3,182 matches
-
la viață pământeasca. Adjectivul ignoto, pus în valoare prin plasarea în poziție inițială de vers, marchează, în aceast fragment concluziv, interiorizarea stării nocturne. El amintește de modalitatea în care Leopardi folosea același epitet pentru a descrie, în tonuri mai puțin reflexive, începutul unui arc temporal, anume viața omului pe pamant: necunoscută / Pace domnea (Imn Patriarhilor, vv. 31-32). În înșiruirea endecasilabilor albi preferați de romantic pentru cantul mai sus menționat, ce are cadențe de imn, se trasează tabloul lumii originare, anterioare plăsmuirii
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
progresului și civilizației.298 Din versurile ambilor transpare același sentiment dureros al desprinderii ființei de starea originară, de liniște, pace și armonie: este prezentat de Leopardi prin generalizarea viziunii până la a cuprinde întreaga suflare umană, iar de Quasimodo, în cheie reflexiva (necunoscut mă trezești). Corespondență tematica este accentuată la nivel sintactic prin intervenția ce pune în valoare adjectivul ignoto. Dacă sicilianul îl scoate în relief prin plasarea la început de vers, lăsându-l să concentreze întreaga greutate tematica a poeziei: trezirea
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
-nchideam în tine / cu atât de muta-i armonie azi / se schimbă-n dor de moarte; / orice iubire-i pavăza tristeții / tăcut pas în întuneric / unde m-ai lăsat, amară pâine să frâng (trad. AEB).317 Trecând de la o dimensiune reflexiva a timpului (acel timp care măsoară dinamică interioară a sufletului) la una de factură istorică, Leopardi a scris în cantul Către Angelo Mai: mereu mai viguroasa, / străbuna voce, muta / veacuri în șir (vv. 7-8). Expresia voce antică este reluată de
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
dinamică interioară a sufletului) la una de factură istorică, Leopardi a scris în cantul Către Angelo Mai: mereu mai viguroasa, / străbuna voce, muta / veacuri în șir (vv. 7-8). Expresia voce antică este reluată de Salvatore Quasimodo într-un context mai reflexiv, cu referire la istoria sa personală strâns legată de spațiul insular, de Sicilia: E mut străvechiul glas. / Ecouri efemere aud, / uitare de noapte deplină / în apa-nstelată (Insula lui Ulise, trad. MB).318 Neputând recupera întrutotul un univers pierdut, poetul
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
și 1993), tradusă și în românește la Editura ALL, 2000, The Consequences of Modernity (1990), de asemenea tradusă la noi, la Editura Univers, 2000; Modernity and Self Identity (1991); The Transformation of Intimacy (1992), tradusă în românește la Editura Antet; Reflexive Modernization (1994); In Defense of Sociology (1996); Runaway World (1999); The Third Way and Its Critics (2000) ș. a. Cu toată această operă impresionantă, se poate spune că autorul a pătruns însă, cu adevărat, în conștiința marelui public și în dezbaterile
[Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851]
-
Faust, Hamlet, Don Juan" (Sangsue: 1994, 78). Cristophe Cusset cercetează rațiunile întoarcerii la teme majore și desprinde avantajele repetării de natură intertextuală: "referința constantă la marile opere ale trecutului nu doar că asigură continuitatea vechi-nou, este vorba, totodată, de întoarcerea reflexivă asupra ei care dă forță noțiunii de literatură" (Cusset: 1999, 271). Este pusă astfel în lumină dimensiunea transpersonală a intertextului. Sensul și structura operei literare nu pot fi sesizate decât prin raportare la arhetipuri consideră Laurent Jenny (Poétique: 1976, 257
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
epocilor istorice. "Noua formă nu apare pentru a exprima un conținut nou, ci pentru a înlocui vechea formă care deja și-a perdut caracterul estetic" (Sangsue:1994, 32). Într-o lucrare dedicată intertextului din teatru, Manfred Schmeling consideră că formele reflexive apar la intervale precise, adică în momentul în care tradiția coincide cu orizontul de așteptare până la plictiseală, și unde tradiția, resimțită drept prea canonică, este depășită de evoluția extraliterară: economică, socială, etc. Jucându-se cu hipotextul în hipertext, intertextualistul (scriitor
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
mare parte, de orice emoție, aceasta încadrându-se în ceea ce Alex Ștefănesu numește poezie de idei, "care nu se aseamănă prin nimic cu ideologizarea forțată din timpul comunismului, care a creat o formă de aversiune împotriva oricărei forme de lirism reflexiv, considerat aproape prin consens impur și inautentic. Ana Blandiana reabilitază, instantaneu, genul, promovându-l pur și simplu, fără să-și ia măsuri de precauție. Așa cum alți poeți visează sau plâng sau își declară dragostea, ea gândește la scenă deschisă. Gândește
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
