7,050 matches
-
după care se trece la discutarea termenilor ce pot fi folosiți pentru a vorbi despre umanitatea Logosului divin. Autorul insistă asupra uniunii (henôsis) Logosului cu natura umană, superioară oricărei posibilități omenești de a concepe unirea a două entități (ca o analogie imperfectă este acceptată doar aceea a raportului dintre cărbune și focul care îl face să ardă), cele două naturi rămînînd totuși distincte (asynchyta). Ca de obicei, Chiril respinge în mod explicit opinia celor care concep întruparea ca un act prin
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
sufletului cu trupul nu derivă din natura proprie a acesteia, ci se produce prin voință divină, în timp ce pentru Leonțiu din Ierusalim trupul și sufletul sînt unite printr-o necesitate naturală. Acest lucru îi permite celui dintîi să se folosească de analogia cu ființa umană pentru a explica relația dintre divin și uman în Cristos, pe cînd cel de-al doilea renunță complet la un asemenea procedeu. Bibliografie. Ediții: Contra monofiziților: PG 86/2, 1769-1901. Contra nestorienilor: PG 86/1, 1400-1768. Studii
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
pentru că de comportamentul lor depinde viața statului roman și a Bisericii. Această convingere era răspîndită și în cultura păgînă, de exemplu la retorul Temistios, un literat foarte influent la curtea de la Constantinopol. Poate istoricul intenționa să propună din nou, prin analogie cu concepțiile păgîne referitoare la idealul suveranului perfect, o concepție referitoare la „bunul împărat” creștin. în orice caz, atenția sa se îndreaptă mai cu seamă spre tulburările din sînul Bisericii; cu toate acestea, cînd povestește luptele dintre ortodocși și eretici
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
mare parte registrului popular, colocvial. Larga pătrundere în scris, mai ales în jurnalism, a acestui registru oferă în prezent noi atestări - poate surprinzătoare - ale vitalității prepoziției a în îmbinările care exprimă asemănarea și mai ales interpretarea semnelor. Sînt produse, prin analogie, combinații noi: unele se păstrează încă, sub aspect lexical, în registrul popular - "cocoșii rurali care cucurigesc a pagubă" ("Gazeta de Vest", 36, 1990, 8); altele așează nonșalant în tiparul construcției diverse neologisme, chiar terminologie politică contemporană: "ușile vraiște, care dau
"A..." by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/17146_a_18471]
-
prepoziția compusă de-a, a cărei apartenență la registrul popular este indiscutabilă - după cum este indiscutabilă și prezența sa în scrisul jurnalistic actual. Mă refer, și de această dată, nu la sintagmele fixe, adesea inevitabile - ci la folosirea creatoare, bazată pe analogie. E vorba atît de construcția cu sens modal, cît și - mai ales - de cea folosită în denumirile jocurilor de copii. Pentru primul caz, citez o formă analogică glumeață bazată pe un neologism - "de-a spontanelea" ("Opinia studențească", 48, 1990, 2
"A..." by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/17146_a_18471]
-
metaforic destul de mare, dar perfect motivat pentru că regăsește coerența imaginii, apare în enunțul "ne paște din nou o blazare soră cu moartea" (arhiva pe Internet a "României literare", 1997). Substituirea se produce de altfel în ambele direcții ale raportului de analogie; dispare deci, adesea, și moartea: "sperînd într-o explozie culturală soră cu integrarea europeană" (EZ 2319, 2000, 8). în asemenea cazuri, probabilul model idiomatic se estompează, textul putînd fi interpretat prin sensul mai general metaforic al relației de rudenie. Dicționarele
Rudenii și vecinătăți by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/17163_a_18488]
-
precădere din unghi ideologic - operele. În Unde și interferențe ponderea o dețin studiile despre cei mai de seamă scriitori germani și austrieci ai secolului al XX-lea; cartea excelează prin bogăția informației, claritatea expunerii, profunzimea analizelor, pregnanța unor relații și analogii în contextul literaturii universale, mai toate studiile fiind mici monografii. Ele luminează cu precădere cimentul ideatic al construcțiilor prozastice (căci toți scriitorii înfățișați sunt prozatori), nu fără a remarca și alte elemente, unele cu urmări considerabile în devenirea literaturii pe
SORA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289792_a_291121]
-
deplină maturitate” a mitului. O dată stabilită „forma standard”, autorul își îndreaptă atenția asupra scrierilor intertestamentare, încercând să observe în ce măsură datele furnizate de acest corpus corespund celor oferite de cel anterior. Rezultatul căutării este însă negativ; el relevă doar existența unor analogii parțiale între paradigma creștină a mitului Anticristului și paradigma iudaică a „adversarului lui Dumnezeu”. Prin urmare, originea mitului va trebui căutată în intervalul dintre cele două perioade analizate, și anume între anii 40 și 180 d.Cr. (capitolul 16 al Didahiei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de soluții: simbolice, algebrice și gematrice. Tipul de interpretare simbolică este cel mai bine reprezentat de Irineu. În viziunea episcopului Lyonului, numărul 666 sugerează simultan două idei: cea de recapitulare a răului în persoana Anticristului și cea a imperfecțiunii, prin analogie cu 888, numărul perfecțiunii cerești, și 777, numărul perfecțiunii pământești. De altminteri, cifra 7 joacă un rol esențial în economia simbolică a Apocalipsei: 7 trâmbițe, 7 plăgi, 7 x 3 bătrâni așezați împrejurul tronului dumnezeiesc etc. Numărul 666 simbolizează, așadar
