KorAP: Find »[drukola/base=arheologic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...61 62 63 ...521 >

13,008 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

se afle și negustori creștini care-și etalau mărfurile în acele canabae din preajma castrelor, ca și misionari veniți aici din Scythia Minor. În plus, trebuie să avem în vedere și o serie de obiecte paleocreștine puse în evidență de investigațiile arheologice: chiar la Barboși s-au aflat două cruci de sidef, o amforă cu literele inițiale XP (Hristos), datate secolul III. La Cândești-jud. Vrancea, într-o așezare dacică, s-au descoperit o cruciuliță și o cupă getică cu cruce, la Mitoc-jud

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
având semnul crucii și morminte creștine 33. Un bastion al păgânismului l-au constituit ținuturile de vest și nord-vest (Crișana și Maramureș), locuite din vechime de dacii mari, sunt mai puțin cunoscute, lipsesc informațiile scrise, după 275, ca și descoperirile arheologice. Materialele aflate aici nu sunt unitare, instabilitatea etno-demografică din zonă era accentuată. Sub aspect religios, universul spiritual al locuitorilor din nord-vest era dominat întrutotul de păgânism, lipsesc complet urmele creștine, iar populația autohtonă și-a conservat propria civilizație până în pragul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cel Bun, sub puterea căruia stătea destinul lor colectiv și individual. Inscripțiile de la Tomis, Callatis, Histria, Ulmetum, Axiopolis, Dinogetia, Noviodunum reflectă un alt sentiment religios, o altă percepție a raporturilor om-divinitate, un alt statut religios. Obiectele creștine descoperite prin cercetări arheologice arată cât de profund se înrădăcinase creștinismul, în secolele V-VI, în mentalitatea și comportamentul oamenilor din Scythia Minor, o forma mentis de esență creștină, nota dominantă a vieții spirituale din spațiul pontic-dunărean. Ceea ce frapează la o privire atentă a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
complet anihilată, au existat, totuși, condiții pentru o continuitate a dezvoltării ei. La est și sud de Carpați, în ciuda informațiilor scrise (literare) care vorbesc despre impactul catastrofal al migrației hunilor asupra autohtonilor (vezi Ammianus Marcellinus, Istoria romană, București, 1982), descoperirile arheologice au arătat prelungirea unor așezări și necropole de tip Sântana de Mureș, în Basarabia și Moldova, până în prima jumătate a secolului al V-lea. Aceeași persistență a așezărilor și necropolelor în provincia Dacia, unde unele orașe de pe malul Dunării au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lor de către autohtoni, spre sfârșitul secolului al VII-lea. Populația autohtonă, evoluția sa religioasă (creștină), după ruperea graniței dunărene a Imperiului (614) până la creștinarea bulgarilor (864) și revenirea bizantinilor (970), este dificil de surprins istoric, lipsesc informațiile (scrise), iar cele arheologice sunt extrem de puține. Cauzele sunt multiple: încetarea organizării bisericești și a rețelei urbane din regiune, interpunerea (năvălirea) păgânilor, slavi și bulgari, între Dunăre și Haemus, reducerea teritorială a Imperiului și întreruperea legăturilor cu centrele bisericești din Bizanț, constituirea khaganatului (statului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dacia făcea parte nominal din Confederația hunilor și a urmașilor lor, gepizii, după 454. Hunii organizau incursiuni episodice pentru încasarea dărilor (dijmelor) de la autohtoni, dar ei n-au avut locuințe stabile și tabere în Dacia romană. Cele mai multe resturi hunice (urme arheologice) se află dincolo de Tisa, în Crișana și vestul Banatului, dar nu și în Transilvania și pe văile râurilor interioare. Hunii n-au pătruns în Transilvania, spre deosebire de neamurile germanice (goți, gepizi). Dar și în perioada aceasta, secolele IV-V, legăturile comerciale