alt rol al criticii este acela de a media dialogul autor-cititor, ajutându-l pe cel din urmă să descopere sensurile criptate ale mesajului poetic, mai ales că, "în secolul XX (deci în modernitate, n. n.) alteritatea nu este nici dialogală, nici reflexivă, proiecție metaforică a subiectului (...), iar interioritatea trebuie ghicită, ea pierzându-și transparența, drapată în falduri grele de fum, ea nu poate fi de fapt captată. Ce a rămas din experiența romantică a căutării comuniunii absolute este doar faptul că celălalt
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
aceasta/ Îmi vei păstra memorate cuvintele,/ Că păsările vor mai ști să se întoarcă,/ Și frunzele vor mai găsi/ Crengile de pe care căzură,/ Că totul va mai putea să învie?/" (Psalm) Presupusul dialog cu divinitatea este, de fapt, o tăcere reflexivă, vocea interioară, devenită și ea mută, fiind supusă, în permanență, degradării trecerii timpului. Din nou, cu ascendență în lirica blagiană 87, a cărei influență este "statornică"88, poezia Anei Blandiana, "reflexivă, gravă, simplă (...) nu mai cunoaște acum afectarea sentimentală și
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Presupusul dialog cu divinitatea este, de fapt, o tăcere reflexivă, vocea interioară, devenită și ea mută, fiind supusă, în permanență, degradării trecerii timpului. Din nou, cu ascendență în lirica blagiană 87, a cărei influență este "statornică"88, poezia Anei Blandiana, "reflexivă, gravă, simplă (...) nu mai cunoaște acum afectarea sentimentală și stilistică din volumele anterioare, izbutind să-și asume deplin problemele morale și existențiale, pe care le consideră esențiale, și să le individualizeze ca trăiri veritabile 89". Jocul, nostalgia, spiritualitatea, exuberanța, tăcerea
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
participării senzoriale la lume se inversează, aici, într-un imposibil efort de desprindere (Legături), generând, paradoxal, și aparentul sentiment al înstrăinării de sine (Departe, Călătorie)90, "tonul e solemn, fără rigiditate, iar confesia a deprins de la Blaga acea impersonalitate concis reflexivă, care lasă să se vadă din om mai ales ființa gânditoare"91. Existența fiecăruia dintre noi fiind una individuală, unică și irepetabilă conține moduri particulare de a trăi anumite evenimente, stări, fapte; ceea ce promoveză poetica Anei Blandiana este, în fapt
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
155. Metafora capătă aici sensuri bivalente, contradictorii sau suprapuse, pendulând între înălțare și năruire, creștere și micșorare, început și sfârșit, născut permanent din fluid, asemenea procesului fluid al refluxului sensurilor 156: "Volumul Refluxul sensurilor se fundamentează pe dinamica unui lirism reflexiv, în interiorul căruia eul meditativ maturizat pendulează între plecare si întoarcere, "flux" si "reflux", găsire si regăsire, un proces circular de rotire a lumilor artistice care se înalță si se năruie la infinit pentru a putea renaște din cuvânt. Disoluția barierelor
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
secund, în favoarea promovării unei literaturi urbane. Această poezie este ceea ce Alex Ștefănesu numește poezie de idei, "care nu se aseamănă prin nimic cu ideologizarea forțată din timpul comunismului, care a creat o formă de aversiune împotriva oricărei forme de lirism reflexiv, considerat aproape prin consens impur și inautentic. Ana Blandiana reabilitază instantaneu genul, promovându-l pur și simplu, fără să-și ia măsuri de precauție. Așa cum alți poeți visează sau plâng sau își declară dragostea, ea gândește la scenă deschisă. Gândește
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
este urmată de o propoziție adverstivă, care conține ideea de obligație. Ideologizarea forțată este redată prin lexeme de tipul: condamnat, n-aude, nu vede, nu înțelege, dar înaintează, mame neîntrebate, acesta fiind, cu alte cuvinte, ceea ce Ștefănescu numea un lirism reflexiv. Este o poezie în care deconstrucția funcționează atât la nivelul canonului paradigmatic, cât și la nivelul canonului individual. Transmițând informația printr-un limbaj direct, în care nici necuvintele, nici un arsenal stilistic bogat nu își mai găsesc locul, autoarea deconstruiește orice
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Nicolae Manolescu să afirme, în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură: "Cenzura ar fi trebuit să închidă amândoi ochii spre a nu vedea cât de "neortodoxă" era poezia sumbră a Ilenei Mălăncioiu (...)." Ana Blandiana, în schimb, este reflexivă, gravă, de o simplitate debordantă, sentimentală, ascunzându-se, parcă, asemenea unui copil, după salcâmul de-abia înflorit din grădina bunicilor. Aș fi încercat, mai degrabă, chiar cu riscul de-a ieși din limitele feminismului, o conexiune între lirica Anei Blandiana
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
are ceva din logica matematică. Sunt, însă, rezervată în ceea ce privește "porționarea", scindarea, unei creații literare în acest chip. Fiind vorba de poezie și, mai cu seamă, de o poezie care continuă modelul Blaga, în literatura română, de o poezie, așadar, eminamente reflexivă, cu rare "scurtcircuitări" de tranzitivitate, n-aș fi optat pentru neta despărțire de metaforă, la un moment dat. Poezia Anei Blandiana rămâne, orice am spune, prizoniera afectului, e o lirică a sentimentului descătușat, senzorială, până la un punct. Chiar și volumul
