17,708 matches
-
pentru că și-ar descoperi propria lui fragilitate, propriul efemer. A nu apărea este o măsură elementară de protecție, care funcționează de ambele părți. Recunoașterea acestui fapt devine o valoare, e marele Adevăr al poetului. Din păcate, se precipită să-l rostească, uneori cu mijloace inadecvate, transformându-l în artificial și neverosimil, în capcană pentru adevăr și pentru iluzie, deopotrivă. Totul sfârșește prin a fi asimilat măștilor. Și atunci, eschiva, ipocrizia, tergiversarea, lălăiala fără obiect devin mijloace de supraviețuire. Iată o posibilă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Pe scurt, fragmentele trimit la sistem și, în îmbinarea lor, ele sunt sistem. Am putea deci spune că ne aflăm, cu Țuțea, în fața celui mai lapidar gânditor român. Un om care a vorbit enorm în viața lui a reușit să rostească, la sfârșitul ei, lucrurile esențiale despre Dumnezeu, om, moarte și eternitate în cele mai puține cuvinte. A vorbit de fapt despre tot, dar a vorbit dinlăuntrul unei concepții, adică al unei gândiri care și-a găsit reperele și care se
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
calitate umană remarcabilă, atâția „băieți buni“, să fi trecut de partea unei mișcări care, judecată cu ochii prezentului, a fost neîndoielnic o întruchipare a Răului? Acestor întrebări nu li s-a dat până astăzi un răspuns. În schimb, s-au rostit sentințe, s-au aruncat anateme, s-au compromis prestigii, s-au distrus viețiomenești.
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
cum erau Înghițite de ape. În urma carului funerar o femeie gârbovită de ani și de neajunsuri, bunica fetelor, vărsa lacrimi amare pentru nenorocirea lor. Nimeni nu va ști vreodată dacă pe cei doi soți i-a ajuns un greu blestem, rostit de mama În vârstă când a fost abandonată, sau a fost Dreptatea Divină. Sătenii spun că i-a ajuns blestemul mamei abandonate. În amărăciunea ei se va fi putut abține femeia abandonată, să nu-si blesteme propria fiică, pentru starea
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
mâncat ce ați mâncat? Mai nimic răspundeau ele Într-un glas, am așteptat să veniți voi cu ceva de mâncare. Dar ouăle vecinilor cine le-a furat? Întrebase el Încercând să rămână calm, În fața minciunilor așa de ușor ticluite și rostite de ele. De unde să știm noi, cine intră În curtea lor? Au un câine... Săndico, tu ce ai mâncat astăzi? Pâine cu zahăr tată, am Înmuiat În apă și i am dat și lui Prâslea. Bineeee! Eu am văzut coji
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
știe să mă prezinte...sau a uitat... Tată! Ești supărat că te-am trezit cu noaptea-n cap, dar ai să-mi mulțumești după aceea. Să sperăm că nu vor fi nori, adăugase Silviu către Andreea. Câtă tevatură am stârnit, rostise Andreea, ca o scuză. Pe toți i-am făcut să se scoale cu noaptea-n cap și cel mai rău ar fi să fie Înnorat. Din nou Îi era frig și ar fi vrut să se adăpostească undeva, iar Silviu
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
O generație de creație fără iluzii trecea dincolo de granit, arzând mocnit, la nesfârșit. Ce să mai spunem noi, cu hainele roase de molii, veșminte cumpărate din talcioc sau în rate, spuneau părinții trăgându-și plămânii; nu mai erau stăpânii vremurilor rostiți în istorie... au murit după gratii și-n munți, obosiți fără vreme și cărunți. Noi am rămas, peste veac, oameni de pripas, să scriem cu un cărbune despre ei, despre alte scântei și poate despre cântecul de zăpadă căzută proaspăt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
imaginari, bineînțeles, pe care-i descoperea pe după sălcii ori în vîrful stîncilor. Apoi îndreptă pistolul spre Virgil strigînd cît îl ținu gura: Sus mîinile! Virgil se așeză neputincios pe un trunchi de salcie răsturnată, clătinînd din cap cu obidă și rostind rar și apăsat: Smintită făptură, doamne! Bărzăunul mai ucise cîțiva dușmani, apoi se așeză pe salcie lîngă Virgil. Știi de ce nu vreau să meargă Ilinca? întrebă el după cîteva clipe, cu voce mai calmă. Nu mă interesează! răspunse Virgil tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
foarte politicos "sărut mîna": Îl aștepți pe nenea Tudor, tanti? Mama Ilincăi îl privi peste umăr nici măcar preț de-o secundă și Bărzăunul nu-și putu da seama dacă s-a uitat la el sau la un țînțar. Pe urmă rosti repede, țuguindu-și buzele ca după mere acre: Nu. Atît: "nu". Și întoarse capul în altă parte. A naibii treabă, gîndi Bărzăunul. Parc-ar avea ceva cu mine. Nu se așteptase chiar la asemenea răceală din partea ei. Doar îl știa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
