3,156 matches
-
prăvălie, cu un șorț murdar și lung până la glezne, nu mai prididea cărând vinul cu vedrele dintr-o subpământă noroită de poșirca vărsată. Cârciumarul îl punea să fluiere, ca semn că nu se cinstește din licoare. Când obosea pierzându-și suflul sau când era acoperit de cântul lăutarilor, cârciumarul deschidea trapa beciului, se lăsa într-un genunchi și răcnea congestionat: "Suflă din gură, pungașule!". Din timp în timp, băiatul dădea fuga în spatele coșmeliei unde spânzura de crengile unui dud, de picioarele
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
de acolo i se trag. I s-a părut lui Gheorghe Bălăceanu că epigrama este specia care i se potrivește ca o mănușă (chirurgicală, aș adăuga pentru o potrivită asociere), dar se pare că proza scurtă este mai pe măsura suflului lui de alergător prin curtea humorului. Așa cum am afirmat și la prima sa carte de epigrame și la cea de a doua, evoluția este evidentă iar spiritul de responsabilitate semantică, acela care ne face să tăiem cu mînie proletară din
Privind înapoi fără mânie by Gheorghe Bălăceanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91574_a_93568]
-
ca un degustător de humor de calitate, cum îmi place să cred că sunt. Surpriza a venit într-o zi cînd am primit cîteva mostre de proză, care m-au avertizat că autorul este pus pe fapte mari, că are suflu și ambalaj pentru cele cîteva întîmplări biografice din care și-a luat elan deocamdată. Cred că prima impresie pe care o are un proaspăt cititor al povestirilor este cea a dezinvolturii. Povestirea curge realmente ușor, fără crispare, într-o plăcere
Privind înapoi fără mânie by Gheorghe Bălăceanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91574_a_93568]
-
pustietate. Scriitorul ne spune că regele părăsit ar fi murit de foame și de sete. Însă imediat suspendă orice reflecție de acest fel și adaugă ceva atemporal: „Gloria să fie cu Cel care nu moare.“ Când deasupra deșertului se simte suflul morții și deopotrivă prezența Celui care nu moare, cuvintele ating inevitabil locul tăcerii. Edificiul obscur ridicat de om și lumea stihială a deșertului se situează, acum, în afara celor cu sens sau lipsite de sens. Pentru mintea omenească sunt, cum spune
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
pustietate. Scriitorul ne spune că regele părăsit ar fi murit de foame și de sete. Însă imediat suspendă orice reflecție de acest fel și adaugă ceva atemporal: „Gloria să fie cu Cel care nu moare.“ Când deasupra deșertului se simte suflul morții și deopotrivă prezența Celui care nu moare, cuvintele ating inevitabil locul tăcerii. Edificiul obscur ridicat de om și lumea stihială a deșertului se situează, acum, în afara celor cu sens sau lipsite de sens. Pentru mintea omenească sunt, cum spune
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
el. — E mai bine s-o ținem drept: acolo stă Malaberga! Fără să-l asculte, hunul sări pe cal și, biciuindu-l și împungându-l cu pintenii fără menajamente, îl obligă să coboare pe pantă, prin iarba înaltă, lovită de suflul necruțător al vântului. Tovarășii săi, împreună cu Audbert, îl imitară, deși Kayuk trebui să trudească binișor ca să tragă catârul în jos pe coasta aceea, sub plesnetele ploii. Ajunseră aproape de căsuță, dar nu găsiră pentru animale alt adăpost decât sub coroanele răvășite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
care, prietenoasă, îl ajută să ajungă la un loc sigur. Ud leoarcă, stors de vlagă, ieși din apă, făcu câțiva pași printre copaci și se prăbuși ca o zdreanță în iarbă. Trebui să treacă o vreme până să-și recapete suflul regulat și doar atunci înțelese cu adevărat că se afla pe același mal de pe care se aruncase în apă. Nu-și putea îngădui prea mult timp de odihnă; era posibil ca hunii, căutându-l, să fi pornit la cercetarea temeinică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
deși era întărit cu o placă metalică, scutul ieși din furtuna aceea spart în mai multe locuri. — Am să te fac bucăți, romanule! mârâi Gualfard, când, în cele din urmă, se trase înapoi. Stătu o vreme scurtă ca să-și recapete suflul și imediat, mugind ca un taur înfuriat, i se aruncă iarăși împotrivă cu toată greutatea, scut contra scut, împingându-l îndărăt, până ce romanul ajunse cu spatele aproape lipit de cordonul de gărzi. Un murmur de satisfacție se ridică din mulțime
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
