1,709 matches
-
nu reuși să i le dibuiască. O apucă cu colții de-o labă și-o scutură cu putere. Era ultima ei șansă. Dacă nu-și revenea în simțiri și nu ieșea atunci, focul nu i-ar fi lăsat scăpare. Dar vietatea se mișcă. Se ridică pe picioare și, clătinîndu-se, îl urmă, ținîndu-și fața lipită de șoldul lui Lupino, pînă cînd se strecurară afară. În urma lor, cercul de foc se închise, cu furie, la loc. Reușiseră să se îndepărteze binișor înainte ca
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
un lup solid, dar nici pe departe de dimensiunea unui urs, așa cum își imaginase că arată?! Se grăbi să-și ajungă din urmă tatăl și să-i ghideze înaintarea. Oare părintele său avea idee în ce fel putea să arate vietatea care le tulburase existența? Era tentat să-i minimalizeze forțele, să creadă că tot ce le ajunsese la urechi nu fuseseră decît povești răstălmăcite, dar își reaminti imediat reacția lupilor captivi. Un Om reușise, iată, să-i transforme atît de
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
sufletul la liziera pădurii. Acolo, frămîntat de gînduri, îi aștepta lupul înțelept. Ar fi fost un efort inutil să parcurgă împreună cu Lupino drumul pînă la haită și înapoi. Rămăsese să se odihnească dar și să pîndească. Fusese liniște, semn că vietățile dăduseră uitării apropierea lor de adăpost. Acum, înțeleptul îi întîmpina pe camarazii lui Lupino cu bucurie. Era o ceată mare, căci numai forțele lor unite puteau să facă față confruntării cu Oamenii și lupii lor. Se consultară cu privire la modul în
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
Húsvágó se străduia să o țină În brațe fără să strivească lanul de margarete care Înflorise pe pântecele ei, până mai ieri neted și tare ca o piatră de râu, rotund acum ca o lună Înflorită În care dormea o vietate ciudată asemenea ciobănașului din lună și la care se uitase și ea cândva ca toată lumea. Macii se scuturau de rouă și Îi stropeau fața. Asta era un lucru bun, dar domnul Húsvágó a zis atunci pe limba ei: Copila mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
mult asupra acestui amănunt, abătîndu-se curând asupra frumuseții palatului. Se opreau să se uite îndelung la câte un stâlp sau la tavanul tăiat de mâna unui meșter rar, care închipuise în marile lărgimi ale marmurei de sus un belșug de vietăți, de nori și de arbori. Se uitau și la pereții ciudați și la pardoseala cu joc de alb și negru, la amestecul de piatră verde, neagră, albă, roșie, vânătă, la ochiurile de oricalc încrustat. Auta era foarte mirat că străinii
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
răsărit, dintre cele nouă care păstrau amintirea lanțului de munți, mai adăposti câtva timp niște oameni. După liniștirea apelor, ieși din peșteri o ceată de păstori atlanți, goi și flămânzi. Marea le înghițise turmele. Insula lor era goală, stâncoasă, fără vietăți, fără copaci, fără ierburi. Numai un izvor avea. Câteva tufe sărace mai creșteau printre pietre și oamenii mâncară frunzele. Apoi din crengile tufelor își făcură undițe, înnodînd la capăt fire împletite din părul femeilor. Aprinseră câteva focuri cu tufele rămase
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
departe, vrând să ajungem în satul de unde ne-au luat atlanții. Așa mi-ai spus tu atunci, că ați mers numai spre răsărit. Dar am întîlnit altă pădure și am intrat acolo. Când eu am tras cu arcul într-o vietate mare din neamul antilopelor, care se cheamă gnu, au ieșit dintre copaci niște soldați voinici și înalți cum erau atlanții și ne-au legat. Ntombi a sărutat picioarele căpeteniei lor și s-a rugat așa: "Tu ești zeul și stăpânul
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
pe frunzele de aur. Eșarfa se adună, se strânge la mijloc, Fuge vântul până colo, colț veșnic de natură Iar când din cerul bleu coboară încetinel norul, Se-așterne de la începuturi roșul, Așa va fi mereu. Natura-mi, vie fără vietăți, moartă fără mortăciuni. Iar căldura liniștii permite geniul desfășurat Ce înflorește, se dezmiardă, se împlinește Se desfășoară fericit. Paradis, se iubește și trăiește natural, în propriul ritm. Iarăși cu ochii la cer, la binecuvântatul cer, care de această dată îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
-
