3,930 matches
-
întrebarea cum se explică această particularitate. Cu ocazia unei conferințe ținute la Paris, la începutul anilor ’20, Albert Einstein a fost întrebat ce crede despre Kant. Răspunsul marelui fizician a început cu observația: „Fiecare are un Kant al său”. Această remarcă merită atenție. Einstein dorea, probabil, să sublinieze că personalități cu înclinații intelectuale diferite, care adoptă poziții teoretice adesea incompatibile, vor putea invoca concepte și idei kantiene, fie drept punct de plecare și de sprijin, fie ca fundal contrastant pentru acea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
drept prozaică, posacă, plictisitoare, până la urmă drept probă a lipsei de spirit. Intelectuali rafinați freamătă când citesc o propoziție cum este cea a lui Cioran: „În afară de poezie, metafizică și mistică nimic n-are nici o valoare.”24. Aceasta este, totuși, o remarcă ocazională a unui gânditor altminteri dubitativ, relativist și sceptic, chiar dacă ea sugerează că a gândi sub semnul rațiunii înseamnă a gândi sub semnul mediocrității. Surprinzător mi se pare însă ecoul puternic pe care l-a stârnit, după 1990, publicarea unora
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Kant la întrebarea „Ce trebuie să fac?” (tema filosofiei morale) și răspunsul său la întrebarea „Ce pot spera?” (tema filosofiei religiei), vezi și O. Höffe, Immanuel Kant, Verlag C.H. Beck, München, 1988, îndeosebi pp. 247-258. Vezi în această privință o remarcă scrisă de Kant pe o foaie separată, care se afla în păstrare la Universitatea din Königsberg, remarcă reprodusă în Fr. Paulsen, Immanuel Kant. Sein Leben und seine Lehre, Fr. Frommanns Verlag, Stuttgart, 1898, p. 48. Vezi I. Kant, Religia în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Polirom, Iași, 1996. Pentru o dezvoltare a acestei teme, vezi M. Flonta, Cum recunoaștem pasărea Minervei? Reflecții asupra percepției filosofiei în cultura românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998, îndeosebi capitolul „Două culturi filosofice”. Aceasta ne aduce aminte de o remarcă a lui Kant, în „Cuvântul înainte” al Prolegomenelor sale: „Nu este dat oricui să scrie într-un mod atât de subtil și totodată atât de atrăgător ca David Hume sau atât de temeinic și, totodată, atât de elegant ca Moses
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
idiosincrasii. Ambii par a fi personaje fără trecut. Deși biografii au reconstituit în amănunțime viața lui Chandler, scriitorul s-a limitat la referințe vagi la trecutul său, ca și cum memoria - această obsesie a moderniștilor - ar fi trebuit eliminată cu violență. Cineva remarca, plin de umor, aritmetica variabilă a vârstei lui Marlowe, așa cum apare ea în diverse romane. Detectivul are treizeci și trei de ani în 1933, patruzeci și doi în 1953 și patruzeci și trei și jumătate în 1958 (Henkin, 1998). Pe de altă
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Abuz asupra copilului, 1983). Aceasta înseamnă peste un milion de cazuri raportate anual. Faptul că nu putem estima adevărata incidență a maltratării face și mai dificilă intervenția și prevenția ei, fiindcă acești copii nu pot fi ajutați decât dacă cineva remarcă și recunoaște faptul că au nevoie de ajutor. Deoarece comportamentul abuziv este adesea ciclic, multe probleme de sănătate și de dezvoltare pot conduce la tulburări de comportament, educaționale și psihoemoționale în perioada adolescenței sau în viața de adult, ceea ce, mai
Revista de asistență socială () [Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
este motivul pentru care serviciile sociale găsesc că este dificilă constatarea sa sau „să se efectueze cercetări în acest sens.” (Segal, 1999, p. 224) În India, există posibilitatea ca un astfel de abuz să rămână încă nerecunoscut ca problemă socială, remarca Uma A. Segal (1999). Pe de altă parte, Gita Shah și Rosamma Veedon (1995) precizau că, din punctul lor de vedere, chiar dacă un astfel de abuz există în societatea indiană, punerea lui în prim plan va exercita mult efort și
Revista de asistență socială () [Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
nu constituie un criteriu care să distingă mecanismele de apărare de măsurile defensive. De multe ori, mai ales în aceleași dialoguri dintre Sandler și A. Freud, termenul „manevre defensive” este utilizat ca sinonim pentru „măsuri defensive”. Această observație atrage două remarce: - manevrele sau măsurile defensive constituie, potrivit lui Sandler, niște procese mai complicate decât mecanismele de apărare. Această precizare este demnă de reținut și trebuie pusă în relație cu diferitele aspecte ce vor fi prezentate în capitolul 6 al lucrării noastre. - un