vreme până ce prin ușa de ieșire la creneluri să se arate Chilperic. Salutându-l, Sebastianus observă că îmbrăcase armura. — Ce se întâmplă? Sunt cam cincizeci de cavaleri jos. încotro se duc? După ce-și îngădui un moment ca să-și recapete suflul, Chilperic anunță: — O ștafetă de la Augusta. Cetatea a căzut. Se pare că Reinwalt a dat-o pe mâinile gepizilor și a trecut de partea lor, punându-se în fruntea unui detașament de burgunzi renegați, cei mai mulți dintre ei oameni de dincolo de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în subordinea mea. Deci?... Bătrânul încuviință: — Sunt abatele acestei sihăstrii. Ceea ce vezi tu, de fapt, nu mai e demult un post militar, ci un loc de rugăciune și de reculegere. Nu păstrăm aici bogății de nici un fel și... — Păstrează-ți suflul, călugărule! Știm bine că sihăstria ta e plină de oameni fugiți din Vesontio și din satele de-aici, din împrejurimi. Nădăjduiau că nu-i vom urmări și cu siguranță au luat cu ei aur și bijuterii. Numai că, uite-ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
le imobiliză la spate. Metronius îl pălmui iarăși, poruncindu-i cu putere, printre înjurături, să spună adevărul, că era mai bine pentru el. Cu toate acestea, bagaudul, care sângera pe nas și avea o buză crăpată, continuă să strige, cu suflul ce-i mai rămăsese: — Nu știu, vă spun! Jur că nu știu! Sebastianus îl fixă o vreme, apoi, suspinând, se trase îndărăt și, cu inima îndoită, Metronius făcu la fel. — Ce facem cu el? întrebă. — Cred că nu mai are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
goană în imediata apropiere a pieței, unde găsiră drumul blocat de câteva care, așezate mai mult la întâmplare. Milițienii care le păzeau le făcură loc, dar Sebastianus, în loc să intre în mulțime, se opri, împreună cu tovarășii săi, căutând să-și recapete suflul și privind în jur ca să-și facă o idee despre forțele pe care mai putea conta pentru a opri dușmanul; de-ar fi putut măcar să le impună tratative, să câștige ceva timp. Da, să câștige timp, deoarece Etius încă putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
aici. Cu pumnii proptiți în coapse, Balamber zâmbi sarcastic și observă: — în sfârșit, până la urmă, voi, romanii, vă refugiați totdeauna sub sutana unuia dintre acești preoți. Frumos neam de dominatori! Sebastianus tocmai își pregătea replica, când auzi, purtat de un suflu de vânt cald, un sunet îndepărtat, metalic parcă, încă neclar și surd, dar pe care urechea sa încercată îl recunoscu: o trâmbiță. Atent, își încordă întreaga ființă în ascultare. Sunetul se repetă, de această dată ceva mai lămurit. Din mulțimea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
începutul lui '44. Înapoi la Nesbitt Company, pentru a ajunge succesiv funcționar principal în 1949, șef de compartiment în '53 și director general în '60. De atunci zilele de serviciu semănau foarte mult una cu alta. Timpul trecea molcom, ca suflul unui vânt constant dinspre nord. Iată, acum e 1972, hm, treizeci și patru de ani la firmă, fără a socoti războiul; doisprezece ca director general. Astfel ajungea la cincizeci, anul acesta. Cincizeci? Cu un strigăt, Craig sări în picioare și se repezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
mai bine... -... Mai bine un sfârșit tragic. Exact! Cosmosul are dreptul și șansa autodistrugerii și le va folosi fără să bâjbâie cu primul prilej... Și eu voi face la fel, termină Carol abia șoptit. Capitolul V CÂND FRIGUL IERNII ÎNGHEță SUFLUL fragil al lucrurilor, Carol inventă interminabile plimbări nocturne pe ulițele orașului. Pleca de cu seară, urmat bineînțeles de Filip, și revenea spre dimineață, după marșuri lungi și epuizante, cu oasele frânte de oboseală și carnea vânătă de frig. Cădeau apoi
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
o bănuială cruntă. De unde luau viață aceste bizare creaturi? Probabil că din jurul lor. Poate că moartea violentă și nenorocită a părinților, a soției, a băiatului și chiar a bunicului însuși s-au produs pentru a permite un transfer straniu de suflu vital în ființele acestea de fier, cărora nu Dumnezeu le-a dat viață. Gândul m-a înfiorat și mi-am alungat bănuiala, aruncând după ea cu pietre colțuroase. Dar n-a fugit prea departe. Revenea mereu, perfidă și sâcâitoare, dându
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
monstrul care răpise soarele. Pata de întuneric se clinti în cele din urmă, lingând pământul și, fără ca nimeni să bănuiască, lumina se apropia de sat. Balaurul fu izgonit în afundul cerului, fărâmițat și risipit de vânt, în nesperata alianță cu suflul Bătrânului. Contemplarea de pe înălțimi îi dădea sentimentul suveranității, al unei stăpâniri depline a universului pe care îl putea cuprinde cu privirea. Bătrânul era timorat. Avea el dreptul la o astfel de forță și clarviziune demiurgică? Satul sclipea acum în soare
