KorAP: Find »[drukola/base=îngâna & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...61 62 63 ...65 >

1,615 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

slujește la morți și la botezuri. Ștefan cere să-i lumineze "Patimile" mult dragă inimii lui se dă doi pași îndărăt și o privește îndelung într-o visare. Și, meșterul Roșca zice c-a terminat-o? El... el așa zice, îngână egumenul cu sfială. Meșterul Roșca, întâi s-o termine! spune Ștefan sec. Păi, el zicea... Ce se mai văicărea că Măria ta l-ai pus, de trei ori l-ai pus s-o dea jos, și... Și-o s-o dea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
a îmbrăcat o cămașă luată de pe cadavrul unui oștean era o cămașă sfâșiată, noroită, sângerată... Îl priveam îngroziți și nu înțelegeam ce voia să facă. Ai uitat să spui că, de fapt, îmbrăcase "cămeșa morții"... murmură Ștefan. Da... "cămeșa morții" îngână el cu voce tremurătoare. Plin de noroi și sânge, cu capul gol, cu pletele în vânt, a ridicat ochii spre noi, ne-a zâmbit; era atâta tristețe dar și hotărâre în ochii lui... Ne-a făcut cu mâna un semn

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
împuțite în soare... Ce să-ți mai spun? Știi doar cum l-au recunoscut pe împărat... Și gata! După încălțări. Uitase să-și scoată și jambierele de purpură brodate în fir de aur cu același falnic "vultur bicefal"... Da... uitase, îngână Țamblac sfârșit. Păcat. L-au batjocorit, pentru... pentru niște încălțări... Să fi încălțat și el, acolo, niște opinci, niște obiele, ceva... Și... și mai departe? Ajunge!! Gata!! strigă Țamblac violent. Nu-ți ajunge?! Nu mai vreau!! I-au tăiat capul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
dor dezăgăzuit nu putu scoate decât un gângăvit slab, un scheunat. Mâinile lui îi pipăie părul, scoate ac cu ac, le aruncă și părul eliberat se revarsă pe spate ca o cascadă, în valuri... Dar eu... eu... reușește Maria să îngâne suspinând. Te-am așteptat... Cât te-am așteptat... Nu mai aveau nevoie de cuvinte. O sărută pătimaș și ea se lipește de el dăruindu-i-se toată. Cămașa sfâșiată cade mototol la picioarele ei. Și, ca atunci când a fost prima

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
șiroind pe obrazul Voichiței. Ooo! Veverița mea dă apă la mâțe... E grav... Cine te-a supărat?! Acu scot spada! Voichița, cu ochii împăienjeniți de lacrimi, printre sughițuri, bolborosește: Mă... Măria ta... Ștefane! o corectează el. Ște... Ștefane, Măria ta... îngână printre suspine. Slo...slobozește-mă! A... alungă-mă! Dă-mi dezlegare! Păsărica mea vrea să zboare? Ți-am dat slobozenia doar... Ești liberă. Să te alung? De ce?! Și... și, mă rog, unde pohtește Domnița Maria Voichița să plece? Voichița își

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu ea, am întrebat-o: "Ce să fac?!... Ce să fac?!" Își înghite lacrimile. Ștefan își reține un surâs fin: Ai vorbit cu "Sfânta"? Vorbit... Mi s-a arătat în vis. Și ce ți-a spus? "Pleacă!" mi-a spus, îngână ea înăbușit, sughițând. "Voichițo, mi-a spus ea, Măria sa e Domn mare! Tu... tu cine ești? O... o biată fată, ostatică în colivia de aur a Măriei sale. Ai cutezat să ridici ochii vrăjită asupra Domnului și Stăpânului tău!" Până când?! suspină

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
el moale, cu blândețe. Da, am furat! strigă ea aprig. Am furat ceva... ceva ce aparține Doamnei!... Eu nu aparțin nimănui! rostește Ștefan sec. Domnul aparține țării! Cât despre "Doamnă"... Unirea noastră a fost o chestiune politicească. "Chestiune politicească?"... îl îngână Voichița. Din partea "Domnului" poate "Doamna", însă, te iubește! Eu știu! Prea bine știu! Cât înțelegeți, voi, bărbații, sufletul femeii... De-aș pleca, Doamna Maria și-ar afla pacea. Ștefan tace. Se duce la fereastră. Dangătul molcom al clopotului de vecernie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
pacea. Ștefan tace. Se duce la fereastră. Dangătul molcom al clopotului de vecernie al Mirăuților îndulcea văpaia cerului incendiat de asfințitul soarelui spre apus. Maria își va afla pacea mai lesne, că n-are a o căta decât pentru sine, îngână Ștefan. Cumplit e să dai socoteală pentru pacea miilor de suflete ce așteaptă de la tine mântuirea. Și... și tu să nu le-o poți da... Pe Mărușca ai iubit-o mult?! cade ca un trăsnet întrebarea. Ștefan se răsucește spre