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
iazigii au pătruns în vestul Banatului, în teritoriul dintre Mureș și Timiș. Vestigiile iazigilor, cimitirele de înhumație, au fost descoperite în sud-vestul Daciei. Urmele lor, ceramică, unelte, podoabe, monede, sunt cele specifice unei populații pastorale. Pe de altă parte, descoperirile arheologice nu pot fi atribuite, în secolele III-IV, autohtonilor sau iazigilor. Totuși, elementul etno-cultural autohton este predominant, iar în estul Banatului prezența daco-romanilor este copleșitoare. Raporturile concrete dintre autohtoni (daco-romani) și sarmați (iazigi) nu le cunoaștem prea bine, dar în conviețuirea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
teritoriul Daciei, cu aprobarea guvernatorului provinciei, în vremea lui Marcus Aurelius (161-180). Sarmații care s-au instalat în teritoriile dacice de la est și sud de Carpați (în Bugeac și Bărăgan) și-au continuat modul de viață nomad tradițional, singurele mărturii arheologice rămase de la ei sunt mormintele. Necropolele sarmatice erau mici, ca întindere, iar ritul de înmormântare era exclusiv înhumarea (depunerea în pământ). Practicile funerare sarmatice erau de o mare diversitate. Inventarul mormintelor sarmatice era diferit pentru bărbați și femei, la primii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
este martirizat, ca misionar creștin, în 372, fiind înecat în râul Buzău, prin hotărârea aristocrației gotice păgâne. Convertirea la creștinism a goților și a altor populații din nordul Dunării este confirmată nu numai de surse scrise, dar și de descoperiri arheologice. În acest fel, practica incinerării este treptat abandonată, iar inhumația este tot mai frecventă în necropolele descoperite. Convertirea la creștinism se generalizează și are loc la nivelul tuturor comunităților sătești, în acest sens, misionarii creștini au avut un rol covârșitor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe neașteptate peste oastea lui Athanaric. În urma atacului hunic, oastea vizigoților a fost silită să se retragă la adăpostul unor "înălțimi fortificate", Athanaric a decis să se ridice "zidurile înalte" de la Siret până la Dunăre, de-a lungul țării taifalilor. Cercetările arheologice au identificat refugiul vizigoților în Podișul Central Moldovenesc și valul de pământ ridicat între localitățile Ploscuțeni, valea Siretului, și Stoicani, valea Prutului. Dar hunii au amânat un timp atacarea pozițiilor fortificate ale vizigoților, încercând să se acomodeze noii situații. Coaliția