firea lucrului să stea sus, pe înserat, să înfrumusețeze Luna. Ele îi țin de urât Lunii, Luna povești le spune. Între ele există un scump jurământ, cum că vor fi mereu împreună. Prin urmare, sus în cer sălășluiesc scumpe, prețioase vietăți, care mai de care mai vii. Vioaie sunt toate, și în seară ne-au jurat că se vor lăsa privite în culcușul lor. Căci ele șed pururi de veghe. Culcușul de flori întrezărit prin lumina ascunsă în noapte se întoarce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
-
gri și să zâmbești : acum știi. Numai când privim înapoi înțelegem cât de mult greșim. Iar când greșim în continuare, fără însă a ști unde, atunci suntem prinși în trecut, sau cel puțin nu putem trăi prezentul. În natură toate vietățile își au locul lor, tocmai de aceea, analizându-le putem cunoaște vrăji nebănuite. Și timpul nu se întoarce, orice secundă fiind irepetabilă. Cockteil (Aventura IV) Îmi place cum simte trupul meu. Cum simt eu. Simți și faci ce vrei tu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
-
îi mai rămăsese, scutură bluza pentru a îndepărta măcar o parte din lichidul care lăsase o pată mare, maro, pe roșul acesteia. Un fluture alb se așeză pe marginea căniței din mâna ei. Se opri din scuturatul bluzei privind mica vietate care își mișca aripile cu atâta grație și finețe încât rămase mută de uimire. Uitase și de cafea, și de pată, și de leagăn, și de valsul care fusese întrerupt de curiozitatea ei, când descoperise masca. Timpul parcă se oprise
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]
-
să zboare când suferă? Sau aripile cad grele pe lângă trupul firav, incapabile să se înalțe? Ea se născuse cu aripile frânte, sau se frânseră atât de devreme încât nici nu-și mai amintea momentul? Cafeaua se răcise în timp ce admirase firava vietate, iar pata maro de pe bluză îi atingea pielea ca o monedă rece. Intră în casă, se schimbă și-și termină de băut cafeaua în fața ferestrei deschise. Florile din straturi, pe care le descotorosise de buruienile invadatoare, se lăsau dezmierdate de
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]
-
o bancă șubredă de lemn, o mamă grijulie Îi spune copilului ei să se poarte frumos când vor intra În casa domnului profesor, ca să nu Îl supere, apoi Își sărută lung pe frunte odrasla . Ajung lângă tomberonari. Scormonitorii În gunoaie - vietăți coborâte parcă dintr-o altă lume - formează un grup retras, gălăgios doar dacă au ceva la bord. De cele mai multe ori mă privesc cu un aer prietenesc și răspund cu promptitudine la salutul meu, În așteptarea, probabil, a unui câștig cât
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]
-
că o senzație perversă, neștiută, a Început să-mi devoreze, cu fiecare secundă scursă, energia, metamorfozându-mă Într-un individ confuz, lipsit de vlagă, epuizat. Mă subjugase, Îmi lichefiase oasele, transformându-mă Într-un gasteropod uriaș și neputincios. Într-o vietate ce lăsa În urmă un miros de aer putred, care umilește și Îndepărtează. Am aflat de la Lisaveta, femeia de serviciu, că domnul administrator Cantemir se simte nespus de rău. O ființă ursuză acest administrator, un individ rigid ca și pereții
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]
-
care nu mai scap. Proteza de lemn e sprijinită de un scaun, lângă masa pe care observ niște bani de hârtie, mototoliți. Urmăresc În liniște picurii de ploaie, ce se desprind de pe frunzele de tei de deasupra ferestrei. Par niște vietăți minuscule, care, după un drum scurt și alunecos, străbătut de-a lungul frunzei, mai atârnă o clipită de marginea zimțată (ca și cum și-ar lua adio), apoi se aruncă disperate În gol. Aș vrea să mă ridic și să deschid fereastra
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]
-
zărească numai nasul un pic și ochii cu care, Între realitate și vis, copilul vedea frânturi din decorul natural al drumului străjuit de o parte și de alta de tufe Înalte de măcieși, pruni pitici și cucute uscate. Toate formau vietăți neprietenoase ce se mișcau și fugeau după căruță, se apropiau și se aplecau peste el amenințător și atunci copilul Întindea mâna spre haina tatălui său să verifice dacă nu cumva distanța față de el crescuse, trăgea sfios și Înfricoșat de colțul
Milenii, anotimpuri şi iubiri (sau Cele şase trepte ale iniţierii) by VAL ANDREESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1708_a_2958]
-
o femeie de treizeci de ani, cuminte și singură. — Eu nu vin cu voi la Tabriz, dragul meu, îi zisese încovoiată peste grămăjoara de mirodenii. Nu-i mai vedea ochii, dar îi auzea plânsul în coșul pieptului, ca pe o vietate lovindu-se de o colivie. — Toată viața am vrut să fiu osti la templu și nu o negustoreasă din souk! Am să vin să vă văd în nord, iar tu ai să te întorci în vacanțe, copilule. El știa că
