17,219 matches
-
niște mari campioni. De fapt, visau cu îndârjire că într-o bună zi vor juca precum cei mari cu arbitri și spectatori în tribune; chiar auzeau exclamațiile de bucurie și aplauzele puternice ale celor din urmă, adresate deocamdată celor care alergau de zor. Antrenorul, pe nume Peniță (o poreclă, numele adevărat nu l-am știut niciodată), își lăfăia picioarele goale în iarba grasă și înaltă din spatele porții și privea mereu în sus spre soarele dogoritor parcă se ruga de el să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
se opri uimit câteva clipe, își ridică ochii spre tribune și-i trase un șut anemic în direcția porții. Balonul pluti în aerul cald de parcă era dezumflat și când atinse pământul se mai rostogoli fără rost câțiva metri. Un fotbalist alergă numaidecât, în timp ce antrenorul striga: Mai repede, mai repede! Mișcă-te, mișcă-te! Sportivul trase un șut puternic spre poartă. Portarul încercă să prindă mingea, dar ea alunecă în celălalt colț al terenului. Acolo nu se afla nimeni, încât balonul se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
sale. Vă rog nu mai aruncați cu pietre, vă rog spunea el, mișcat. Spectatorii au luat-o ca pe o sfidare, ca pe un afront la adresa echipei noastre. Să cadă în genunchi, spuneau ei scandalizați. Ai noștri s-au spetit alergând să dea patruzeci cincizeci de goluri, iar ei, puturoșii, n-au fost în stare nici de golul de onoare. Să cadă în genunchi, altfel îl linșăm! scandau aprins cei din tribune. Golanule! am dat banii degeaba, uite ce meci am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
că succesul va fi deplin. Teodora nu se mai opunea, pășea de parcă era în transă. Matei se grăbea spre locul unde se plimbaseră cu un an în urmă. Teodora accepta jocul, o amuza chiar. Și atunci au început amândoi să alerge. El se repezea înainte, dar nici ea nu se lăsa mai prejos. Frunzele galbene săltau în văzduh, aerul vâjâia, aleea li se părea prea lungă. Am ajuns. Nu mai are rost să ne grăbim. Imediat vom afla lucruri neștiute despre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
restaurantului din parcul cel mare în zi de lucru, la ora amiezii. Mi-am căutat un loc potrivit, ferit de razele soarelui arzător și de prea multă umbră, nu departe de grupul de tineri ce se zbenguie în apă, se aleargă pe nisipul cald. Exuberanța și strigătele lor de bucurie, trăind din plin viața, deoarece sunt la vârsta nemuririi, se văd și se aud cu claritate din locul unde m-am așezat. I-am privit cu viu interes câteva clipe, apoi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
cum de m-am gândit să o vizitez. I-am răspuns că eram în trecere prin acel oraș de care mă legau unele amintiri (disparate acum și anoste). De peste gard, se auzeau o muzică fără ritm și glasuri de copii, alergându-se prin curtea vecină. Un câine schelălăia odată cu ei, umbra sub care mă aflam se mărea, căldura de vară își căuta loc peste tot. Mă simțeam mulțumit că ajunsesem acolo, deși nu după multe clipe strada mă chema iarăși, balansul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
prima mișcare, capul lui uriaș s-a înălțat mârâind nervos. Am grăbit pasul, dulăul a țâșnit în picioare. Mi-am spus să nu-i dau atenție, să mă grăbesc. Mi-am aruncat totuși privirea în spate. Câinele mare și negru, alerga spre mine. Cu teamă încercam să merg mai repede, să scap de el. Când am dat colțul străzii, m-a ajuns din urmă și, fulgerător, m-a înșfăcat de picior. Colții lui ascuțiți mi-au pătruns adânc în carne. Pantalonul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
și se îndepărtă de fereastră. Trebăluia prin casă gândindu-se la anii ce au trecut când casa, încăperile ei și curtea, răsunau de zarvă și veselie. Erau copiii ei ce se jucau cum numai la vârsta inocenței se joacă cineva, alergau cu dezinvoltură în curte învârtindu-se în jurul mărului ca în jurul pomului de crăciun. Se jucau de-a ascunsa prin cotloanele casei, răsturnau lucrurile, dar ea nu se supăra. Acum, din tot ce-a fost, au rămas casa și mărul. Nici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
consolat. Într-un fel o înțelegea pe bătrână fiindcă avea și el suflet și o mamă de aceeași vârstă. Cu toate că nu primea bacșiș, o înțelegea mai departe pensia ei venea regulat ca și avionul de București. Uneori, simțindu-se prea alergat de șeful lui, poștașul o drăcuia pe bătrână în gând: Baba cloanța asta când o să plece pe lumea cealaltă! Să vină aici un om cumsecade care să-mi dea și mie bacșișul ce mi se cuvine. Poștașul gândea așa fiindcă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
