16,567 matches
-
așa nu mai vede lumea exterioară prin obiectiv. Termină prin a se fotografia pe sine. - Dar nu de aia te-ai retras dumneata. - Într-un anume fel, da. La sfârșit, și eu mă fotografiam pe mine. - Și Întotdeauna ai suspectat peisajul? Viața? Faulques, care punea, distrat, niște pensule În ordine, s-a gândit la Întrebare. - Nu știu. Presupun că În ziua când am plecat de acasă cu o raniță pe umăr, Încă nu. Ori poate că da. Poate că m-am
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
cutie cu chibrituri și a aprins felinarul cu gaz. Ca efect al penumbrei, imaginile pictate pe perete păreau să-i dea ocol ca niște fantome. Ori poate că nu era penumbra, și-a spus, aruncând o privire Înceată și circulară peisajului pe care noaptea aceea, ca multe altele, Îl posta pe malul râului morților: un loc cu ape Întunecate și liniștite, pe al cărui mal opus se adunau, privindu-l, umbre Însângerate care nu răspundeau decât cu vorbe triste. Faulques a
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
și nu ne lasă să ne băgăm În vorba lor. Suntem de-acum În secolul XV. Maeștrii bătrâni știau, ca nimeni altul, să facă vizibil invizibilul. Te-ai uitat la munții și stâncile din fundal? Te duc cu gândul la peisajele geometrizante de la sfârșitul secolului XIX, la Friedrich, la Schiele, la Klee. Mă Întreb ce nume i-am putea da acestui tablou azi. Poate Malul ambiguu. Sau mai bine Teologie picturală pe o topografie geologică riguroasă. Cam așa ceva. Dumnezeule, Faulques, ce
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Malul ambiguu. Sau mai bine Teologie picturală pe o topografie geologică riguroasă. Cam așa ceva. Dumnezeule, Faulques, ce tare greșim! În fața unui asemenea tablou, fotografia nu-i bună de nimic. Numai pictura, poate. Orice tablou bun a aspirat dintotdeauna să fie peisajul altui peisaj, nepictat; dar, când adevărul social coincidea cu cel al artistului, nu exista duplicitate. Era magnific când se separau, iar pictorul trebuia să opteze Între supunere și Înșelăciune, recurgând la talent pentru a face ca una să pară cealaltă
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Sau mai bine Teologie picturală pe o topografie geologică riguroasă. Cam așa ceva. Dumnezeule, Faulques, ce tare greșim! În fața unui asemenea tablou, fotografia nu-i bună de nimic. Numai pictura, poate. Orice tablou bun a aspirat dintotdeauna să fie peisajul altui peisaj, nepictat; dar, când adevărul social coincidea cu cel al artistului, nu exista duplicitate. Era magnific când se separau, iar pictorul trebuia să opteze Între supunere și Înșelăciune, recurgând la talent pentru a face ca una să pară cealaltă. De aceea
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
lumea prin singurele două sisteme posibile: logica și războiul. Nici În chestia asta nu-i prea mare diferență Între noi doi. Nici unul dintre noi nu face fotojurnalism etic. Dar cine face? Olvido luase decizia de a-l Întovărăși pe când priveau peisajul devastat din Portmán. Ori, cel puțin, atunci o anunțase. Știu un loc, sugerase Faulques, aidoma unui tablou al doctorului Atl, dar fără fugă și lavă. Acum, deoarece cunosc acele tablouri și te cunosc și pe tine, mi-ar plăcea să
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
taluzuri sparte, tapisa fundul viroagelor, printre limba-soacrei uscate și smochini morți, ca niște limbi de lavă solidificată și veche. Pare un vulcan rece, murmurase Olvido, uimită, când Faulques oprise mașina, luase geanta cu camerele foto, și merseseră amândoi prin acel peisaj de o frumusețe sumbră, ascultând scrâșnetul pietrelor sub pașii lor, În tăcerea absolută a imensității pustii, părăsită de mâinile omului de aproape un secol, dar pe care vântul și ploaia continuaseră s-o erodeze În forme capricioase, născătoare de torente
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
atelier enorm. Atunci, printre molozurile care se Întindeau până la marea din apropiere, soarele la asfințit se arătase o clipă pe sub stratul de nori plumburii și o strălucire roșie explodase În apă, ca să se Întindă precum erupția unei lave incandescente prin peisajul chinuit, peste crestele sparte ale spălătoriilor de nisipuri aurifere, râpele cu zgură și turnurile miniere prăbușite, care se profilau În depărtare. Faulques ridicase aparatul În fața ochilor, ca să prindă totul Într-o fotografie, iar Olvido renunțase să-și mai frece mâinile
