16,394 matches
-
1"). Vor mai trece ani până când "Zestrea" uceniciei literare va apărea cu noul titlu în librării. Pe data de 31 iulie, la București, apare cotidianul "Ziua," sub conducerea lui Ioan Slavici. Aici Rebreanu va publica, folosindu-se de pseudonime, cronici dramatice. Pe 17 septembrie - Datare pe piesa "Jidanul" (trei acte), cu tematică semită. Pe 21/28 septembrie publică în "Universul literar" studiul "Revoluția lui Horia, Cloșca și Crișan", care anticipă romanul "Crăișorul". În octombrie/noiembrie devine redactor la "Scena". În anul
Liviu Rebreanu () [Corola-website/Science/297590_a_298919]
-
îi acordă pentru romanul "Ion" prestigiosul [[Premiul Năsturel-Herescu]]. Îm [[1921]] la editura " Viața românească" apare volumul "Catastrofa" (Trei nuvele). În sumar: "Ițic Ștrul, dezertor" [inedită]; "Hora morții"; "Catastrofa" [inedită]. Autorul va publică în revista "Viața românească" și mai multe cronici dramatice . În nr. 1 - 3 din "Biblioteca universală" a editurii Alcalay și Calafeteanu, apare culegerea de povestiri "Norocul" (Schițe și nuvele). În sumar: "Norocul"; "Strănutarea"; "Ițic Ștrul, dezertor"; "Cuceritorul"; "Bibi. Poveste de copii mici pentru oameni mari"; "Cerșetorul"; "Soacra Sfântului Petru
Liviu Rebreanu () [Corola-website/Science/297590_a_298919]
-
Breslau]], [[Viena]]. În luna [[martie]] călătorește la [[Zagreb]] și [[Weimar]], călătorii prilejuite de constituirea societății culturale pan-europene. Aici va susține că "nu vrem nici un fel de politică, ci numai literatură". În [[1943]] apare volumul "Amalgam" (articole, studii, conferințe, cronici dramatice și o nuvelă: "Dincolo"). Mai multe opere de Liviu Rebreanu au fost transformate în decursul timpului în scenarii de film: Casa memorială din [[Maieru]] a fost înființată în [[1959]] de către un grup de elevi conduși de Sever Ursa, un profesor
Liviu Rebreanu () [Corola-website/Science/297590_a_298919]
-
lui Gheorghe Lazăr. Aici i-a avut colegi pe Theodor Aman, viitorul mare pictor, și pe Alexandru Sihleanu, poetul „liră de argint”, așa cum l-a caracterizat Eminescu în "Epigonii". Din această perioadă datează prima sa încercare literară: "Mihai Viteazul, înfățișare dramatică în trei părți". În 1850 merge la studii în Franța, la College de France din Paris, unde îi are ca profesori, printre alții, pe cunoscuții istorici Jules Michelet și pe Edgar Quinet, susținători ai cauzei naționale a românilor din Principatele
Alexandru Odobescu () [Corola-website/Science/297620_a_298949]
-
cultural în domenii diverse: teatru, școala, presa, activitate tipografica. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazeta românească din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic dramatic (1836). Traduce și adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade. Versifica legendele istorice Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamț. A scris și nuvele istorice (Dragoș, Petru Rareș
Gheorghe Asachi () [Corola-website/Science/297627_a_298956]
-
colaborarea la "Lupta", ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele "Democrația" și "Voința națională", unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică ("Epoca", 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale ("O familie de poeți"). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie
Barbu Ștefănescu Delavrancea () [Corola-website/Science/297619_a_298948]
-
Academiei Române. Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu. Un moment important în
Barbu Ștefănescu Delavrancea () [Corola-website/Science/297619_a_298948]
-
și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin "" și prin trilogia dramatică moldovenească. La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913
Barbu Ștefănescu Delavrancea () [Corola-website/Science/297619_a_298948]
-
după Constituția anului I sau un regim militar condus de un general. Din vara 1799, o parte din directori, inclusiv Paul Barras, au susținut alternativă militară. Napoleon se întoarce din Egipt și este considerat ca fiind un „salvator” în condițiile dramatice prin care traversa Franța. Existau semne de însănătoșire a economiei franceze. Revoltele regaliste au fost înfrânte, iar propaganda desfășurată de adepții lui Napoleon combină adevăruri cu mistificări, din care rezultă că Napoleon era „Omul Providențial”. Pe 8-10 noiembrie 1799 , Napoleon
Revoluția franceză () [Corola-website/Science/297527_a_298856]
-
culturală a epocii dintre 1838-39. Negruzzi s-a ocupat și de teatru. Știm că a fost unul din cei care au pornit mișcarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză și a scris și lucrări originale - slabe ca întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: "Cârlanii", vodevil într-un act (1857) și "Muza de la Burdujeni" (1850), în care își propune să ridiculizeze pe puriști și neologiști.