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pentru Ninive). Există aici suficiente date sau aluzii de ordin simbolic pentru a identifica corespondentul din plan concret. Cine este, așadar, „desfrânata cea mare”, „Babilonul‑cel‑mare”? Versetul 9 ne sugerează răspunsul: cele șapte capete ale fiarei sunt identificate, prin analogie, cu cei „șapte munți deasupra cărora șade Femeia”, mai exact cele șapte coline pe care se întinde cetatea Romei. Paharul din mâna „desfrânatei” este (Ξ:≅< ∃∗γ8Λ(:ςϑΤ<, termen aproape tehnicizat care constituie o aluzie, incriminantă desigur, la cultele idolatre. În
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
noastre. Cele patru tradiții precreștine, care, în viziunea lui Jenks, au contribuit la formarea mitului anticristic - kaoskampf‑ul, tiranul eshatologic, Beliar/Satan și prorocul mincinos - , se întâlnesc în această scriere. Din punct de vedere sociologic, grupul profeților creștini prezintă numeroase analogii cu faimoasa comunitate eseniană de la malul Mării Moarte. Unii cercetători au mers până la a propune gruparea religioasă de la Qumran ca posibil mediu de origine al apocrifei. Într‑adevăr, putem observa un număr semnificativ de teme și de preocupări similare celor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
6‑14 Cea dintâi problemă abordată se referă la identitatea Anticristului. În ce fel își va face apariția pe scena istoriei acest personaj, sub ce formă, sub ce aspect? Pentru a răspunde acestor întrebări, Hipolit dezvoltă o serie de nouă analogii între falsul și adevăratul Cristos. În viziunea sa, Scripturile conțin atât profeții despre Cristos, cât și despre adversarul său eshatologic. Acest principiu hermeneutic va fi reluat, după cum vom vedea în cele ce urmează, în Com. Dn. Cele nouă perechi de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
între falsul și adevăratul Cristos. În viziunea sa, Scripturile conțin atât profeții despre Cristos, cât și despre adversarul său eshatologic. Acest principiu hermeneutic va fi reluat, după cum vom vedea în cele ce urmează, în Com. Dn. Cele nouă perechi de „analogii prin opoziție” constituie o noutate absolută în materie de anticristologie. Hipolit construiește acest „portret simbolic” al personajului amalgamând mai multe tradiții distincte existente până la el. Atât Cristos, cât și Anticrist au fost simbolizați în Scripturi printr‑un leu (Gen. 49
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
2,34) și a sfărâmat‑o, schimbând împărățiile și dând domnia sfinților Celui de Sus (cf. Dan. 2,44; 7,27). Acesta este Cel care a devenit munte uriaș și a umplut întreg pământul (Dan. 2,35). Exegetul pornește de la analogia între vedenia statuii, din capitolul 2, și vedenia celor patru fiare, făcând din acestea „o singură povestire, arătând că ambele concordă și sunt adevărate” (cap. 20), că ele se întrepătrund și se lămuresc reciproc. Este adevărat că, dacă nu ar
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
importantă, a succesiunii imperiilor, idee expusă admirabil în capitolul 2 al cărții Daniel. Într‑adevăr, în interpretarea sa - care va conduce la alcătuirea scenariului anticristologic - Hipolit preia din cele două viziuni anumite elemente pe care le combină pe baza unei analogii destul de vagi: cifra 4. Mitul Anticristului este rezultatul acestui act hermeneutic, constând în remodelarea anumitor date oferite de Scriptură potrivit unui scenariu a priori. Este vorba de o tehnică proprie tuturor predicatorilor sau exegeților care lucrează pe baza unui corpus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
invers: tiranul eshatologic va relua principiile și stilul de guvernare al predecesorilor săi. În acest sens, trebuie menționat că suflarea care dă viață statuii și care o face să vorbească se identifică cu nomoi (legile) Statului. Deși insistă mult asupra analogiei dintre regimul actual și cel de la sfârșitul veacurilor, Hipolit nu merge până la identificare. Roma nu este regatul Anticristului, după cum nici acesta din urmă nu va fi simpla copie a Romei. Tiranul eshatologic își va clădi pseudoimperiul pe ruinele și după
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