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Cam cât Întunericul, aproximativ. Aproape trei kilograme pe centimetru pătrat. Markovic s-a Încruntat un moment. - Vorbești de aer. - Firește. Croatul a părut să se gândească la asta. În cele din urmă, a făcut un gest cu care a cuprins peisajul, ca și cum ar fi existat vreo legătură Între una și alta. - M-am tot gâdit la ce am vorbit zilele astea, a spus. La poza mea, cadrajul ei enorm și toatele celelalte. Poate că are sens. Că dumneata n-ai luat
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
neștiintei noastre. Așa-i? Nu era o Întrebare. Pictorul de război s-a așezat lângă croat, privindu-i mâinile: late, scurte, cu unghii boante. Cicatricea de pe mâna dreaptă. După ce privise lentilele În lumină, Markovic Își pusese ochelarii și privea iar peisajul. - O priveliște cu adevărat frumoasă, a insistat. Îmi amintește de litoralul țării mele. Îl știi, firește. Faulques a Încuviințat. Cunoștea bine cei cinci sute cincizeci și șapte de kilometri ai șoselei șerpuite dintre Rijeka și Dubrovnik, litoralul cu golfulețe povârnite
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
insule, verzi de chiparoși și albe de piatră dalmată, care Împestrițau o Adriatică cu ape Închise, liniștite și albastre, fiecare cu cătunul, zidul venețian ori turc și clopotnița ascuțită la vârf a vreunei biserici. Văzuse și cum părți din acest peisaj fuseseră demolate cu tunul În săptămâna pe care Olvido Ferrara și el o petrecuseră Într-un hotel din Cavtat, asistând la spectacolul dat de Dubrovnik sub bombele sârbești. Unii ziceau că fotografia de război era singura care nu scociora prin
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Eu mă Îmbăiez În incendii de noapte. Și, când el Îi mângâiase pielea ca de găină, muiată În lumina stacojie care n-o Încălzea fiindcă era rece și depărtată ca a unui vulcan de pe peretele unui muzeu și ca a peisajului chinuit din Portmán, Olvido se răsucise delicat În brațele lui, iar el se gândise o clipă la diferențele dintre cuvintele „Înfiorare” și „presentiment”. Ivo Markovic tot mai privea marea. — Cred că ai dreptate, domnule Faulques, a spus. Ai dreptate când
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
solidă. Mai satisfăcător și banal. Cu sânge cald, chiuind de bucurie, În timp ce-ți jupuiai victima. - E ca alcoolul și sexul, a adăugat. Te calmează mult, te ușurează. Dar pentru oamenii care, ca noi, au privit multă vreme același peisaj, această ușurare e departe. Un brici rupt În molozul unei case, un munte golaș În spatele unui gard de sârmă ghimpată, fundalul unui tablou spre care mergi Întreaga viață... Locuri, amintește-ți, din care nu te mai poți Întoarce nicicând. A
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
de puștile călăilor, cea cu trăsături africane, care se uita, muribundă, la privitor, cea care În planul cel mai din față deschidea gura ca să scoată un urlet tăcut de oroare. Și Olvido Ferrara, În toate colțurile și În toate liniile peisajului vast care ar fi fost cu neputință de observat și compus fără prezența ei. Ca În vulcanul cel roșu, negru și brun, care era vârful picturii murale, punctul unde convergeau toate liniile, toate perspectivele, Întreaga tramă complexă și neîndurătoare a
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
continua să stea la fereastră, goală pușcă sub cămașa bărbătească, privind umbreluța de fum negru care acoperea orașul, și din când În când ridica pe jumătate aparatul, ca și cum ar fi făcut o fotografie, dar pe loc Îl lăsa jos. Un peisaj omicid, unde a zămisli călăi nu-i mare lucru. Dar să vedem cine-i frumosul care vede asta și-o pictează. Faulques a stins amintirea cu o sorbitură din berea pe care tocmai i-o adusese chelnerița. Apoi s-a
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
În loc să Întărească, luminau tonurile culorilor pe o imensă transparență. „Frumusețe”, și-a zis, revenind la amintirile lui, era unul dintre cuvintele posibile; dar numai unul dintre ele. Se gândise la asta de vreo două ori și Împreună cu Olvido, pe vremuri. Peisajele frumoase nu Însemnau Întotdeauna lumină și viață, nici viitor după cinci după-amiaza ori după orice altă oră pe care oamenii ar fi stabilit-o cu inexplicabil optimism - Faulques s-a gândit iar la Ivo Markovic și și-a strâmbat buzele
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Markovic și și-a strâmbat buzele scurt și crud. Olvido și el vorbiseră despre asta În fața unor acuarele de Turner, la Tate Gallery din Londra: Veneția În zori, spre San Pietro di Castello ori dinspre hotelul Europa, putea fi un peisaj idilic perceput cu ochii unui pictor englez de la jumătatea secolului XIX, dar și frontiera difuză - acuarela și nuanțele ei ambigue erau perfecte pentru așa ceva - dintre frumusețea unor zori și reprezentarea plastică pe care paleta variată a Universului, spectrul cromatic fascinant
