15,701 matches
-
și unele îmbunătățiri proiectului tunului și muniției, inspirându-se după tehnica de luptă germană și rusă, însă rezultatele nu au fost notabile. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Concordia era singurul loc din țară unde erau fabricate tunuri antitanc, uzinele având o importanță strategică majoră pentru Regatul României. În urma decretului-lege numărul 4.012/1940, fabrica de armament și muniții a fost militarizată, fiind protejată inițial de un pluton și jumătate de infanteriști organizați în șase grupe. Începând
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
era asigurată în luna iunie a anului 1941 de către o subunitate a armatei germane formată din patru posturi (trei tunuri antiaeriene de calibrul 20 mm și un reflector). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, uzinele Concordia au continuat să fabrice tunuri antitanc de calibrul 47 mm model 1936, depășind numărul din contractul semnat cu firma de armament Schneider pentru a suplini pierderile și pentru a dota corespunzător forțele armate române. Inițial, au fost comandate 160 de tunuri din Franța, iar
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
calibrul 47 mm model 1936, depășind numărul din contractul semnat cu firma de armament Schneider pentru a suplini pierderile și pentru a dota corespunzător forțele armate române. Inițial, au fost comandate 160 de tunuri din Franța, iar Concordia urma să fabrice 140 de tunuri sub licență. Totalul proiectilelor (explozive și de "ruptură", adică perforante conform terminologiei epocii) de calibrul 47 mm achiziționate era de 80.313 lovituri. În luna octombrie a anului 1942, rata de producție a tunurilor Schneider model 1936
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
armament greu a regimentelor de infanterie. Tractarea tunurilor urma să fie asigurată de către șeniletele Renault UE. Zece exemplare au fost achiziționate în 1937 din Franța, iar ulterior a fost semnat un contract pentru 300 de bucăți care urmau să fie fabricate sub licență în România cu denumirea oficială "șenileta Malaxa Tipul UE". Doar 126 de exemplare au fost însă fabricate la uzinele Rogifer (denumite anterior Malaxa) din cauza sistării livrărilor de motoare, cutii de viteze și instrumente de bord din Franța în
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
fost achiziționate în 1937 din Franța, iar ulterior a fost semnat un contract pentru 300 de bucăți care urmau să fie fabricate sub licență în România cu denumirea oficială "șenileta Malaxa Tipul UE". Doar 126 de exemplare au fost însă fabricate la uzinele Rogifer (denumite anterior Malaxa) din cauza sistării livrărilor de motoare, cutii de viteze și instrumente de bord din Franța în martie 1941. Din acest motiv, pentru tractarea tunurilor anticar Schneider au fost folosite și autovehiculele Horch 901, cu tracțiune
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
Astra din Brașov licența pentru fabricarea a 360 de tunuri de acest tip. Concernul german Rheinmetall a vândut licența pentru 360 de tunuri antiaeriene de calibrul 37 mm uzinelor Astra în anul 1938. Până în luna mai a anului 1941 fuseseră fabricate și livrate doar 102 de exemplare. În luna octombrie a anului 1942 rata de producție a tunurilor antiaeriene de 37 mm era de doar șase exemplare pe lună.
Tun antiaerian Rheinmetall calibru 37 mm model 1939 () [Corola-website/Science/323306_a_324635]
-
Obuzierul de calibrul 152 mm, model 1955, D-20 este o piesă de artilerie cu încărcare manuală, tractată, fabricată de Uniunea Sovietică în anii 1950. A fost observat pentru prima dată în Vestul Europei în anul 1955, fiind denumit M1955 (Model 1955). Indexul GRAU al obuzierului este 52-P-546. D-20 a fost produs sub licență și în alte țări
Obuzier 152 mm M1955 (D-20) () [Corola-website/Science/324063_a_325392]
-
Europei în anul 1955, fiind denumit M1955 (Model 1955). Indexul GRAU al obuzierului este 52-P-546. D-20 a fost produs sub licență și în alte țări, inclusiv în România cu denumirea Model 1981, și a fost copiat de către China, fiind fabricat sub denumirea Tip 66. Tunul-obuzier a fost dezvoltat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind înlocuitorul modelului ML-20 (denumit și Model 1937). Piesa a fost proiectată de către Birourile F.F. Petrov din Ekaterinburg, fiind denumită D-20. Lungimea țevii
Obuzier 152 mm M1955 (D-20) () [Corola-website/Science/324063_a_325392]
-