Constantin Negruzzi () [Corola-website/Science/297630_a_298959]
-
premiu de onoare să fie atribuit basului român Emil Crăsnaru. Spre sfârșitul vieții publică două volume "Amintiri" (1973) și "Portrete și siluete din lumea operei" (1983). Cariera artistică a lui Emil Marinescu, în posesia unui registru vocal întins de la tonalitățile dramatice la acelea ale unui tenor liric, reflectă un permanent neastâmpăr, o dorință, parcă tot timpul nesatisfăcută, de a peregrina de la un loc la altul în căutarea unui public nou, asemenea unui Minnesänger din evul mediu. Alături de Dimitrie Onofrei și Traian
Emil Marinescu () [Corola-website/Science/297651_a_298980]
-
(n. 15 septembrie 1911,[1] Adjud, România - d. 24 iulie 1977, București, România) a fost un poet, prozator și actor român. Este absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică din București (1932). Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul lui Theodor Botta, medic, și al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică
Emil Botta () [Corola-website/Science/297693_a_299022]
-
Dramatică din București (1932). Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul lui Theodor Botta, medic, și al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. La Național joacă în roluri de excepție, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc. Aparent anacronic
Emil Botta () [Corola-website/Science/297693_a_299022]
-
de primă mărime. A fost distins cu Ordinul Muncii Clasa II (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”. A primit titlul de Artist emerit (ante 1968). Asumăndu-și, ca și fratele său Dan, spectrul melodic al culturii noastre populare arhaice, alături de marile nuanțe tragice ale culturii poetice universale, el a reușit pe acest fond s.a desfășoare un mare
Emil Botta () [Corola-website/Science/297693_a_299022]
-
poet aproape uitat", în „Dunărea de Jos”, 25 martie 2004, Galați, pp. 3-4. GHICA 2002: Vasile Ghica, "Ștefan Petică - 125 ani de la naștere", în „Viața Liberă”, nr. 3706/30 ian. 2002, Galați, pp.6-7. GHIȚULESCU 2000: Mircea Ghițulescu, "Istoria literaturii dramatice române contemporane (1900-2000) - "cap. "Ștefan Petică la început de secol", Editura Albatros, 2000, pp. 159-160. GÎRLEANU 1904: E. (Gârleanu, Emil), "Însemnări", în „Făt-Frumos”, I, Bârlad, nr. 15, 15 noiembrie 1904, semnat E., pp. 239-240. GORGOS 1912, D. Gorgos, "Un poet
Ștefan Petică () [Corola-website/Science/297600_a_298929]
-
Ștefan Petică, pionierul", în „Tribuna”, XIV, nr. 31 (705), 30 iulie 1970, p. 14. MICU 1904: Ștefan Micu, "Ștefan Petică, omul și poetul", în „Românul”, 48, nr. 39, 14 nov 1904, p. 279. MIHAIL 1993: Mihail S., "Ștefan Petică. Manuscrise dramatice", în „Literatorul”, 7 mai 1993, no. 18, p. 10. MIHĂESCU 1936: N. O. Mihăescu, "O constelație de poeți lirici, "în „Cele trei Crișuri”, 17, nr. 1-2, ian-febr. 1936, p. 9. MIHUȚ 1976:Ioan Mihuț,în vol. „Simbolism, modernism, avangardism. Îndrumări
Ștefan Petică () [Corola-website/Science/297600_a_298929]
-
Între anii 1729-1740 a condus și “Collegium musicum”, societate muzicală studențească fondată de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite și cantate laice. Deși n-a scris muzică de operă, el se interesa de creația dramatică, urmărind spectacolele de la Teatrul de Operă ale curții din Dresda. Aici fusese adus, în 1717, venețianul Antonio Lotti, iar mai târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viața muzicală din Dresda. Cele două solo cantate italiene, „Amorul trădător
Johann Sebastian Bach () [Corola-website/Science/297666_a_298995]
-
rustice sunt redate prin autentice motive populare de dans. Cantatele sale laice ne arată cât de mult a influențat stilul de operă muzica sa. Se știe că la Hamburg, opera germană crease un gen de operă biblică, favorizând pătrunderea stilului dramatic în muzica religioasă. Acest fapt va fi resimțit în Pasiuni, „Magnificat” și în „Missa în si”. Stilul operei italiene este vizibil în cantata-solo „Amorul trădător” și în „Nu știu ce-i durerea”. Unele fragmente din cantatele profane le-a întrebuințat și în
Johann Sebastian Bach () [Corola-website/Science/297666_a_298995]
-