pe verticală doar trei pereți din spatele casei, mai rezistenți, care aveau și ei crăpături mari, dizgrațioase. Un nor de praf alb, uscat, înecăcios s-a ridicat în jur, încât casa, ceea ce mai rămăsese din ea, nu se mai vedea. Camionul alerga departe, trecuse fulgerător, nimeni nu-l văzuse. Șoferul fluiera fericit că-și depășise norma. Când ultimele cărămizi și grinzi se prăbușiră peste alte cărămizi și grinzi, praful se ridică spre cer și casa își dezvălui deodată goliciunea, dezmățul obiectelor din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
să nu fie vizitat de nimeni. Pentru că nici băieții lui nu veneau la el, se obișnuiseră și ei cu alt mod de viață, în concediu preferau să meargă la munte sau la mare. Prima oră a trecut pe nesimțite, trenul alerga repede pe câmpia albastră și întinsă. Peste trei ore, începu să se plictisească. Ieși pe coridor, privi pe fereastră zăpada sclipitoare. N-avea ce să vadă, încât reveni în compartiment. Acolo se aflau câteva persoane, oameni posomorâți, unii moțăiau, alții
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
se făcea că trenul pe care-l aștepta plecase, iar el încerca cu disperare să-l ajungă. La o fereastră o văzu pe fiica lui, îl chema fluturându-și mâna. Striga, dar el nu auzea sau nu înțelegea nimic. Bătrânul alerga, alerga, trenul prinsese viteză și el se convingea tot mai mult că n-o să-l ajungă niciodată. Geanta, hainele îl împiedicau și deodată se debarasă de ele. Vagoanele treceau în mare viteză, nenumărate vagoane verzi și din urmă răsăreau ca
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
făcea că trenul pe care-l aștepta plecase, iar el încerca cu disperare să-l ajungă. La o fereastră o văzu pe fiica lui, îl chema fluturându-și mâna. Striga, dar el nu auzea sau nu înțelegea nimic. Bătrânul alerga, alerga, trenul prinsese viteză și el se convingea tot mai mult că n-o să-l ajungă niciodată. Geanta, hainele îl împiedicau și deodată se debarasă de ele. Vagoanele treceau în mare viteză, nenumărate vagoane verzi și din urmă răsăreau ca din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
apoi de tren. Porni în goană spre peron. După ce trecu de gară, pătrunse într-un compartiment. Nici nu observă dacă se afla cineva acolo. Stătea pe banchetă privind în gol. Când își reveni, se ridică și ieși în hol. Trenul alerga printre munți. Păduri de brazi se întindeau peste tot. Pe versanți se zăreau pârtiile de schi. De departe, stațiunile montane păreau niște adunături de cuburi colorate din jocurile inocente de copii. Vedea și serpentinele și podurile ce traversau râuri repezi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
să-l nemulțumească. Tot numărând, adormi cu respirația ușoară și sforăit ca de copil. Zdruncinăturile îi purtau capul într-o parte și în alta. Bătrânul visa legănându-se ca într-un balansoar. Se făcea că era acasă, copiii, mici fiind, alergau prin camere cu dezinvoltura vârstei juvenile, încăperile răsunau de râsete și veselie. Și în vis, ochii lui se îndreptau cu mai multă dragoste spre fată. El spera și în somn că ea va fi întotdeauna aproape. Își ridică mâna ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
Giulietta, Viorica Cortez, cu "o"-ul din Viorica accentuat à la Texas și "e"-ul din Cortez à la... conchis tadori. Cu Plácido ne-am simțit foarte bine și în Carmen la Nisa, împreună cu Ernest Blanc. Era relaxat, binedispus, nu alerga de la un teatru la altul. Cu mare greutate, reușisem să o am și pe mama alături atunci. Trebuia să plătesc pentru toți, să depun bani în bancă... Era un public senzațional la Nisa, iar direc torul, un mare businessman, făcea
Cortez by Mihai Stan, Viorica Cortez, Leontina Văduva () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1357_a_2698]
-
întrețineam mereu cu o glumă, cu o vorbă bună, nu avea timp să se gândească la ale lui. Am avut atunci un scenograf francez care m-a nefericit profund. Toată scena era, de fapt, un... pod. Nu cred că am alergat vreodată mai mult în viață cât am gonit în spectacolele acelea, ca să umplu scena! Îl mai suceau încoace și încolo, dar tot pod era. Elena Mauti-Nunziata era Micaëla, iar Tom Krause Escamillo. Cinci ani mai târziu, îi aveam parteneri pe