plăcii de bază asigură o stabilitate mai mare și o manevrabilitate mai bună. Tunul poate fi rotit 360° prin fixarea plăcii de bază, ridicarea fălcelelor cu ajutorul cricurilor mecanice și coborârea roților ajutătoare. Obuzierul calibrul 152 mm Model 1981 a fost fabricat sub licență de către uzinele Reșița, acest lucru fiind posibil după experiența realizării tunului antitanc de calibrul 100 mm Model 1975/ 77. Documentația de licență a fost obținută din China până la sfârșitul anului 1975. Piesa de calibrul 152 mm urma să
Obuzier 152 mm M1955 (D-20) () [Corola-website/Science/324063_a_325392]
-
acționate cu ajutorul unei butelii de aer comprimat aflate pe fălceaua din partea dreaptă. Cadența tunului în primul minut a ajuns astfel la 8-10 lovituri, fiind similară variantei modernizate a obuzierului D-20 (Khitin) aflată în prezent în dotarea armatei ruse. Modelul fabricat sub licență poate fi deplasat cu viteza maximă de 50 km/h pe șosea și 20 km/h pe teren. Punerea în baterie durează 2 minute și jumătate. Obuzierul poate folosi următoarele muniții: proiectilul exploziv OF540, proiectilul perforant BR540, proiectilul
Obuzier 152 mm M1955 (D-20) () [Corola-website/Science/324063_a_325392]
-
Tunul M-46 calibrul 130 mm Model 1954 este o piesă de artilerie tractată, cu încărcare manuală, fabricată de Uniunea Sovietică în anii 1950. China a fabricat o copie a tunului M-46, denumită Tip 59, iar România și Egipt au fabricat variante sub licență ale acestui model chinezesc. Tunul M-46 a deținut până la sfârșitul anilor 1970
Tun 130 mm M1954 (M-46) () [Corola-website/Science/324071_a_325400]
-
Tunul M-46 calibrul 130 mm Model 1954 este o piesă de artilerie tractată, cu încărcare manuală, fabricată de Uniunea Sovietică în anii 1950. China a fabricat o copie a tunului M-46, denumită Tip 59, iar România și Egipt au fabricat variante sub licență ale acestui model chinezesc. Tunul M-46 a deținut până la sfârșitul anilor 1970 supremația mondială în ceea ce privește bătaia maximă. Tunul M-46 calibrul
Tun 130 mm M1954 (M-46) () [Corola-website/Science/324071_a_325400]
-
M-46 calibrul 130 mm Model 1954 este o piesă de artilerie tractată, cu încărcare manuală, fabricată de Uniunea Sovietică în anii 1950. China a fabricat o copie a tunului M-46, denumită Tip 59, iar România și Egipt au fabricat variante sub licență ale acestui model chinezesc. Tunul M-46 a deținut până la sfârșitul anilor 1970 supremația mondială în ceea ce privește bătaia maximă. Tunul M-46 calibrul 130 mm a fost proiectat concomitent cu modelul M-47 de calibrul 152 mm după
Tun 130 mm M1954 (M-46) () [Corola-website/Science/324071_a_325400]
-
Uniunii Sovietice. Documentația de licență pentru tunul chinezesc Tip 59-1 și muniția necesară a fost obținută la sfârșitul anului 1975 de autoritățile de la București. Reprezentanții chinezi au trimis gratuit și trei tunuri pentru a verifica muniția care urma să fie fabricată în România. Tunul Tip 59-1 a fost fabricat de către Arsenal Reșița sub denumirea A412 Model 1982 între anii 1982 și 1989. Folosind muniție Base Bleed realizată de NORINCO, în România s-a atins bătaia maximă de 33 kilometri după 1990
Tun 130 mm M1954 (M-46) () [Corola-website/Science/324071_a_325400]
-
Tip 59-1 și muniția necesară a fost obținută la sfârșitul anului 1975 de autoritățile de la București. Reprezentanții chinezi au trimis gratuit și trei tunuri pentru a verifica muniția care urma să fie fabricată în România. Tunul Tip 59-1 a fost fabricat de către Arsenal Reșița sub denumirea A412 Model 1982 între anii 1982 și 1989. Folosind muniție Base Bleed realizată de NORINCO, în România s-a atins bătaia maximă de 33 kilometri după 1990. Tunul A412 are cadența de 7-8 lovituri pe
Tun 130 mm M1954 (M-46) () [Corola-website/Science/324071_a_325400]
-
Aruncătorul () a fost un aruncător de mine la nivel de companie al armatei franceze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Proiectat de către Edgar Brandt, a fost fabricat sub licență în Statele Unite ale Americii, China și Regatul României. Aruncătorul a continuat să fie folosit și după război de armata franceză până în anii 1960. Aruncătorul era o armă simplă și eficientă care consta într-o țeavă lisă fixată de
Brandt Mle 1935 () [Corola-website/Science/324081_a_325410]
-
33 sau 2,2 kilograme) pentru fiecare din cele nouă aruncătoare Model 1935. Brandt Mle 1935 a fixat un model pentru celălalte aruncătoare ușoare de mine din epoca respectivă. Armata americană a achiziționat licența pentru acest mortier și l-a fabricat sub denumirea M2 începând cu anul 1940. Aruncătorul M2 a fost folosit inclusiv în Războiul din Vietnam. Armata germană a folosit exemplarele capturate sub denumirea "6-cm Granatwerfer 225(f)". Regatul României a achiziționat înainte de începutul celui de-al Doilea Război
Brandt Mle 1935 () [Corola-website/Science/324081_a_325410]
-