cantata „Înălțimea sa, Leopold” a devenit religioasă, înlocuind alteța sa cu Dumnezeu. Deși a dezvoltat mult dimensiunile cantatelor, Bach nu a ajuns la operă, întrucât nu i s-a oferit ocazia de a scrie în acest gen. În schimb, potențele sale dramatice le-a valorificat în muzica vocal-simfonică. Prima lucrare religioasă este „Magnificat” (1723), un oratoriu cu arii, coruri și pagini orchestrale, executat la slujba de vecernie de la Crăciun, Paști și Rusalii. Textul este latin, fiind extras din Evanghelia lui Ioan. Alături de
Johann Sebastian Bach () [Corola-website/Science/297666_a_298995]
-
linii melodice ce au simplitatea cântecului popular. Este o muzică care exprimă bucuria comuniunii cu Dumnezeu, smerenia omului evlavios și speranța sa în milostivirea cerească. Dacă în „Magnificat” domină o muzica însorită, în Pasiuni găsim pagini de o adâncă tensiune dramatică, ele fiind, de fapt, oratorii scrise pentru Vinerea din preajma Paștelui, când și în biserica protestantă se celebrează Patimile lui Christos. Creată de H. Schütz, în secolul al XVII-lea, Pasiunea a devenit tradițională în muzica religioasă germană. Tema ei constă
Johann Sebastian Bach () [Corola-website/Science/297666_a_298995]
-
polifonică. Comparând fugile din „Arta fugii” cu cele două Clavecine temperate, găsim la primele o formă perfectă și un conținut auster, în timp ce la fugile din a doua lucrare ne surprinde tratarea liberă a formei fugii, ca rezultat al unui conținut dramatic clocotitor. Adâncimea dramatică a Pasiunilor contrastează cu temele glumețe ale unor cantate laice sau cu "quodlibet"-ul din „Variațiunile Goldberg”, inspirația spontană alternează cu calculul rațional, rece. Artistul îndrăzneț din Pasiuni sau din „Fantezia cromatică” este mai cumpătat în unele
Johann Sebastian Bach () [Corola-website/Science/297666_a_298995]
-
din „Arta fugii” cu cele două Clavecine temperate, găsim la primele o formă perfectă și un conținut auster, în timp ce la fugile din a doua lucrare ne surprinde tratarea liberă a formei fugii, ca rezultat al unui conținut dramatic clocotitor. Adâncimea dramatică a Pasiunilor contrastează cu temele glumețe ale unor cantate laice sau cu "quodlibet"-ul din „Variațiunile Goldberg”, inspirația spontană alternează cu calculul rațional, rece. Artistul îndrăzneț din Pasiuni sau din „Fantezia cromatică” este mai cumpătat în unele concerte de clavecin
Johann Sebastian Bach () [Corola-website/Science/297666_a_298995]
-
de romantism, o mișcare care s-a răspândit în Europa ca reacție a raționalismului din secolul al XVIII-lea și se dezvoltă, mai mult sau mai puțin, de-a lungul liniilor revoluției industriale, cu tendința de a reacționa împotriva schimbărilor dramatice asupra naturii cauzate de motorul cu aburi și de calea ferată. William Wordsworth și Samuel Taylor Coleridge sunt considerați inițiatorii noii școli din Anglia, în timp ce pe continent curentul german Sturm und Drang (Furtună și Stres) își răspândește influența până în Italia
Secolul al XIX-lea () [Corola-website/Science/296603_a_297932]
-
interstelar; un flux de plasmă în mediul interstelar. Coliziunea are loc la încetarea șocului, care este aproximativ de 80-100 UA de la Soare din direcția opusă vântului mediului interstelar și aproximativ 200 UA de la Soare din direcția vântului. Aici vântul încetinește dramatic, se condensează și devine mai turbulent, formând o structură ovală mare cunoscută sub numele de helioînveliș. Această structură se crede că arată și se comportă foarte mult ca coada unei comete și se extinde în exterior până la 40 UA în
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
Țara Românească transhumează în fiecare iarnă aici, mulți dintre ei ("Mocanii") stabilindu-se definitiv și amestecându-se astfel cu Românii dobrogeni ("Dicienii"). Această situație continuă și în perioada de început al declinului puterii otomane (sec. XVII). Situația se modifică însă dramatic, odată cu extinderea teritorială a Imperiului rus. În secolele XVIII-XIX, Dobrogea devine un câmp de bătălie între Turcia și Rusia. Situația se agravează după anul 1812 când Imperiul rus anexează Basarabia astfel că Dunărea devine frontiera între Rusia și Turcia. Cu
Dobrogea () [Corola-website/Science/296624_a_297953]