
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
sau marele vizir și un individ, o comunitate, un stat. Ahdname erau folosite pentru a numi în funcție un înal demnitar, desemnarea unui succeor de către sultan, reglementarea statului unor comunități religioase nemusulmane, desemnarea înțelegerilor de pace și comerț încheiate de otomani cu principii străini, fie ei musulmani sau nemusulmani, fi eie tributari sau nu. Capitulațiile erau diplome medievale europene care conțineau mai multe capitole. Capitulațiile reprezentau ansamblul privilegiilor comerciale și imunităților juridice care defineau regimul străinilor în statele musulmane, în general
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
sau nemusulmani, fi eie tributari sau nu. Capitulațiile erau diplome medievale europene care conțineau mai multe capitole. Capitulațiile reprezentau ansamblul privilegiilor comerciale și imunităților juridice care defineau regimul străinilor în statele musulmane, în general, si in Imperiul Otoman, în special. Otomanii le-au numit imtiyazat ecnebi, adică privilegii pentru străini, iar ulterior vor adopta termenul europenă kapitulasyonlari ( ahdname-i humayun = Imperiale Capitaulzione). Ahdname - între unilateral și bilateral-Până în sec. XVIII, acestea aveau un caracter unilaterală, în contextul în care documentul avea atașată
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
constituit unul din obiectivele politicii otomane de expansiune. Astfel că în această zonă au avut loc în mod permament incursiuni de jaf ale acingiilor, iar periodic erau organizate mari expediti militare sub conducerea directă a sultanilor. Toate expedițiile organizate de otomani împotriva voievozilor români în sec. XIV-XVI erau considerate gazavat ( expediții sfinte): Bayazid I ( 1394-95), Mehmed I ( 1417,1419), Mehmed ÎI ( 1462,1476), Bayezid ÎI ( 1484) și Suleyman Kanuni ( 1538). În instroiografia relațiilor româno-otomane, termenul „închinare” - specific cronisticii medievale - a fost
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
a unor boieri de frunte ai țării; supunerea de bună voie față de sultan, si nu în urmă uneo confruntări armate deschise terminată cu înfrângere; încheierea unei înțelegeri de pare între cele două părți; plata unei sume de bani considerat de otomani în mod invariabil tribut ( numite fie djizye, fie kharadj); acordarea protecției de către sultan; confirmarea domniei și acrdarea unor însemne de învestitură voievodului sau trimisului acestuia. Izvoarele dovedesc cu prisosință că acceptarea tributului și a „supuenrii”, încheierea unor „legăminte” nu sunt
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
Pe langă plata unor anumite sume, participarea la război alături de sultani reprezintă un alt obicei. De la cutume s-a ajuns ca în sec. XVII-XVIII să se ajungă la capitulații. Sunt cronici otomane care vorbesc de faptul că Valahia era tributara otomanilor înainte de Rovine. La 1417, Sukrullah a consemnat că în urma unei demonstrații de forță a sultanului, au avut loc negocieri între domnul valah și sultan, astfel că Mircea a acceptat să plătească haraciul, să trimită ostatici și să îl însoțească pe
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
încă din vremea lui Mircea cel Bartanr și s-a încheiat cu întronarea lui Radul cel Frumos în 1462. În comparație cu celelalte „închinări”, în 1462 avea loc, în viziunea lui Mehmed Nesri, o „închinare colectivă”. „Închinarea” din 1462 este identificată la otomani cu „supunerea deplină”, cucerirea țării etc. Între 1521-1529 au avut loc o serie de lupte puternice în zonă, iar momentul 1526 a marcat ambele Țări românești. În cele din urmă, Valahia a ajuns să facă parte din teritoriile otomane. În
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
era proclamat războiul sfânt, cuceririle și populațiile de acolo nu erau legitime ( nu puteau fi încadrate într-o categorie anume). La un moment dat apare conceputul de pace sfântă pentru a justifica pierderile teritoriale și a anima spiritul războinic al otomanilor în fața atacurilor tot mai puternice ale statelor creștine din Europa. În cazul războiului defensiv, toată lumea trebuia să participe, fiind vorba de o obligația individuală ( spre deosebire de djihad-ul ofensiv, unde era nevoie doar de mobilizarea armatei). Începând cu secolul XVIII începea s
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
al-kitab). Exstă infideli care locuiau în Casa războiului, și cei care locuiau în Casa Islamului. A doua disjuncție există între muslim și harbi ( un inamic potențial). Termenul de harbi era identificat cu infidelul (kafir) care nu plătește tribut (djizye) statului otoman și trăiește în „Casă Războiului”. Acest atribut era aplicat locuitorilor, mărfurilor, negustorilor etc. Lumea era împărțită între aceste două zone: dar al-Islam și dar al-harb.În textele juridice clasice s-a insistat pe practicarea liberă a cultului religios muhamedan, protecția
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