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de două argumente: - în anumite momente, apărările eșuează temporar, iar subiecții pot deveni conștienți de pulsiunile lor inacceptabile, precum și de stilul lor obișnuit de apărare împotriva acestor pulsiuni; - de multe ori, persoanele din anturaj îi semnalează subiectului strategiile defensive. O remarcă precum „Mi se spune că îmi descarc nervii asupra altei persoane decât cea care m-a înfuriat într-adevăr” indică utilizarea deplasării, chiar dacă în momentul respectiv subiectul nu este conștient că recurge la această apărare. Chestionarul este conceput așadar pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
la care nu au putut ajunge. În special mamele ale căror ambiții personale nu și-au găsit împlinirea din cauza statutului lor de femeie pot scăpa de sentimentul de frustrare grație succesului obținut de fiii lor. Freud (1914/1985) face o remarcă asemănătoare atunci când notează că, nu de puține ori, copilul este destinat să împlinească visele nerealizate ale părinților: „El are să fie un om mare, un erou, în locul tatălui; ea se va căsători cu un prinț, aducând o compensație târzie la dezamăgirile
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Le Guen et al. identifică, în aceste diferite denegări, etapele „conștientizării aspectului refulat”: „Nu gândesc așa... nu trebuie să gândesc așa... nu trebuie să-mi permit această satisfacție chiar dacă gândesc așa...”. Această conștientizare s-ar sfârși, potrivit autorilor, cu o remarcă preluată de la Freud (1925a/1987): „Este ceva ce-aș prefera să refulez cât mai mult”. Remarcăm asocierea frecventă între (de)negare și proiecție. Cel care deneagă (în primul sens al cuvântului) atribuie interlocutorului său responsabilitatea interpretării pe care o refuză
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de indignare al mamei, căreia îi atribuie, în schimb, propria lui curiozitate. Acest exemplu are meritul de a demonstra implicarea proiecției (mai cu seamă a proiecției culpabilității astfel evacuate) în acest mecanism de identificare cu agresorul. Să mai notăm aici remarca făcută de Sandler (1985/1989), care avansează ideea unei legături între mecanismul de identificare și mecanismele contrafobice în care subiectul se expune continuu la o situație de pericol pentru a-și domina angoasa. Numeroase activități sportive, mai ales sporturile de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
urmează construirii satului: „Unde s-ar putea afla casa mamei dumneavoastră în acest sat?”, Charles se arată descumpănit și mărturisește că nu s-a gândit de fapt să-i construiască mamei sale o casă. După o pauză, el face o remarcă aparent fără legătură cu întrebarea anterioară: „Ia te uită, am uitat să fac un cimitir în satul meu!”. Notăm în acest răspuns succesiunea a două reprezentări: casa mamei sale, apoi cimitirul. Legătura dintre cele două nu este însă remarcată de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
acest răspuns succesiunea a două reprezentări: casa mamei sale, apoi cimitirul. Legătura dintre cele două nu este însă remarcată de subiect. După cum scrie Widlöcher (1971-1972), în legătură cu izolarea, „conexiunea între cele două reprezentări este singurul element absent”. Putem evoca, de asemenea, remarca făcută de Freud, conform căruia, în cazul izolării, pacientul prezintă „dorința unei simple înlănțuiri de idei” (1909b/1979). Relațiile cu alte mecanisme de apăraretc "Relațiile cu alte mecanisme de apărare" Anestezierea afectivă prezentă în cazul izolării (cel puțin când este
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
înainte. Poetul respectiv avea câteva puncte comune cu sora moartă (amândoi se sinuciseseră), iar reacția pacientului este interpretată de Freud ca „un substitut la lipsa de explozie a durerii” (1918/1979). Izolarea a prilejuit aici o deplasare a afectului. Aceeași remarcă a fost făcută de Fenichel (1945/1953) în descrierea pe care o face izolării, unde arată că „bolnavul poate rămâne calm vorbind despre evenimentele cele mai tulburătoare, manifestând mai târziu o emoție de neînțeles în cu totul alt punct al
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
și o serie de conduite de autopedepsire, care pot conduce la o nevroză de eșec. Persoana poate ajunge până la agresarea propriului eu corporal - de unde și false accidente, boli altfel inexplicabile și chiar acte sinucigașe. Toate aceste eventualități vin în sprijinul remarcei lui Freud (1924b/1974): „Masochistul trebuie să lucreze împotriva interesului propriu, să distrugă perspectivele ce i se deschid în lumea reală și eventual să nimicească propria existență reală”. Aici, termenul „masochist” este luat de Freud în sensul restrâns a ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
niciodată absolute, după cum bine subliniază Freud (1915/1977). Activitatea persistă parțial alături de pasivitate, fie și numai într-o mică măsură. Agresivitatea nu este deci total deturnată dinspre celălalt. Freud (1918/1979) conchide că aici este prezentă ambivalența. El face aceeași remarcă cu privire la prezența ambivalenței în sadismul întors asupra propriei persoane în cazul „omului cu lupi”. În sprijinul acestei observații, A. Freud (în Sandler, 1985/1989) amintește de cazul copiilor sinucigași. Agresivitatea lor se întoarce, în mod evident, împotriva propriei persoane. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