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
a conchis, coborând pe scări. Totul avea aspecte bune și rele: o stradă, o tranșee, o durere. Acela, concret, Îl condamna la unele lucruri și Îl punea la adăpost de altele. Markovic devenea astfel doar un element În plus al peisajului. Chestiune de priorități. De momente și termene. Și, când adevărata durere, cea intensă, a sosit, În fine, cu un spasm care i-a Împietrit pântecele, pictorul de război scosese deja două comprimate din cutie și le Înghițise cu un pahar
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
trăgând focuri inutile În bombardierele de vânătoare turcești. Carmen Elsken a sosit la cinci și un sfert. Faulques a auzit-o venind. S-a spălat pe mâini, și-a pus o cămașă și i-a ieșit În Întâmpinare. Ea admira peisajul, Încercând să vadă, dintr-o strungă de deasupra golfului, locul pe unde trecea zilnic șalupa cu turiști. Își lăsase părul liber, purta o rochie de la Ibiza cu bretele, lungă până la glezne, și sandalele de dimineață. — Frumos loc, a spus. Liniștit
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
pensula, fiece moment din memoria lui, fiece unghi al existenței. Copilul amintea de trăsăturile soldatului-călău care Îi supraveghea pe fugari. Mama căzută se repeta, rând cu rând, până la infinit. Blestemat fie rodul pântecelui tău. Carmen Elsken avea dreptate. Răutatea ca peisaj. Cine numea toate acestea Oroare cu majusculă - prea multă literatură pe această temă - nu făcea decât să intelectualizeze simplitatea evidenței. - De ce mi-ai vorbit În port? Faulques și-a revenit cu greu. Femeia stătea În fața lui. Avea umerii goi sub
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
care Îi Întâlniseră pe ai lui Faulques când el văzuse acel tablou Întâia oară. La el Însuși acolo, neclintit, privind cum Olvido Ferrara intra În viața lui. Un drum care Înainta drept, amenințător ca linia crispată a unei Împușcături, În peisajul pictat pe perete, până Într-un loc precis din Balcani. Ce naiba! Surprins, pictorul de război s-a oprit și a sorbit din cafeaua rece rămasă În ceașca de pe masă, sprijinită pe coperta albumului The Eye of War. A reflectat la
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
pe o pajiște, griuri aidoma asfaltului de pe o șosea răscolită de șrapnele, tonuri de albastru murdar pentru cerul Înnegurat de fumul venit de la casele În flăcări. Și un verde lichid ca ochii femeii pe care și-o amintea În acel peisaj, cu blugii strâmți pe picioarele lungi, sahariana kaki, părul blond strâns În două cozi legate cu elastice, geanta cu aparatele foto pe umăr, și un singur aparat pe piept. Olvido Ferrara mergând pe șoseaua care ducea la Borovo Naselje. Ea
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
mai păreau zone pustii. Sub lumina intensă a reflectoarelor cu halongen, totul părea să i se topească În creier În stilul picturilor impresioniste: culori, spații, volume care nu reușeau să se integreze corect decât pe retina privitorului. Acolo, figurile și peisajele terminate erau la fel de reale, la fel de cinstite - numai artistul e cinstit, și-a amintit din nou - ca și cele care abia se insinuau, formele anunțate pe perete, tușele minuțioase și liniile grosolane, cu vopseaua Încă proaspătă, aplicate cu degetele pe figurile
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
al soarelui a depășit linia mării, lângă Insula Spânzuraților, și primele lui raze orizontale i-au Încălzit pielea, făcându-l să-și mijească ochii. Abia atunci s-a ridicat, și-a scuturat acele de pin de pe pantaloni și a aruncat peisajului o scurtă privire circulară. Pescărușii țipau, zburătăcind În jurul turnului, ale cărui pietre le aurea lumina roșietică de la răsărit. Dincolo de zare, coasta accidentată se profila În negura ușoară a zorilor, cu Înălțimi marcate În perspectivă de diferite tonuri de cenușiu, de la
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Atl, numit Doctorul (1875-1964), a aderat În Spania la principalele curente artistice și politice de la Începutul secolului. A reorganizat mișcarea artistică revoluționară din care au făcut parte Orozco, Siqueiros și Rivera. L-a preocupat În special de reflectarea fovistă a peisajului mexican și a scris studii despre arta populară și hispano-colonială din țara sa. Este vorba probabil despre pictorul spaniol Juan de Borgoña (sfârșitul sec. XV-1526), care, În 1510, a pictat la Barcelona catapeteasma dispărută a bisericii el desaparecido Pi și
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]