care se răscoală contra autoritățții suveranului, care rezistă la ordinele sale sau care atacă posesiunile sale cu mâna înarmata”. Cu rebelii nu se negocia, astfel că era foarte probabil că împotriva acestora să fie pornit un război. Legitimarea războaielor dintre otomani și alți principi musulmani. În practică otomană, aceste războaie erau purtate împotriva principilor anatolieni din sec. XIV-XV, mamelucilor și șahilor persani. În ceea ce îi privește pe principii anatolieni se atacau reciproc pentru încălcau prevedereile sfinte. Principalele argumente utilizate de otomani
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
otomani și alți principi musulmani. În practică otomană, aceste războaie erau purtate împotriva principilor anatolieni din sec. XIV-XV, mamelucilor și șahilor persani. În ceea ce îi privește pe principii anatolieni se atacau reciproc pentru încălcau prevedereile sfinte. Principalele argumente utilizate de otomani pentru a legitimă războiul sfânt împotriva musulmanilor: acuzarea de trădare a „războiului sfânt”, adirmarea primordialității în lumea islamică și a calității de moștenitori ai selgiucizilor, calificarea safavizilor drept „necredincioși” ( kafirler) și „eretici ( mulhidler). Nu se referea la faptul ca principii
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
ÎI apare argumentul conform căreia dinastia otomană avea descndenți până la Oguz Han, fiind adevărații moștenitori ai oguzilor. Războaiele împotriva safavizilor. La începutul sec. XVI, șahul Ismail proclama șiismul că religie oficială a statului sau și încerca să îl extindă. Problemă otomanilor era acea că în Anatolia tot mai mulți musulmani se coverteau la șiism. Începând cu Selim I, sultanii vor cere șeyh ul-Islam ca să legitimieze declanșarea ostilităților împotriva unui grup de musulmani, respectiv a Iranului șahilor safavizi. Somația este primul pas
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
Casă Războiului trebuia să se diminueze progresiv, în favoarea Casei Islamului, astfel că termenul de harbî era asociat cu inamicul potențial al musulmanilor. În concepția hanefiților, harbî erau atât supușii statelor creștine care nu încheiaseră tratate de pace și comerț cu otomanii, cât și supușii unui principe ce aveal legământ cu sultanul. Acest atribut nu era atribuit doar persoanelor, ci și bunurilor ( mărfuri, corăbii) și teritoriilor. ( juriștii unor alte școli juridice îi desemneau harbî doar pe necredincioșii cu care musulmanii nu încheiaseră
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
martiri pentru cei uciși în luptă, „dreptul sabiei” asupra teritoriilor cucerite etc. Scopul final al djihad-ului era reprezentat de impunerea seri at-ului în Casa războiului. Prin urmare, războiul sfânt era orientat numai împotriva comunităților nemusulmane, iar în sec. XIV-XV, otomanii nu aveau nevoie să justifice acest război în fața comunității musulmane ( ulterior, cu cat entuziasmul pentru djihad a scăzut, a fost trebuit să se facă apel la seyh ul-Islam, care legitimă declanșarea războaielor și mobilizarea trupelor otomane). Astfel că orice victorie
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
că persoanele care se revoltă împotriva suveranului, nu se supun ordinelor sale sau care atacă posesiunile sale. Cei care își renegau credință musulmană sau se revoltau invocau argumente din Coran, considerând că autoritatea centrală a trădat însemnele religiei musulmane. Războaiele otomanilor din sec. XIV-XV, cele împotriva mamelucilor și cele împotriva safavizilor aveau nevoie de o justificare. În general, toți musulmanii erau conștienți că războiul împotriva coreligionarilor era contrar seri at-ului. Prin urmare, de multe ori principii anatolieni i-au acuzat
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
sec. XIV-XV, cele împotriva mamelucilor și cele împotriva safavizilor aveau nevoie de o justificare. În general, toți musulmanii erau conștienți că războiul împotriva coreligionarilor era contrar seri at-ului. Prin urmare, de multe ori principii anatolieni i-au acuzat pe otomani că încălcau seri at-ul. Principalele argumente folosite de otomani pentru a-și justifica aceste acțiuni erau următoarele: 1)acuzarea de trădarea a războiului sfânt de către acești musulmani; 2)afirmarea primoridalității în lumea islamică și a calității de moștenitori al
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
nevoie de o justificare. În general, toți musulmanii erau conștienți că războiul împotriva coreligionarilor era contrar seri at-ului. Prin urmare, de multe ori principii anatolieni i-au acuzat pe otomani că încălcau seri at-ul. Principalele argumente folosite de otomani pentru a-și justifica aceste acțiuni erau următoarele: 1)acuzarea de trădarea a războiului sfânt de către acești musulmani; 2)afirmarea primoridalității în lumea islamică și a calității de moștenitori al selgiuchizilor și 3) calificarea safavizilor drept necrediincioși ( kâfirler) și eretici
