1,756 matches
-
Romanus", provincia din jurul Romei. După ce a cucerit Orte și Bomarzo, regele longobard a ajuns la Roma, pe care a început să o asedieze. Papa a trimis o ambasadă la Carol Martel pentru a-i solicita ajutorul, promițându-i favoruri: scrisoarea papală este conservată și în ziua de astăzi . Cu acea ocazie, Grigore i-a conferit conducătorului francilor titlul de patrician. Retorica antilongobardă a lui Grigore al III-lea pare superfluă, dată fiind ortodoxia incontestabilă a lui Liutprand și faptul că regele
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
care îl sprijineau pe Rudolf, într-un moment în care oricine nu urma direcția indicată de Papalitate era pasibil de a fi excomunicat de căter Biserică. Cu toate acestea, papa Grigore a murit în 1085, iar succesorii săi în Statul papal manifestau mult mai puțină implicare în chestiunile ce țineau de Imperiu și de Germania în general. Deși se menținea pe poziția de adeziune la partida Bisericii, Welf s-a mai domolit din acțiunea sa de susținere a antiregelui. În 1089
Welf I de Bavaria () [Corola-website/Science/325112_a_326441]
-
său Lambert i-a lăsat lui Guy prin testament marca de Camerino, în vreme ce Ducatul de Spoleto revenea fiului lui Lambert, Guy al II-lea. În 882, Guy l-a sprijinit pe nepotul său de frate în atacul acestuia asupra Statului papal. Această atitudine l-a adus în conflict cu împăratul Carol cel Gras, drept pentru care, în același an, în cadrul adunării de la Verona, împăratul l-a deposedat de fiefurile sale, după cum a procedat și cu mulți alți nobili din Italia. Răsculându
Guido al III-lea de Spoleto () [Corola-website/Science/325194_a_326523]
-
a reușit, iar după ce Otto a condus o campanie victorioasă în Ungaria în 1063, el a jucat un rol proeminent în guvernarea Imperiului pe perioada minoratului lui Henric. În 1064, el a fost în Italia pentru a rezolva o schismă papală și s-a implicat activ în a aranja alungarea de la curte a arhiepiscopului Adalbert de Bremen. El a traversat Alpii cu încă alte două ocazii, iar în 1069 a luat parte la două expediții în teritoriile stăpânite pe atunci de
Otto de Nordheim () [Corola-website/Science/325203_a_326532]
-
populația locală și autoritățile religioase au fost șocate. Henric s-a folosit de degenerarea situației pentru a relua ostilitățile. El a obținut sprijinul unor episcopi, al feudalilor mai mici și al burghezilor. În vreme ce Henric conducea o campanie împotriva maghiarilor, legații papali căutau să creeze o bază de susținere a rebelilor saxoni. În 1075, Otto de Nordheim, alături de contele palatin din Saxonia și episcopul Burchard al II-lea de Halberstadt și-au declarat în mod deschis ostilitatea, folosindu-se de violarea de către
Bătălia de la Langensalza () [Corola-website/Science/325207_a_326536]
-
în 1348 profitând de problemele create de Ciumă Neagră și de un incendiu care distrusese multe dintre clădirile orașului. Pe urmă, familia Malatesta a fost alungata în 1383. În anul 1532, Anconă și-a pierdut libertatea, devenind parte a Statului papal, în timpul papei Clement al VII-lea.
Republica Ancona () [Corola-website/Science/324522_a_325851]
-
în sensul său restrâns), împreună cu Ducatul de Pentapolis și Ducatul de Perugia. Aceste fragmente ale provinciei Italia, au fost aproape integral pierdute, fie în favoarea longobarzilor, care în cele din urmă au cucerit Ravenna însăși în jurul anului 750, fie în urma revoltei papale, care în cele din urmă s-a separat de Imperiu din cauza iconoclasmului. Relația dintre papa din Roma și exarhul de Ravenna reprezenta o dinamică care putea dăuna sau, dimpotrivă, ajuta Imperiului. Papalitatea putea fi un vehicul pentru nemulțumirile locale, în vreme ce
Exarhatul de Ravenna () [Corola-website/Science/324529_a_325858]
-
exarhatului. Aliatul spu, regele franc Pepin cel Scurt, a donat în același an teritoriile fostului exarhat către papalitate; donația, confirmată ulterior de fiul lui Pepin, Carol cel Mare în 774, a marcat începutul puterii temporale a papilor și constituirea Statului papal. Totuși, arhiepiscopatele de pe teritoriului fostului exarhat au dezvoltat tradiții de putere seculară locală și de independență, fapt care a contribuit la fragmentarea puterilor în Italia.