căzu peste el. Auzi un mormăit furios și cîteva cuvinte cu totul străine de posibilitatea noastră de a le reproduce. Ba încă mai primi și doi pumni zdraveni în spate. Nu te uiți pe unde calci, bă alifie?! Cuvintele fuseseră rostite de Vlad. Bineînțeles că și pumnii fuseseră tot opera sa. Bărzăunul se strîmbă la el, îi trase un picior într-o anumită parte mai moale a corpului, apoi o luă la fugă pînă la alt tufiș. Văzînd că Vlad nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
asta a fost, într-adevăr, o lovitură prea de tot pentru Virgil. Făcu ochii mari și începu să șuiere cuvintele printre dinți: Cum ai zis?... Eu am creier de plastic? Eu ?? Și deveni atît de indignat, încît nu mai putu rosti decît atît: mulțumesc! Și plecă, hotărît s-o rupă definitiv cu Vlad, fără să mai ia în seamă chemările și încercările acestuia de a-l împăca. Atît am reușit eu să aflu privitor la cearta lor. Și mai știu că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
părțile, pătrunseră cît mai adînc în peșteră. Pe măsură ce înaintau, vuietul scădea din intensitate, în schimb fiecare cuvînt spus cu voce mai tare se transforma într-o împletire de ecouri prelungite, ca niște chemări stăruitoare ale adîncurilor. Cît e de frumos! rosti Ilinca plină de entuziasm. Eu cred că nu mai există așa ceva în toată țara, își dădu cu părerea Bărzăunul. Asta s-o crezi tu! îl contrazise Virgil. La noi în țară sînt foarte multe peșteri renumite prin frumusețea lor: peștera
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
nu prea frumoase, se hotărîră să guste vinul chiar și fără paharele de plastic comandate la bufet. Și l-au gustat. Formidabil! Extraordinar! Licoare, dom'le! Ăsta vin, nu borșul de la bufet! Acestea au fost primele expresii care s-au rostit imediat după deșurubarea capacului, fiecare participant la expediție îngenunchind în fața canistrei pentru a gusta mai comod. Și, bineînțeles, nu s-au mulțumit numai cu cîte o gură. Doar nu erau puși special să deguste. Au mai gustat o dată și încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
Ilinca puse, cu ton grav, următoarea întrebare: Ce ne facem, băieți? Toți întoarseră spre ea ochi mari și mirați. Adică... ce vrei să spui?... Cum "ce ne facem?" îndrăzni sa întrebe Vlad. Da, ce ne facem? Ați auzit foarte bine, rosti rar și apăsat Ilinca. Ne lăsăm furați de cei mari?... După ce că noi am descoperit scheletele acelea din Peștera Liliecilor și ne-am și spetit cărîndu-le pînă la școală, ați văzut cu ochii voștri cine s-au dat drept descoperitori! Rușine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
poate intra în fluxul continuum-ului universal, îmbogățind lumea cu noi hipostaze, cu superioare înțelesuri. Inspirația, dicteul constituie o anticipație a unei alte lumi posibile. Natura creează omul ales geniul care devine intermediarul ei neocreator. Astfel, prin mijlocirea geniului, Primordialitatea rostește al doilea cuvânt al Genezei. Acel cuvânt nerostit în ziua întâia, este șoptit poetului: "Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Și pricepurăm șoapta misterului divin.../ Sublimul adevăr...noi l-avem din cer afirmă Eminescu (Preot și filozof). În aceste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în paranteză a nesemnificativului, a comunului, a zilnicului. * Gândirea poetică vorbește despre metafizică în vibrații și iradieri cu ajutorul intelectului "eroic". Poezia gânditoare nu vorbește despre metafizică, ea creează spații, universuri metafizice care sunt deschideri totodată sensice și melodice înaripate. Gânditorul rostește Ființa, poetul întemeiază Ființa, așa cum recunoștea Heidegger: "esența poematică a gândirii salvează domnia adevărului Ființei". O scoate din vremuire și o transformă în prezent etern nunc stans, al lui Boethius. La Eminescu adevărurile poetico-metafizice reprezintă intuiții, acele "fulgurații intelectuale" de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
încerca zădarnic să devină zeu ci, prin frumoase înfăptuiri, să se afle mereu în acord cu natura. Să sfințim viața umană prin instituirea de prezenturi eterne poetice, pentru că există o "vecie a vremii". Sensul cuvintelor în poezie este de a rosti adevărul uman, de a însămânța strălucire, și astfel "bucuria și slava dau în flăcări". Sensul suprem al omului: Crește asemenea pomului tânăr, liberă, virtutea,/ În curăția picăturilor de rouă, prin dreapta/ Înțelepciune și se ridică / Spre umedul Eter"; " În preajma încercării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