Doilea Război Mondial 125 de mortiere Brandt Mle 1935 și licența pentru fabricarea altor 175 de exemplare în țară. Acestea au fost realizate la uzinele Voina din Brașov. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, uzinele Voina au continuat să fabrice aruncătoare Brandt Mle 1935, depășind numărul din contractul semnat cu uzinele Brandt din Franța pentru a suplini pierderile și pentru a dota corespunzător forțele armate române. Linia de producție a fost transferată către Regia Metalurgică, rata de producție a mortierelor
Brandt Mle 1935 () [Corola-website/Science/324081_a_325410]
-
total de aproape 2.7 milioane de vehicule au ieșit pe linia de fabricație. Mașină aparține clasei de mijloc superioară, numită acum Mercedes E-Class. Predecesorul este W 114/115, succesoare este seria 124. Atât predecesorul și succesorul au fost fabricate încă aproximativ un an în paralel cu W 123. Seria 123 a stabilit noi standarde de siguranță al vehiculului și a fost un pionier al Combi-urilor din această clasă că și al turbo diesel-ului în autoturismele Mercedes-Benz. Decizia
Mercedes-Benz W123 () [Corola-website/Science/324073_a_325402]
-
a apărut din iunie 1977 până în august 1985, din care 15 509 cu un motor diesel. Între 1966 și 1967 au fost oferite Mercedes 110 „Coadă de rândunica” că și combi din seria "Universal"; puținele bucăți (sub 3000), au fost fabricate în Belgia la IMA sub licență Daimler și au rămas exemplare „exotice”. Alte combi-uri Mercedes, dricuri și ambulanțe au fost toate conversii ale companiilor de carosare, la fel a fost și pentru W 114/115, din care nu a
Mercedes-Benz W123 () [Corola-website/Science/324073_a_325402]
-
generalul Gheorghe Popescu, iar Uzinele Reșița au trimis directorul general și conducătorul secției de armament. Lucrările începute în luna ianuarie 1936 au fost finalizate în august, când caietul de sarcini avea deja 200 de pagini. Primele opt baterii au fost fabricate de către consorțiul Vickers-Armstrong în Marea Britanie. Oțelul era turnat și laminat la Sheffield, uzinarea țevilor și închizătoarelor era realizată la Newcastle-on-Tyne, iar muniția și predictorul (aparatul central de tragere al bateriei) erau fabricate la Dartford și, respectiv, Crayford. Asamblarea era realizată
Vickers Model 1931 () [Corola-website/Science/324083_a_325412]
-
200 de pagini. Primele opt baterii au fost fabricate de către consorțiul Vickers-Armstrong în Marea Britanie. Oțelul era turnat și laminat la Sheffield, uzinarea țevilor și închizătoarelor era realizată la Newcastle-on-Tyne, iar muniția și predictorul (aparatul central de tragere al bateriei) erau fabricate la Dartford și, respectiv, Crayford. Asamblarea era realizată la uzinele din Barrow-in-Furness. În luna martie a anului 1939, toate bateriile și munițiile comandate în Anglia fuseseră fabricate și livrate. În plus, în țară începuse deja procesul de fabricație la uzinele
Vickers Model 1931 () [Corola-website/Science/324083_a_325412]
-
la Newcastle-on-Tyne, iar muniția și predictorul (aparatul central de tragere al bateriei) erau fabricate la Dartford și, respectiv, Crayford. Asamblarea era realizată la uzinele din Barrow-in-Furness. În luna martie a anului 1939, toate bateriile și munițiile comandate în Anglia fuseseră fabricate și livrate. În plus, în țară începuse deja procesul de fabricație la uzinele Reșița pentru restul de 17 baterii și muniția necesară acestora. Cel mai important incident a apărut la începutul anului 1938, când predictorul Vickers a fost supus probelor
Vickers Model 1931 () [Corola-website/Science/324083_a_325412]
-
un coupe cu 4 locuri. Coupe-ul și limuzină aveau multe puncte în comun din punct de vedere stilistic, și totuși nu se putea folosi nici o piesă a limuzinei pentru variantele coupe și decapotabile. Pentru variantele coupe și decapotabile s-au fabricat de patru ori mai multe piese, în mod manual. Aceste modele erau ultimele modele fabricate de Mercedes-Benz manual, și aveau un pret aproape dublu în comparație cu limuzinele. Modelul 220 SEb/ C a fost primul model Mercedes-Benz, de serie, care avea frane
Mercedes-Benz W111 () [Corola-website/Science/324101_a_325430]
-
de vedere stilistic, și totuși nu se putea folosi nici o piesă a limuzinei pentru variantele coupe și decapotabile. Pentru variantele coupe și decapotabile s-au fabricat de patru ori mai multe piese, în mod manual. Aceste modele erau ultimele modele fabricate de Mercedes-Benz manual, și aveau un pret aproape dublu în comparație cu limuzinele. Modelul 220 SEb/ C a fost primul model Mercedes-Benz, de serie, care avea frane pe disc, pe puntea față. Referință „SE(b)/C” era unică, deoarece marca diferență față de
Mercedes-Benz W111 () [Corola-website/Science/324101_a_325430]