Cortez by Mihai Stan, Viorica Cortez, Leontina Văduva () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1357_a_2698]
-
trecând pe linia de rezervă unde sunt și acum, nu mai sunt apt nici pentru armată, au zis șefii că dacă nu mai am dinții mei, nu mai văd bine să-mi recunosc soția de la distanță, obosesc repede fără să alerg și alte impendimente mi-au găsit doctorii, nu mai sunt apt pentru armată. Ziceam că am fost detașat la Baia Mare-Maramureș, la Gărzile Patriotice,unde am lucrat 4 ani de zile,ce ți-e și cu vremurile astea și evenimentele
Fapte şi evenimente ce nu trebuie uitate by Ioan Duduc () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1270_a_1902]
-
dar vede trasoarele lovind fuselajul Liberatorului. Căutând să revină a treia oară la atac, observă că nu mai are niciun coechipier în apropiere. Din formația inamică, un Liberator rămas în urmă, coboară din ce în ce mai jos. Cu motorul IAR-ului în plin, aleargă după acesta. A coborât la 200 metri înălțime, iar avionul inamic în față, la circa 1 km distanță, se târăște să poată trece Dunărea. Ținând motorul în plin, IAR-ul reușește să se apropie de el la circa 400 metri
Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1389_a_2631]
-
O tăcere grea s-a abătut asupra noastră. Sperasem atât de mult de la această misiune, încât am avut senzația că ne cuprinde deznădejdea. Ce s-a întâmplat? După aterizare, avionul s-a îndreptat rapid spre postul de comandă, către care alergam cu toții împreună cu generalul Gheorghiu. Acesta era livid, înțelegând că misiunea eșuase, și căuta deja felul în care avea să raporteze guvernului acest eșec. Faptul era cu atât mai grav cu cât era vorba de primul act de însemnătate vitală pentru
Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1389_a_2631]
-
la Viena! Da, mi-era frig, frig cumplit. Singur, în mijlocul șoselei, întuneric, frig, începusem să tremur. Trebuie să mă mișc, trebuie să fac ceva, nu mă puteam lăsa pradă disperării... Am împins bagajul spre marginea șoselei și am început să alerg, poate că astfel voi reuși să mă încălzesc puțin. Cum au putut să mă lase astfel? Ce înseamnă această mare bătaie de joc?... Și la urma urmei de ce? Pentru ce această pedeapsă cruntă, umilitoare? Cu ce greșisem?... Fugeam când în susul
Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1389_a_2631]
-
Mihail Sadoveanu (apăruseră în 1904, deodată, întâile patru cărți ale prozatorului), care se plimba de-a lungul peronului așteptând trenul. Cititor pretimpuriu, băiețașul îi cunoștea deja scrierile și chiar chipul, din tipărituri, așa că nu este foarte de mirare că a alergat imediat să-l întâmpine. Bărbatul corpolent - altfel atât de tăcut - l-a primit cât se poate de prietenos (eu cred că autorul Ochiului de urs a privit totdeauna copiii ca pe puișorii de jivine), l-a luat de mână, continuându
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
întins pe malul canalului: cetățeanul, probabil cu mintea încețoșată de alcool, căzuse în apa care nu era totuși adâncă și se înecase. De zbenguielile noastre din curte nu mai țin minte nimic. De mine știu însă că aveam obiceiul să alerg ca un nebun, plin de sudoare și cu fața roșie ca focul, în jurul marelui rond de flori din mijlocul curții, scoțând șuiere ca o locomotivă cu aburi în călduri și refuzând să mă opresc, în ciuda oricăror somații. Ca să vin la
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
părinții nu trebuiau nicidecum să afle, la patinajul din curtea bisericii unitariene sau apoi la cel din parc, unde ei mă îndemnau iarna, mergeam de asemeni cu mare plăcere și cât de des: mă distram de obicei de unul singur, alergând sau făcând „bogăne“. Îmi plăcea să patinez de unul singur și pe zăpada înghețată de pe strada noastră, destul de lungă, de la statuia Sfântului Gheorghe la cea a Fecioarei Maria. Ca școlar, părinții mei au început să acorde o importanță deosebită distracțiilor
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
risipite fără economie pe obrajii partenerului răbdător, pe ochii lui tiviți de lungi gene negre, care nu scăpa de supliciu decât la intervenția maică-sii. Băgând de seamă mârșăvia, buna mea mătușă Virginia, uitând o clipă de dragostea pentru mine, alerga să mă denunțe maică-mii („Uite ce-ți face nebunul!“), iar eu, știind ce mă așteaptă, o tuleam pe stradă. Dacă aș fi încăput pe mâna alor mei, tot biata Virginia ar fi sărit să mă apere. Îl socoteam pe
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]