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
că meșterii armurieri, după ce o încinseseră la roșu, o înfipseseră în pântecul unei tinere sclave. Era considerată călirea perfectă, fiindcă oțelul împrumuta substanțe organice și secreții tainice, dar era și un gest magic, pentru că spada prelua și încorpora pentru vecie suflul vital, tinerețea, suplețea și frumusețea femeii. Brusc, unul dintre animalele împăiate se mișcă și se apropie de ei. Era Rufus, care intrase în încăpere cine știe pe ce ușă ascunsă. Avea privirea răvășită și ceru grafului permisiunea să vorbească. Se
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
prăvălie, cu un șorț murdar și lung până la glezne, nu mai prididea cărând vinul cu vedrele dintr-o subpământă noroită de poșirca vărsată. Cârciumarul îl punea să fluiere, ca semn că nu se cinstește din licoare. Când obosea pierzându-și suflul sau când era acoperit de cântul lăutarilor, cârciumarul deschidea trapa beciului, se lăsa într-un genunchi și răcnea congestionat: "Suflă din gură, pungașule!". Din timp în timp, băiatul dădea fuga în spatele coșmeliei unde spânzura de crengile unui dud, de picioarele
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
pe soțul ei și l-a așezat pe Ahmad în poala ei. Pieptul lui Irene se ridica și cobora ca bătut de vânt. Genunchii i s-au acoperit repede cu sânge. Uită-te unde ești, a spus ea, aproape fără suflu, aproape ca un ecou. Ești acasă. Ahmad a închis ochii. Andy a chicotit, dar, în decorul ăsta, râsul copilului a părut absurd. Jina s-a clătinat pe picioare, gata să cadă, însă Mike era acolo. A luat-o în brațe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
m-a lovit în ureche și apoi îmi smulgeam masca de pe față, respirând cu lăcomie oxigen binecuvântat, uluită că nu murisem. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că eram întinsă pe punte, încă zbătându-mă să-mi recapăt suflul și Aidan era aplecat deasupra mea. Expresia de pe fața lui era un amestec de groază și ușurare. Am făcut un efort supraomenesc și am reușit să vorbesc. —OK, am spus gâfâind. Mă mărit cu tine. Capitolul 23tc " Capitolul 23" M-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
sângele în vene. Dacă n-aș fi venit azi în oraș? Dacă n-aș fi primit fluturașul? Dacă l-aș fi aruncat în primul coș de gunoi? — Și atunci ce facem? Poți să-l dezlegi acum? De-abia îmi regăseam suflul. — Mda, putem s-o facem acum. —Grozav! Putem să începem? Sigur. Dar trebuie să înțelegi că dezlegarea unui blestem așa de puternic ca acesta o să te coste. —Oh? Cât? —O mie de dolari. O mie de dolari? Asta mi-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
Granadei mele natale, iar spusele lui erau atât de vrăjite, că până și cămila mea părea că înaintează în ritmul lor. Mi-ar fi plăcut să repet fiecare dintre vorbele lui, dar memoria mi-e limitată, iar elocința lipsită de suflu, astfel că multe dintre arabescurile poveștii sale nu vor mai apărea, vai! niciodată în vreo carte. — În prima zi din acel an, urcasem devreme la Alhambra, nu pentru a mă duce, după obicei, în mica încăpere a diwan-ului unde întocmeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
deschis nobilelor ispite ale vieții. ANUL HANURILOR 900 de la hegira (2 octombrie 1494 20 septembrie 1495) Înainte de Fès, nu mai pusesem niciodată piciorul într-un oraș, nu mai văzusem nicicând forfota grăbită a străzilor, nu mai simțisem vreodată pe obraz suflul acela puternic precum vântul dinspre larg, împovărat însă de strigăte și de mirosuri. Firește, m-am născut la Granada, maiestuoasa capitală a regatului Andaluziei, numai că veacul ajunsese de acum departe, iar eu am cunoscut-o când ea era pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
înfrângerii, zăpada a căzut peste drumul meu, în anul acela, pentru a treia oară. La fel ca la Granada într-o iarnă a copilăriei mele, la fel ca în Atlas în toamna norocului meu, ea s-a întors cu viscol, suflu devastator, șoaptă nefastă a Destinului. Mă întorceam acasă de la Pavia, în compania lui Guicciardini, după ce dusesem la bun sfârșit cea mai extraordinară dintre solii, ca și cea mai tainică, din moment ce, dintre toți principii creștinătății, doar papa îi cunoștea cuprinsul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]