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
târzie. De ce... de ce a trebuit să moară tocmai ea? spune el într-un târziu, încet, chinuit. N-aveau destui îngeri în Ceruri? Poate... poate am fost eu blăstămat să n-am parte... Poate... poate pentru că n-a plecat la timp, îngână Voichița. Poate... poate n-a mai putut... Sau poate... poate n-a mai vrut să.... Între dragoste și moarte nu-i decât un pas. Eu, spune ea încetișor, abia auzit, eu știu aiasta... O țigancă mi-a ghicit în palmă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
E... e mai presus de puterile mele... Îți faci iluzii că "te iubește"! izbucnește Maria într-un râs isteric, batjocoritor. Nu pe tine te iubește! Nu pe tine! Pe cealaltă! Pe aia cu care a zămislit pe bastardul acela! Mărușca, îngână Voichița. Vezi că știi?! "Măruța" lui! Pe ea! Nu pe tine! Toți spun că-i semeni ca două picături de apă. În tine, o iubește pe ea! Tot pe ea! "Marea lui dragoste!" rostește batjocoritor. Îți faci iluzii! Nu! Nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
nu înțelege. Ce face Maria? Maria?... șoptește răgușit. Maria?... N-a vărsat o lacrimă. Am rugat-o. Plângi... Te rog, Maria, plângi... Nici un cuvânt. Împietrită. Nici o lacrimă... Nu mai vede, nu mai aude... Mi-e frică pentru ea, Ioane... Sărăcuța... îngână Țamblac. Și eu mă tem pentru ea. Și Bogdan, mititelul... Ce nenorocire... Cine ar fi crezut?... Ca un trăsnet... Ștefan se sprijină de cămin. Abia se mai ține pe picioare. Jarul țiuie subțire, trage să moară; se făcuse frig în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
se lasă moale într-un jilț. Și Alexandru?! întreabă Țamblac speriat. Bârsan, pe ocolite, povestește: Galioanele turcești au venit... Și Alexandru?! repetă Ștefan întrebarea. A... a căzut... și principele, gângăvește el cu glas stins. L-au tăiat... L-au tăiat?! îngână Țamblac sprijinindu-se de spătarul jilțului. Și... și moldovenii mei?! strigă Ștefan. Tăiați! Toți trei sute?!... Toți! Ștefan tace. Țamblac tace. Bârsan tușește, își drege glasul și povestește: De hramul Sfântului Nicolae... În zori... Galioanele turcești ne băteau cu pușcile... Principele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
lanțuri... ce trebuia să încheiem alaiul de izbândă pe ulițele Stambulului... Pe mare, în timpul unei furtuni, am ucis turcii... Am aruncat ancora la Cetatea Albă... Ștefan nici nu-l ascultă: merge de colo-colo, bolborosind: Lac turcesc... Lac turcesc... Săracu' Alexandru, îngână Țamblac. Mi-a fost teamă că așa se va sfârși... Marea Neagră lac turcesc... O nenorocire nu vine niciodată singură, se căinează Țamblac. Când o afla Maria... Ce facem Ștefane? Ștefan se oprește brusc: Maria?! Maria să nu afle! Să nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
și mi-am zis, spune Țamblac cu năduf, că, la banii lor, împrumutul e un dar. Oare Veneția nu datorează nimic Moldovei?... Ași! Ne tot îmboldesc: Ce aveți de gând cu datoria ceea?" Deci... tot noi le suntem lor datori, îngână Ștefan cu amar. Oare atât de puțin prețăluiesc sângele ce l-am vărsat apărându-i și pe ei, "Creștinătatea" toată? Meritam, dacă nu banii lor, măcar puțină recunoștință. Măcar atâta... Suflete de negustor, spune Vlaicu. Îi doare-n fund, bombăne

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
afund. Marele Crasnaș Dumnezeu să-l hodinească, a luat toată vina asupra sa; el tot era pierdut. Și... și a înverzit... a înverzit salcia în mațele lui? întreabă Cupcici îngrozit, obsedat de salcie. Înverzit... Cu frunze... Cu rădăcină cu tot, îngână Isaia îndurerat. Mi-era groază să intru și să ies pe poarta cetății. S-a uscat, acolo, în par. Dumnezeu să-l hodinească... Atunci au plătit cu capul și boier Lazea Pitic și Șandru de Dorohoi și alți boieri, mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
și mure?! De ce te-ai băgat de te știai slab de țâțână?! Numa' tu mi-ai adus căcatu-aista pe cap! se întoarce el acuzator spre Alexa. Numa' tu! Dracu' m-a pus să mă bag în cârd cu Cârpă-n-cur, aista, îngână Alexa spăsit. Acu... acu, ce facem, ce facem cu boier Cârpă aista? se agită Isaia. Cupcici cade în genunchi, îl imploră: Nu spui! Tac mâlc! Mormânt! Jur! Pe pruncii mei! Jur!... Apăi, nu merge așa, sare și Alexa furios. Jur

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
spune și un zâmbet cinic, drăcesc îi schimonosește gura. Au n-ați aflat ce-a pățit sărmanul Cupcici în noaptea aiasta chiar? Alexa și Negrilă îl privesc uluiți. N-ați aflat?! Chiar n-ați aflat?! Ce?!... Ce?!... Sărmanul boier Cupcici... îngână Isaia jalnic, neconsolat. În noaptea aiasta chiar, în puterea nopții, l-au călcat tâlharii! L-au jefuit de scule și-apoi i-au făcut de petrecanie, spune el și cu latul palmei își taie beregata, jeluindu-l. Săracu' boier Cupcici