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
a-și justifica aceste acțiuni erau următoarele: 1)acuzarea de trădarea a războiului sfânt de către acești musulmani; 2)afirmarea primoridalității în lumea islamică și a calității de moștenitori al selgiuchizilor și 3) calificarea safavizilor drept necrediincioși ( kâfirler) și eretici ( mulhidler). Otomanii considerau că doar ei purtau războiul sfânt împotriva dușmanilor Islamului. Astfel că atunci când se aflau în conflict cu alti emiri musulmani, turcii lansau prin fetva-le acuzații de trădarea la adresa jihadului, datorită faptului că îi împiedicau să poarte djihad. Prin urmare
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
a musulmanilor, atunci lupta împotriva coreligionarilor care prin acțiunile lor împiedicau desfășurarea războiului sfânt era una din responsabilitățile sultanului. Treptat, gaza-ua împotriva emirilor anatolieni se transformă în sec. XV dintr-un război ofensiv într-unul defensiv, în contextul în care otomanii nu ii puteau atacă pe creștini, daca sptaele lor nu era asigurat ( cazul luptelor împotriva emirului din Kastamonu și a lui Karamanoglu). În contextul luptelor împotriva emirilor anatolieni, otomanii au început să construiască diverse argumente pentru a-și legitimă acțiunile
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
dintr-un război ofensiv într-unul defensiv, în contextul în care otomanii nu ii puteau atacă pe creștini, daca sptaele lor nu era asigurat ( cazul luptelor împotriva emirului din Kastamonu și a lui Karamanoglu). În contextul luptelor împotriva emirilor anatolieni, otomanii au început să construiască diverse argumente pentru a-și legitimă acțiunile belicoase. Prin urmare, în sec. XV apare tradiția conform căreia „Casa lui Osman” se trăgea din legendarul Oguz Han, strămoșul oguzilor. În acest context, dinastia otomană era superioară tuturor
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
militari erau reprezentanți de cei care mureau fiind uciși pe calea lui Allah ( adică pe calea djihad-ului), iar cei civili erau musulmanii care își pierdeau viața din cauza unor rebeli, tâlhari sau chiar a unor alți musulmani. În contextul confruntărilor dintre otomani și creștini, mulți musulmani murea de-a lungul cursului Dunării, motiv pentru care fluviul a primit denumirea de „Dunărea însângerata” sau ”Dunărea apă de gâzii”. Somația ocupă un loc aparte în tratatele de drept islamic al popoarelor. În perioada clasică
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
foc. Funcțiile ienicerilor erau zdrobirea trupelor ianimice, rezistentă la atac inamic prin disciplină de fier și prin echipament potrivit, păzirea fortărețelor. În urma acțiunilor, aceștia erau avansați pe linie administrativă ( până la funcția de mare vizir) sau li se acordă un timar. Otomanii nu cunoșteau tehnică construiții tunurilor. Specialiștii germani erau chemați pentru echiparea trupelor tereste și a marinei cu guri de foc. În 1453, Orban a primit un timar pentru serviciile aduse lui Mehmed ÎI ( el le-a construit un tun imens
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
-ul este sprijinit de autoritatea sultanului. Statul otoman a fost unul teocrat, iar în cadrul lui sultanatul avea o functie fundamentală. Sultanul era un slujitor al șer'iat-ului. Rațiunea de stat era un factor important în cadrul guvernării otomane. Există la otomani concepția universalista, conform căreia sultanul este singurul conducător adevărat, căruia trebuie să se supună ceilalți principi. Această concepție a avut consecințe în zona politico-militară, juridică și diplomatică ( această concepție este impusă doar în sec. XVIII) Titlurile care sunt aplicate în
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
ci erau compuse din oameni de diferite religii și origini etnice. Studiile cercetătorilor din zilele noastre arată că în imperiu există o viața culturală foarte bogată și colorată. În ciuda unor păreri foarte larg răspândite, deși erau purtătorii unei culturi nomadice, otomanii au interacționat armonios cu culturile cu care au intrat în contact. La origini, otomanii aparțineau culturii central-asiatice. Otomanii au asimilat mai tarziu cultură persana și bizantina în felul lor de viață în loc să fie asimilați din punct de vedere cultural de către
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
zilele noastre arată că în imperiu există o viața culturală foarte bogată și colorată. În ciuda unor păreri foarte larg răspândite, deși erau purtătorii unei culturi nomadice, otomanii au interacționat armonios cu culturile cu care au intrat în contact. La origini, otomanii aparțineau culturii central-asiatice. Otomanii au asimilat mai tarziu cultură persana și bizantina în felul lor de viață în loc să fie asimilați din punct de vedere cultural de către aceste culturi superioare. Dacă luăm în considerare folclorul turcesc sau artă elitelor otomane, vedem
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]