o scurtă definiție, fără a o dezvolta în vreun fel, și-l trimit pe cititor la rubrica Transformare în contrariu. Acest mecanism nu apare deloc în DSM-IV (1994/1996). Exempletc "Exemple" „Înfrânarea agresivității este în general nesănătoasă și patogenă.” Această remarcă a lui Freud (1940/1967) se verifică în cele câteva exemple date aici în mod gradat. Vom prezenta mai întâi exemplele în care sunt vizibile anumite consecințe psihologice, apoi cele care evocă daune corporale provocate propriei persoane sau altcuiva. Autodeprecierea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
O altă consecință a sentimentului de autopedepsire se manifestă prin anumite rezistențe la cura psihanalitică. Pacientul refuză să se vindece, boala aducându-i singurul lucru ce contează pentru el, faptul de a fi nefericit. Freud (1940/1967), care face această remarcă, adaugă că la unii dintre pacienți starea psihică se ameliorează sau chiar devine normală în cazul în care aceștia se confruntă cu probleme reale. Atunci nevoia de autopedepsire este suficient satisfăcută pentru ca pacientul să nu mai recurgă la pedeapsa suplimentară
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Egipt, când ești un Joseph 49 care vrea să pară mai mare în ochii fraților? Dacă examinăm mai îndeaproape motivele politice ale tânărului general, vom afla, fără îndoială, că nu erau altceva decât raționalizări violente ale unei idei fantasmatice”. Putem remarca, în acest exemplu, înlănțuirea mai multor mecanisme de apărare. Transformarea în contrariu a pulsiunii ostile împotriva lui Joseph devine o identificare cu fratele mai mare. Dar a face un război doar pentru că „ești Joseph/Iosif” este un lucru de nejustificat
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
corect dureroasa contradicție dintre ceea ce trăiește și ceea ce și-ar fi dorit. El justifică însă această opoziție printr-un motiv fals (dorința mulțimii). În aceste ultime două exemple, raționalizarea le-a permis subiecților să evite conștientizarea afectelor neplăcute - ilustrare a remarcei făcute de Widlöcher (1971-1972), care semnalează că în testele TAT și Rorschach subiectul poate utiliza raționalizarea pentru a legitima interpretarea pe care o dă unei planșe, fără a face legătura cu o anumită situație pe care planșa riscă să o
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
creație, dar lipsește în reverie. Deși, așa cum afirmă Bachelard (1960), „sub orice poem găsim o reverie”, elementele acestei reverii trebuie să fie adesea îndelung prelucrate de scriitor pentru a se ridica la rangul de poem. Freud (1911/1984) face aceeași remarcă. La origine, artistul caută să fugă de realitate și să își satisfacă dorințele erotice și ambițioase în reverie. El părăsește însă lumea visului pentru a reveni în realitate atunci când dă formă creațiilor sale, grație talentului literar pe care-l posedă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
inventat. Freud (1905 sau 1906/1984), căruia îi aparține această observație, afirmă cu malițiozitate că această identificare este cu atât mai apreciată cu cât ea nu comportă riscuri: pe scenă suferă altcineva și totul este doar un joc inofensiv. Aceeași remarcă este valabilă și pentru eroii de roman. Semnificația pentru patologietc "Semnificația pentru patologie" Putem analiza semnificația pe care o are această apărare pentru patologie încercând să răspundem la două întrebări: - Care sunt patologiile declarate cărora le este asociat refugiul în
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ceea ce face omul să mediteze și să viseze (lecturile)... Este un visător treaz” (Lafon, 1973). Îngrijorător aici nu este atât excesul cantitativ al reveriei, cât preferința manifestată pentru activitatea imaginară în detrimentul vieții reale. Sartre (1940/1986), căruia îi datorăm această remarcă, subliniază faptul că indivizii preferă viața imaginară nu din cauza mediocrității vieții reale, ci pentru că ea „nu presupune nici o adaptare, în timp ce realul este întotdeauna imprevizibil. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării în reverie: totul este bine stabilit”. În sfârșit, o
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
serios de către Fraiberg (1959/1967). Când un copil abandonează universul real, când se arată incapabil să stabilească legături cu persoane reale, preferându-i pe prietenii săi imaginari, acest lucru trebuie să constituie o sursă de îngrijorare pentru anturajul său. Aceleași remarce sunt valabile și pentru adult. Excesul de reverie, scrie Freud, faptul că ele devin preponderente creează condițiile unei căderi în nevroză și în psihoză. „Aici începe larga cale laterală ce duce spre patologie” (1908c/1985). Dar, spre deosebire de psihoză, nevroza nu
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]