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
pas, o monografie atipică. Un valoros studiu, situat, în mod clar și asumat, într-o zonă fertilă, a interdisciplinarității. Concluzionând, voi spune că Alina-Iuliana Popescu și-a propus să resuscite, în secolul versului minimalist, tranzitiv, interesul pentru poezia caldă, atemporală, reflexivă, detașată, printr-un efort creator unic, de realitatea cotidiană. Așezarea Anei Blandiana într-o altă lumină decât cea obișnuită, canonică, impusă de-a lungul timpului, nu este păgubitoare actului receptării, ci profund înnobilatoare. Interpretarea Alinei dărâmă convenții, inventează sensuri suplimentare
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
de Kant, I. Găvănescul reformulează, Într-o manieră proprie, legea morală supremă după care trebuie să se conducă ființa morală: „Lucrează astfel ca principiu al activității tale, generalizându-se să dea naștere fericirii universale.” Conștiința morală nu este numai activitate reflexivă ci și implicare, fiind Încă de la origini nu un „eu cred că ...”, ci un „eu pot”.Și, pot numai daca sunt liber. I. Găvănescul subliniază că omul se poate implica În acțiune numai dacă este liber: „A lucra liber Înseamnă
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
unei perspective intersubiective. Ea este, În chiar procesul instituirii sale, răspuns la Celălalt (s.n.Ă În același timp cu afirmarea de sine; și, cum subliniază Lévinas, această intersubiectivitate se găsește deja fixată Într-o sferă excedând pragul registrelor dialogic și reflexiv, găsindu-și rădăcinile În comunicarea infra - verbală, privirea de exemplu.” Remarca este esențială: responsabilitatea nu este rezultatul exclusiv al rațiunii; sentimentele, gesturile care le exprimă, sunt de asemeni Înțelese ca manifestări specifice ale responsabilității, purtând În ele o dimensiune cognitivă
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
întemeiere a poeziei culte, prin teorie și creație". Suplimentare argumente oferă "secularizarea discursului religios" la Antim, ca și "reflexivitatea scrisului" costinian, "regia momentelor epicului, notele afective și profetice, sentențiile melancolice despre destin", care, la un loc, "dau măsura talentului autentic reflexiv al autorului, prin care începe în istoria narațiunii românești cariera stilului livresc meditativ". Suita analizelor textuale din finalul cărții la Divanul și Istoria ieroglifică, Viața lumii și Psalmii lui Dosoftei culminează în lectura critică a Poemei polone. Ea readuce în
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
marilor spirite, că în cultura noastră Ion Budai-Deleanu a discreditat pretențiile de adevăr ale criticii înainte să putem vorbi de o practică efectivă în acest sens. Având în vedere mai ales Papagalul lui Flaubert de Julian Barnes, dar și secvențe reflexive din Abaddón exterminatorul de Sábato, din Imposibila întoarcere a lui Preda sau din corespondența lui I. D. Sîrbu, cel de-al treilea eseu dezvoltă problematica lecturii așa-zis specializate, un îndreptar desprins din aceste opere despre cum nu se cuvine
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
altă pânză, într-un spațiu intermediar, deschis spre lume și sintetizând-o simbolic, cum scrierile sfântului și ale cărturarilor români o și realizează, în fapt. Iată-l, spre exemplu, pe Mitropolitul Ștefan al Ungrovlahiei, într-un dialog confesiv cu cititorul, reflexiv și autoreferențial, cu interogări de sine și mărturisire a lăsării în nădejdea puterii divine, așa cum se configurează el în prefața la Îndreptarea legii, Târgoviște, 1652. Înainte de toate, toposul înmulțirii talantului, ca reper ținând de responsabilitatea asumată, vocația descoperirii, a scoaterii
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
o realitate după chipul nostru fără să fim conștienți că îndeplinim un act de creație și să ne dăm seama că, în fața acestei realități, pe care am considerat-o independentă și obiectivă, ne-am construit pe noi înșine în mod reflexiv", scrie Paul Watzlawick 171. Orice descriere a lumii dă la iveală caracteristicile celui ce a făcut-o, insistă biologul Francisco Varela. În privința ideii potrivit căreia lumea este invenția noastră, el notează următoarele: "Și, cînd reparcurgem etapele invenției noastre, descoperim ceva
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
în subiectivitate, ci trimite la aceasta. Este vorba de o intrigă a Altuia în Același, care nu echivalează cu o deschidere a Altuia în Același. (Altfel decît a fi sau dincolo de esență) Această urmă a prezenței Altuia, reliefată de particula reflexivă se (alta decît impersonalul se heideggerian), postulează o distanțare de sine, o luare în calcul a sinelui ca fiind Altul, reflecție ce amintește în bună măsură de un alt filosof francez, Jean-Paul Sartre, cu deosebirea că la Sartre acea "distanță
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]