nu-i tăiaseră limba. Cumva, cu greutate, silabele își croiseră drum printre dureri, în timp ce degetele ei, degetele vizigotei, băteau parcă aerul, încercând să atingă brațul din întuneric, să și-l apropie de buze, să-i arate cum se deschid și rostesc, stins, ca din altă lume, cuvântul care închidea în el taina botezului ei. Isabel... ... Tot ce știa era că voia să meargă spre Nord. Să mănânce din conserve și să meargă spre Nord. — Cum te cheamă? — Ivan. Atât. Niciodată un
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
varianta inițială. Hamlet reloaded. Toată lumea moare ucisă de toată lumea. Nu. Nu? ...a existat un bătrân care a murit pe treptele unei biserici. A murit de durere. A murit ani de-a rândul, în pagini nu de cronică, ci de cântec rostit întru gloria recitărilor publice, trecut, mai apoi, în cronici care i-au mai adăugat, fiecare, câte un spasm, câte o secundă, câte un secol de agonie. A murit în povești și, mult mai târziu, în endecasilabi și amintiri rămase moștenire
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
că mă lași singură, între lupii aceștia dominați de instincte războinice, tu, singurul meu prieten adevărat! Lupino știa că și Hana are dreptate. Cînd observă că lacrimi mari îi umeziseră fața, întoarse, cu greutate, privirea de la ochii ei tulburi. Hana rostise cu glas tare gînduri care-l măcinau și pe el. Adăugă cu hotărîre: Hana, am să mă întorc! De răzgîndit nu mă răzgîndesc. Nu se poate. Voi pleca mîine dimineață, așa cum am hotărît. Îmi voi căuta familia, chiar de-ar
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
am visat clipa în care voi putea să-mi sprijin fruntea de pieptul tău, să-mi odihnesc trupul la picioarele tale, să-mi îmbăt urechile cu muzica glasului tău! Spune ceva, iubito; sau ai îngropat, poate, povestea noastră de iubire? Rostind aceste ultime cuvinte, glasul lupului se stinse și chipul i se întunecă. Lupino îi percepu dureros suferința. Domnule, vă înșelați. Nu sîntem decît noi aici. Vă asigur că nici o doamnă și nici altcineva nu se află în apropiere! Înțeleptul făcu
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
urmele dumneavoastră, cu speranța că veți ști să mă îndrumați către ai mei; sînt numai eu, cel care, adineaori, v-a salvat din ghearele focului. Aici sînt eu, domnule, Lupino! La auzul poveștii înșirate dintr-o suflare, la auzul numelui rostit de tînărul lup, înțeleptul încremeni. Lupino? Ai spus Lupino? Copil orfan, găsit rătăcind? Dar tu ești fiul meu, Lupino! Cerule, m-ai auzit, mi-ai răspuns! Fiul meu, pierdut... și regăsit, în sfîrșit! ...Tată?! Tînărul lup se retrase doi pași
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
se exprima asupra acestui punct un diplomat din veacul al XVII-lea, care cunoștea bine subiectul: "Cei mai mulți dintre marii seniori sunt mult mai potriviți pentru ambasadele "ceremonie" decât pentru negocieri. Într-o ambasadă a "obedienței", în care oratorul de ocazie rostește doar cuvântări la solemnitățile de botez sau de căsătorie, cu ocazia vreunui deces sau a vreunei nașteri, sau pentru a face jurăminte la încheierea vreunui tratat, iată în ce triumfă ei. S-au născut doar pentru complimente și nu au
Micaela Catargi by Jules Martin Cambon [Corola-publishinghouse/Imaginative/1407_a_2649]
-
gândurile care se întorceau de fiecare dată la el când ceva anume se lega de amintirea lui. „- A plecat, te-a lăsat singură fără să-i pese de ce ți se întâmplă. Uită-l! Nu ai nevoie de astfel de oameni!” Rostise cuvintele cu voce tare, vrând să se convingă singură de necesitatea lor. Oftă. Cu siguranță nu va fi ușor să-l uite, să se comporte ca și cum nu ar fi apărut în viața ei. Își dorea să știe cine e. Să
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]
-
sângereze din nou la impactul cu cimentul dur. Resimțind durerea, Karina se ridică cu greu de jos. „- Cât voi mai plânge din cauza bărbaților? Cât voi mai avea de suferit din cauza lor? Vă urăsc! Ați auzit? Vă urăsc!” Karina tremura în timp ce rostea fiecare cuvânt care îi ieșea de pe buze. Nu-și mai putea controla nici trupul, nici mintea, ura preluând comenzile sub impulsul acțiunii lui neașteptate și dureroase. Ea nu era așa. De ce reușeau unii să scoată la suprafață tot ce era
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]