săi. Când însă adevăratul părinte se întoarce la cuib și țipă cu propriu‑i glas, recunoscându‑l îndată puii îl părăsesc pe părintele vitreg și se grăbesc să ajungă la cel adevărat. Profetul s‑a folosit de o astfel de analogie pentru a vorbi, de fapt, despre Anticrist, care cheamă la el întreaga omenire, socotindu‑i ai săi pe niște străini și făgăduind tuturora o eliberare deșartă, el, care nu e în stare să se mântuiască pe sine. În al doilea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este veșnică, și se va arăta limpede tuturor Regele ceresc” (IV, 10, 2). În concluzia celei de‑a treia omilii, mai precis, după ce comentează episodul azvârlirii lui Daniel în groapa cu lei, Hipolit întocmește o listă foarte sugestivă a câtorva analogii. În ochii exegetului, cetatea Babilonului închipuie lumea pământească („astăzi Babilonul este lumea”); satrapii sunt „puterile [acestei lumi]”; Darius, regele lor; groapa, iadul; leii, „îngerii torționari” (III, 31, 2). Drept urmare, episodul desfășurat illo tempore devine un model cu valoare universală. Iată
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
formale care trădează, dincolo de omagiul datorat unui autor recunoscut ca maestru spiritual, o identitate de concepții doctrinare, de preocupări disciplinare și pastorale, de comportament. Această identitate ne îndreptățește să luăm în considerare mai curând apartenența la aceeași comunitate, decât o analogie a reacțiilor provocate de o aceeași situație în comunități diferite” (pp. 274‑275). În favoarea unei datări timpurii sunt avansate următoarele argumente: 1) De ordin lingvistic și teologic: - sensul non‑tehnic al diferitelor cuvinte, cum ar fi: senior, propheta, doctor; - verbul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
teorie care desființează erorile caldeene și platoniciene. Cele șase milenii se află sub semnul răului, în cel de‑al șaptelea mileniu se va reinstaura binele. Familiarizat cu scrierile ezoterice grupate sub numele lui Hermes Trismegistul, apologetul propune o serie de analogii între prima antropogeneză, care se desfășoară în timpul celor șase zile pretemporale, și cea de‑a doua, aflată în curs de desfășurare (7, 14): Așa cum Dumnezeu, după ce a creat toate lucrurile de care omul avea nevoie, l‑a plămădit pe acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al lumii pentru o mie de ani. Sfârșitul lumii și Anticristul sirian Omul ceresc se formează deja pe pământ, grație învățăturii creștine. Întâiul Adam, muritor și nedesăvârșit, este prefigurarea ultimului Adam, adică a poporului creștin (populus christianus), nemuritor și desăvârșit. Analogiile nu se opresc aici. Lactanțiu identifică fragmente ale scenariului eshatologic în episodul exodului iudeilor. Astfel, sfârșitul lumii va fi un al doilea exod, la scară cosmică, prin care Dumnezeu liberabit plebem suam de graui seruitute mundi (7, 15): Întrucât în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
15, 3). Potrivit imaginii extrem de sugestive, preluată din Is. 34, cerurile vor fi „rulate” asemenea unui ∃∴∃84≅<. Ele nu vor fi distruse, ci numai întoarse pe partea care nu a fost scrisă, adică „întinată”. O „înviere a cerurilor”, în perfectă analogie cu cea a oamenilor, se va produce în acel moment. Din perspectiva anvergurii acestei reînnoiri cosmice, venirea lui Isus apare ca inevitabilă. Semnele eshatologice Elementele teologice și scripturistice prezente în primele capitole pregătesc decorul în care vor evolua, rând pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
În concepția lui Chiril, nici diavolul, nici Anticristul nu aparțin lumii pământești, ci sunt ființe „extra‑terestre”, asemenea lui Cristos care, să ne reamintim, va veni, la a doua parusie, nu de pe pământ, ci din cer. Riscul unei astfel de „analogii” nu scapă percepției catehetului. În capitolul 17, el îi admonestează pe eventualii contestatari, dar fără vreun argument just: „Să nu se ridice vreodată, în inima vreunuia dintre ei [această obiecție]: A făcut Cristos mai mult? Cu ce putere lucrează acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
apocryphes chrétiens, I, Paris, 1997, p. 502. Text tradus, prezentat și adnotat de E. Norelli. . Prin această afirmație, nu intenționez să stabilesc un raport istoric între cele două comunități. Intenția mea este de a arăta că pot fi făcute anumite analogii între temele și obsesiile „ideologice” ale celor două grupări. . D. Fluser, „The Apocryphal Book of Ascensio Isaiae and the Dead Sea Sect”, în Israel Exploration Journal, 3, 1953, pp. 30‑47; M. Philonenko, „Le Martyre d’Esaïe et l’Histoire
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tânăr moldovean, Bogdănuț, care o îndrăgise pe domniță. Aici, îndărătul personajelor și împrejurărilor istorice reale, intervine mitul dragonului. Timuș întruchipează monstrul căruia i se dau jertfă fecioarele, iar Bogdănuț este un alt Perseu, salvator al Andromedei. Cu conștiința unor asemenea analogii, S. traduce sugestiile lor în amănuntele realiste ale narațiunii, fără să îi trădeze nicăieri verosimilitatea. Trimiterea la arhetipuri nu dă, ca urmare, impresia de act deliberat, pare naturală, fabulosul e captat în istorie, căreia îi transferă semnificații tainice, tâlcuri. Ciclul
SADOVEANU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289422_a_290751]