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
șase, dar niciunul ca el. De-asta nici nu-l las în manej, ci îl călăresc numai eu și îl țin în grajd separat. Și-o imaginase în fel și chip: cu cotețe și fermă, precum Godun, ori înconjurată de vietăți, ca pe arca lui Noe, dar nu proprietară de grajduri și cai, și nici atât de frumoasă. Atunci, seara, îi păruse obraznică, deși părul ei îl impresionase, fiindcă îi amintea de Ghazal, dar acum nu părul, ci pasul ușor săltat, în
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
Ascultă mai departe, încercând să nu râdă. Iubita lui, goală-pușcă, stătea pe un pled desenat cu fluturi și își legăna un picior în aer. Era ea aproape un fluture, lenevind pe o vegetală, și Omar înțelese că, la prima mișcare, vietatea lui buimacă o să-și ia zborul. — Tu nu ai cum să fii altfel decât de sud, te-ai gândit? — Mhm... Abia îngânase, ca să nu rupă vraja. Erau în mansardă și locul lui de dormit era al unui om singur. Femeia
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
ea era iapa năbădăioasă, așa cum voia să o creadă Godun, iar el îi pusese căpăstrul? Erau zile când viața i se părea limpede și ușoară. Nu era cu femei în acele clipe. Alteori însă, panica locuia în el ca o vietate speriată, ca o inimă nouă, care îi bătea în stomac sau în partea dreaptă, sub umăr. „Poartă-te ca un om cu cap“, își spunea stând încovoiat peste propria durere de vintre, iar strânsura din mațe îl dobora. Cel mai
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
Forma cea mai Înaltă, ca și forma cea mai joasă de critică, e o modalitate de exprimare a autobiografiei”. Ce caută, În acest mic scenariu din care persoana umană pare a fi fost evacuată definitiv, autobiografia? Biografia cui? A cărei vietăți neștiute și nevăzute? Reparcurgând pasajul inițial al „Prefeței”, lucrurile se limpezesc: „Artistul e creatorul lucrurilor frumoase”. Dar numai pentru o clipă: ce se Întâmplă cu lucrurile urâte? Ce se Întâmplă, altfel spus, cu zecile de pagini din Portretul lui Dorian
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Începuturi, l-a binecuvântat În postura de stăpân a tot și a toate, zicându-le bărbatului și femeii pe care tocmai Îi zămislise: Creșteți și vă Înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!. Așadar, nu „trăiți În mijlocul” și „Împreună cu”. Nu: „supuneți și stăpâniți”. Riscant imperativ: când ești Dumnezeu, n-ai voie să te exprimi neglijent. Cu atât mai mult cu cât știi bine că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
una dintre remarcile Întâmplătoare care o făcuseră odinioară pe Mademoiselle să plângă. Dedesubt, o unduire amplă, aproape un val și ceva vag alb Îmi atraseră privirea. Apropiindu-mă de apa care clipocea, am văzut ce era - un lebădoi bătrân, o vietate mare, preistorică parcă, bizară, care făcea eforturi ridicole să se cocoațe Într-o barcă acostată la mal. Nu izbuti. Fluturarea de aripi, greoaie și neputincioasă, sunetul alunecos pe care-l producea izbindu-se de barca ancorată care se legăna și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
Pe caprifoiul ce atârna pe speteaza sculptată a unei bănci din fața intrării principale, Îngerul meu păzitor (ale cărui aripi seamănă cu cele ale arhanghelului Gavril pictat de Fra Angelico, exceptând purgatoriul florentin) mi-a arătat un vizitator de elită, o vietate splendidă, galben-pal cu pete negre, cu franjuri albastre și câte o bulină de cinabru deasupra fiecărei cozi negre tivite cu roșu de crom. În timp ce examina floarea plecată pe care stătea agățat cu corpul său acoperit de puf, ușor Încovoiat, continua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
a trimis pe lumea cealaltă cu eter. În anii următori, am folosit multe substanțe letale, dar cel mai mic contact cu acea substanță inițială va face Întotdeauna să se deschidă portalul trecutului prin care va năvăli lumina, atrăgând acea superbă vietate amețită. Odată, când eram deja adult, fiind anesteziat cu eter pentru o operație de apendicită, m-am văzut, cu precizia unei gravuri, Îmbrăcat În costum de marinar, călare pe un fluture Emperor abia zămislit, Îndrumat de o doamnă chinezoaică, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]