Exarhatul de Ravenna () [Corola-website/Science/324529_a_325858]
-
cuplu căsătorit, având trei copii, în vreme ce conflictul lor cu Ioana sporea devenind violent, iar Bouchard a fost capturat și închis în 1219. El a fost eliberat abia în 1221, cu condiția separării cuplului și a obținerii de către Bouchard a absolvirii papale. Aflată la Roma, Ioana a convins-o pe Margareta să se recăsătorească, de această dată cu Guillaume al II-lea de Dampierre, un nobil din Champagne. Din această căsătorie au rezultat doi fii: Guillaume al II-lea de Flandra și
Margareta a II-a de Flandra () [Corola-website/Science/324556_a_325885]
-
în Evul Mediu timpuriu, a fost conferit stăpânirilor pe care Regatul longobard le deținea în Italia de nord. cuprindea Lombardia propriu-zisă cu capitala la Pavia, ducatele de Friuli și Trento, alături de regiunea Toscanei. În sud, ea era mărginită de Statul papal ("Patrimonium Sancti Petri") instaurat după Donația pepiniană din 754, întinzându-se de la Marea Tireniană la Marea Adriatică. Teritoriile longobarde situate dincolo de Statul papal purtau denumirea de "Langobardia Minor" și constau din ducatele de Spoleto și Benevento. În interiorul său, Langobardia Major era
Langobardia Major () [Corola-website/Science/324603_a_325932]
-
capitala la Pavia, ducatele de Friuli și Trento, alături de regiunea Toscanei. În sud, ea era mărginită de Statul papal ("Patrimonium Sancti Petri") instaurat după Donația pepiniană din 754, întinzându-se de la Marea Tireniană la Marea Adriatică. Teritoriile longobarde situate dincolo de Statul papal purtau denumirea de "Langobardia Minor" și constau din ducatele de Spoleto și Benevento. În interiorul său, Langobardia Major era divizată în Austria în est și Neustria în apus. După ce aceste stăpâniri au fost cucerite de către Carol cel Mare ca urmare a
Langobardia Major () [Corola-website/Science/324603_a_325932]
-
"" constituie două măsuri luate de regele franc Pepin cel Scurt, în 754 și 756, care au asigurat baza legală pentru organizarea formală a Statului papal, inaugurând astfel puterea temporală a papilor în cadrul autorităților civile. Donațiile au fost acordate de către Pepin la trei ani după ce devenise primul conducător civil numit de către papă, în jurul anului 751. În 727, Leon al III-lea Isauricul, ca urmare a unui
Donația pepiniană () [Corola-website/Science/324601_a_325930]
-
de-a lungul Italiei de la Marea Tireniană la Marea Adriatică. Asupra acestor teritorii extinse și aflate în zonă muntoasă, papii medievali nu era în stare să își exercite suveranitatea în mod efectiv, dat fiind diferitele presiuni din decursul timpului, așa că Statul papal nou apărut a prezervat vechea moștenire longobardă a multor comitate și marchizate reduse, fiecare axat în jurul unei fortificații. Pepin a confirmat donațiile sale la Roma în 756, iar în 774 fiul său Carol cel Mare a reiterat condițiile Donației pepiniene
Donația pepiniană () [Corola-website/Science/324601_a_325930]
-
cu bucurie. În schimb el a transformat Capua înt-o arhidioceză, iar fratele lui Pandulf, Ioan a primit un "pallium". După zece luni de exil, o nouă schimbare de regim de la Roma i-a dat papei ocazia să revină în Statul papal, iar Pandulf l-a trimis însoțit de o escortă capuană. În 967, împăratul Otto I cel Mare a sosit la Roma, de unde i-a oferit lui Pandulf Ducatul de Spoleto și Camerino, devenit vacant și l-a invitat să participe
Pandulf Cap de Fier () [Corola-website/Science/324614_a_325943]
-
sub controlul lui Landulf al VIII-lea pentru încă patru ani. După aceea, Richard și-a sporit prestigiul prin adăugarea titlului princiar de Capua, al cărei teritoriu a trecut sub autoritatea sa. Astfel, conducătorul normand a devenit vecin cu Statul papal, fiind pe rând protector și susșinător, iar apoi dușman al papilor, petrecând astfel ultimii ani în excomunicare, la fel ca și fiul și succesorul său, Iordan I, care a desprins o bucată din teritoriul papal pentru a o adăuga principatului
Principatul de Capua () [Corola-website/Science/324612_a_325941]
-
a devenit vecin cu Statul papal, fiind pe rând protector și susșinător, iar apoi dușman al papilor, petrecând astfel ultimii ani în excomunicare, la fel ca și fiul și succesorul său, Iordan I, care a desprins o bucată din teritoriul papal pentru a o adăuga principatului său. La moartea lui Richard de Aversa, familia sa, Drengot se bucura de un prestigiu și de o putere care se ridica la nivelul celelilalte familii normande din regiune, Hauteville, cu deosebirea că cei din
Principatul de Capua () [Corola-website/Science/324612_a_325941]
-