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-mi săruți mâinile! le spune apoi brusc pe un ton sever. Nici nu se va lumina de ziuă și Cârpă aista va fi la picioarele lui Vodă: "Iertare Măria ta! Nu eu! Ei! Ei!..." Alexa se pleacă, înghite în sec, îngână ușurat: Mulțămesc boier Isaia... Nu mi-am dat sama... Să-l ierte Dumnezău... Și... și să ne ierte și pe noi... Dracu' l-a pus să se bage?! Nu se știa că-i năvleg?! Cu mâna lui și-a făcut

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Doamne! De câți ani aștept clipa aiasta! se închină Alexa. Dă Doamne să ne bată turcii! întărește Negrilă ruga cu o cruce mare. Parcă poți să știi ce mai clocește Diavolul și... și, Doamne-ferește, "cade ca mâța, tot în picioare", îngână Alexa cu îngrijorare. Când vrea ceva Vodă, nimeni și nimic nu-i stă în cale. De aceea, să nu zicem hop până n-am sărit! spune Isaia frământat de un gând. De aceea, bine ar fi să "netezim căile Domnului

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mai pohtește și "Catapeteasma" aiasta?! Tăutu, cu ochii în pământ, se foiește, se codește și tace... Ce pohtește?! Ești surd?! Te-am întrebat! Te-am... Ștefan bănuiește și nu mai întreabă. Oftează... Bea... Ce pohtește? întreabă el încetișor. Po... pohtește, îngână Tăutu, pohtește pe voievodul Alexandru ostatic... zălog... chezaș de credință la Înalta Poartă... În tăcerea ce se lasă, nu se aud decât niște suspine înăbușite. Și, deodată, ca o furtună, izbucnesc strigătele boierilor: Nu!! Nu-l dăm!! E voievodul nostru

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
el. Parcă eu n-aș vrea? spune cu tristețe și flutură mâneca goală. Mi-a luat coifu'! se căinează Dumitru. Muierea dracului! Fără coif nu se poate! Să-mi fi lăsat osmanlâu', la Podul Înalt, măcar să-mi fi lăsat dreapta... îngână Niculai cu amar intrând în cârciumă. Pe furiș, din spate, se strecoară un băiețandru, că nici tuleele nu i-au mijit, nici șorțul de băiat de prăvălie nu l-a scos: Nea Dumitre, șoptește el. Nea Dumitre... Ce vrai, mă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
dezlănțuie Ștefan. Vin în haită! Ne-au împresurat din trei părți. Din față, de peste Dunăre, turcii! Din spate, de peste Nistru, tatarii! Din coaste, de peste Milcov, frații noștri muntenii! Ne strâng într-un clește! Și noi, la mijloc, răstigniți între tâlhari! îngână în barbă Stanciu. Și bătuți de Dumnezeu... O minune dumnezeiască doar, îngână Vlaicu. Să punem popii să ne cetească... încearcă Mihail să arunce o vorbă de duh, dar se gândește că mai bine tace. Să vină de nu s-au

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
față, de peste Dunăre, turcii! Din spate, de peste Nistru, tatarii! Din coaste, de peste Milcov, frații noștri muntenii! Ne strâng într-un clește! Și noi, la mijloc, răstigniți între tâlhari! îngână în barbă Stanciu. Și bătuți de Dumnezeu... O minune dumnezeiască doar, îngână Vlaicu. Să punem popii să ne cetească... încearcă Mihail să arunce o vorbă de duh, dar se gândește că mai bine tace. Să vină de nu s-au săturat de trântaie! glăsuiește Șendrea. I-am mai belit o dată! amintește Duma

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
zice-, de-om scăpa, și tu și eu, și, de-oi mai freca cu șezutul Scaunul acela de la Suceava, să vii, să mă cauți. Am o vorbă cu tine... Năică, înviat din morți, cu ochii lui albaștri luminoși, îi zâmbește îngânând: Vin... vin Măria ta... Vin Să trăiești Doamne! dă Toader să-i sărute mâna iar. Să trăiască Ștefan Vodă!! strigă țăranii. Stați-stați, că nu s-a terminat! spune Ștefan încruntându-se. Pentru... pentru obrăznicia de a-l fi înfruntat pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu restul. Lacrimi, suspine, smiorcăieli de fericire... Ștefan trage mult aer în piept, o strânge pe după umeri pe Maria, mângâie creștetul Olenei, iar Petru i s-a și cocoțat în spinare... Ștefan privește în jur, cu bucurie și durere totodată, îngână: Acasă... Și războiul aista... se întunecă el și oftează. Alexandru se luptă cu somnul și cu un vrăjmaș nevăzut, pe care, harcea-parcea, îl taie cu latul palmei: Mamăăăă!! Ce-am mai spârcuit la tătărâme, harști-harști, din goana calului! "Și ei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]