sa, Drengot se bucura de un prestigiu și de o putere care se ridica la nivelul celelilalte familii normande din regiune, Hauteville, cu deosebirea că cei din dinastia Drengot acționau prioritar într-o diferită sferă de influență, cea a Statului papal și a Italiei centrale. Odată cu moartea lui Iordan I, principatul a decăzut rapid. Între 1090 și 1098, orașul Capua însuși a trecut în mâinile lui Lando, un conte longobard ridicat de către cetățeni, aflat în opoziție cu tânărul Richard al II
Principatul de Capua () [Corola-website/Science/324612_a_325941]
-
a fost un istoric, notar și scrib italian din secolul al XII-lea, care a lucrat în palatul papal din Benevento, orașul său natal. Cronica elaborată de Falco este importantă pentru tratarea perioadei de la 1102 la 1139, asupra evenimentelor din sudul Italiei. Ca istoric, Falco este credibil, dat fiind că era martor ocular al evenimentelor, însă totodată și partinic
Falco de Benevento () [Corola-website/Science/324634_a_325963]
-
a forțat pe musulmani să se retragă din Ponza în 842 și a reușit să apere cu succes Roma în 846, cu toate că Vaticanul fusese deja devastat. În 849, Sergiu și-a condus flota alături de cea a Gaetei și de cea papală în reușita bătălie de la Ostia. În continuare, Sergiu I s-a aliat chiar cu împărații Lothar I și Ludovic al II-lea. În 847, el aprimit sarcina, alături de ducele Guy I de Spoleto, de a restabili pacea între principii longobarzi
Sergiu I de Neapole () [Corola-website/Science/324638_a_325967]
-
de amiralul Cezar de Neapole. Expediția s-a încheiat însă fără rezultat. Ceilalți fii ai lui Sergiu, Athanasie și Ștefan, au jucat și eu roluri importante în politica napolitană. Athanasie a devenit episcop de Napoli, cu acordul imperial, precum și legat papal și membru în Curia romană, iar Ștefan a devenit episcop de Sorrento. Înainte de a muri, Sergiu l-a sfătuit pe succesorul său, Grigore al III-lea, să urmeze îndemnurile fraților săi. Grigore a reușit să se mențină în funcție, asigurând
Sergiu I de Neapole () [Corola-website/Science/324638_a_325967]
-
al II-lea a cucerit atât Capua cât și Benevento, însă a revenit în Germania după eșecul din fața orașului Troia din regiunea Foggia. Tot în această perioadă, normanzii au sosit în sudul Italiei, iar Benevento, recunosc ca fiind sub suzeranitatea papală, era un aliat variabil. Ducele beneventin avea destul prestigiu pentru a-l trimite pe fiul său, Atenulf, să participe la răscoala normando-longobardă din Apulia în postura de comandant militar, însă Atenulf i-a abandonat pe normanzi, iar Benevento și-a
Ducatul de Benevento () [Corola-website/Science/324618_a_325947]
-
a angajat la rândul său mercenari musulmani, obiceiul s-a încetățenit. În 846, sarazinii au prădat chiar Roma, distrugând numeroase bazilici, inclusiv San Pietro, pentru a le jefui. În bătălia de la Ostia din 849, o flotă comună compusă din vase papale, napolitane, amalfitane și din Gaeta a reușit pentru moment să stăvilească atacurile sarazine. Atacurile musulmane au fost reluate către finele secolului al IX-lea. Astfel, în 897 abația din Farfa a fost prădată de către sarazini, care au folosit-o drept
Istoria Islamului în sudul Italiei () [Corola-website/Science/324649_a_325978]
-
francilor ("rex Francorum"), a succedat la tron în anul 768 împreună cu fratele său, Carloman. În acel timp, exista un antagonism acerb între regele longobarzilor, Desiderius, și papalitate. În 772, papa Adrian I a expulzat pe toți oficialii longobarzi din curia papală. În replică, regele Desiderius a invadat teritoriul papal, capturând chiar și Otriculum (astăzi, Otricoli), aflat la doar o zi de marș față de Roma. Ca urmare, papa Adrian a solicitat sprijinul lui Carol cel Mare. Carol încheiase anterior o alianță cu
Asediul Paviei () [Corola-website/Science/324682_a_326011]
-
anul 768 împreună cu fratele său, Carloman. În acel timp, exista un antagonism acerb între regele longobarzilor, Desiderius, și papalitate. În 772, papa Adrian I a expulzat pe toți oficialii longobarzi din curia papală. În replică, regele Desiderius a invadat teritoriul papal, capturând chiar și Otriculum (astăzi, Otricoli), aflat la doar o zi de marș față de Roma. Ca urmare, papa Adrian a solicitat sprijinul lui Carol cel Mare. Carol încheiase anterior o alianță cu longobarzii, căsătorindu-se cu una dintre fiicele lui
Asediul Paviei () [Corola-website/Science/324682_a_326011]
-
Pentru perioada Evului mediu timpuriu, faptul ca un conducător să preia titlul celui cucerit a fost un element unicat. De asemenea, Carol s-a aliat foarte strâns de Biserică, devenind protectorul efectiv al acesteia. Recunoașterea de către el a autorității temporale papale în Italia centrală a însemnat întemeierea puterii medievale a papilor, Statul papal consolidându-se sub aspect temporal. Declinul statului longobard a fost unul rapid, iar modificările aduse de cucerirea francă în Italia au fost majore. De asemenea, ducatele din Langobardia
Asediul Paviei () [Corola-website/Science/324682_a_326011]