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
era destul de pestriță sub aspect etnic. 20 În absența unor știri mai amănunțite cu privire la situația etnică și formele de viață ale populației din teritoriile stăpânite de huni, mai ales din regiunile aflate în nordul Dunării, Dacia romană și extracarpatică -descoperirile arheologice dobândesc o importanță aparte. Însă este dificil de stabilit componenta etnică a descoperirilor, a purtătorilor culturii (civilizației) respective. Civilizația hunică poate fi cunoscută exclusiv pe baza cercetării mormintelor acesteiahunii practicau inhumația, iar bunurile, armele și podoabele erau arse și se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
carpato-dunărean își continuă existența și în noile condiții din secolele IV-V d. H., ca agricultori și crescători de vite. Priscus vorbește de sate de autohtoni și de prezența lor în structurile de putere hunice. Datele lui Priscus și descoperirile arheologice confirmă fără nici un dubiu supraviețuirea (existența) masivă a populației daco-romane în spațiul carpato-dunăreano-pontic. Descoperirile atestă continuitatea tradițiilor daco-romane și ele sunt distribuite pe o arie largă, în Moldova, la Davideni (Neamț), în Muntenia la Șirna (Prahova), în Transilvania, așezarea și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
gepidă era suprapusă cu frontierele vechi ale Daciei romane, la care se adaugă Valea Tisei, ocupată anterior de aceștia.24 După Iordanes, Gepidia se întindea între Tisa și Dunăre, de-a lungul Carpaților, până la Olt. Conform informațiilor furnizate de descoperirile arheologice, în sudul Transilvaniei nu se cunosc vestigii gepide. Un aspect interesant al problemei este că urmele gepide din secolul V, în această regiune, sunt puține, ceea ce indică faptul că gepizii erau puțin numeroși ca să poată acoperi întreaga arie a teritoriului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
gepide se cunosc la Valea lui Mihai, mormântul unui războinic (aristocrat) gepid, apoi mormintele de la Oradea și Socodor (jud. Arad), și un mormânt modest la Andrid (jud. Satu Mare). Stăpânirea gepizilor în Oltenia, conform lui Iordanes, nu este confirmată de mărturiile arheologice, de aceea nu se poate vorbi nici măcar de o prezență nominală a lor în zonă, de unde rezultă că ei n-au trecut Carpații în sud. Pătrunderea gepizilor dinspre nord-vest în Transilvania propriu-zisă a avut loc la mijlocul secolului al V-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
avut loc la mijlocul secolului al V-lea, după prăbușirea stăpânirii hunilor. Descoperirile gepide din cursul acestui secol, în Transilvania, sunt mormintele principale de la Apahida (Cluj), cu piese bogate de aur, și tezaurul cu obiecte de aur de la Someșeni (Cluj). Urmele arheologice gepide din secolul al VI-lea și prima jumătate a secolului al VII-lea sunt mai numeroase, majoritatea lor aparțin populației autohtone, dar au fost atribuite greșit exclusiv gepizilor. Dar în Transilvania există așezări și necropole ale gepizilor, tezaurul cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe slavi, ei au sprijinit incursiunile organizate de avari, iar uneori acționau pe cont propriu. Existența unui centru stabil al puterii avare în aceste regiuni, care implica prezența unor cete militare, nu este confirmată de izvoare istorice (literare) și descoperirile arheologice. Se cunoaște un singur mormânt de călăreț (războinic) avar în Muntenia, descoperit la Târgușor (jud. Prahova), care datează de la sfârșitul secolului al VII-lea, dar nu este sigur că ar fi avar. Putem presupune că după expediția eșuată asupra Constantinopolului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
SCIV 11, 1960, 2, p. 423-433. 32. Istoria Românilor, vol. II, p. 722-725. PARTEA a II-a DE LA INSTALAREA SLAVILOR LA REVENIREA IMPERIULUI (602-970) CAPITOLUL IV Populația autohtonă în secolele VII-X Situația etno-demografică Informațiile pe care le deținem, scrise și arheologice, arată că în această perioadă istorică, societatea autohtonă din teritoriile de la nordul Dunării de Jos a cunoscut o serie de transformări social-economice și politice, cu însemnate consecințe pentru închegarea comunităților umane și cristalizarea civilizației medievale. Civilizația autohtonă, în secolele VII-X

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sub dominația lor politică. În acest context, o parte a Transilvaniei precum și regiunile aflate la vest de Munții Apuseni au cunoscut o serie de schimbări demografice, prin pătrunderea și stabilirea unor grupuri de avari asociați uneori cu slavii. Astfel, descoperirile arheologice din localitățile aflate în bazinul Mureșului mijlociu (Teiuș, Brateiu ș.a.) arată că avarii au preluat de la localnici salinele de la Ocna Mureș, Ocna Dejului, Sic, Turda, saline necesare unui popor de păstori (crescători de vite). Ca urmare a politicii de dominație

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
popor de păstori (crescători de vite). Ca urmare a politicii de dominație avară, în cursul acelorași secole (VII-VIII), se infiltrează în Transilvania grupuri de slavi apuseni, ca detașamente militare și de pază, în cadrul alianței lor cu avarii. Astfel, conform descoperirilor arheologice de la Cluj-Cordoș, Dăbâca, Țaga, Noșlac ș.a., grupuri de slavi s-au așezat mai ales în centrul și nord-vestul Transilvaniei. Grupuri mai mici de slavi, legate de avarii dominatori, au pătruns în vestul Transilvaniei, la începutul secolului al IX-lea, ca

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și Mare. Chiar dacă în unele regiuni periferice ale spațiului românesc, anumite comunități slave vor fi supraviețuit până în secolele X-XI, asimilarea lor poate fi considerată încheiată în perioada aceasta, pe întreg teritoriul locuit acum de români.2 Acest aspect este ilustrat arheologic de numeroasa ceramică lucrată la roată, de factură provincial-romană, care se generalizează în detrimentul celei de proveniență slavă sau avară, din ce în ce mai rară, dispărând apoi cu totul încă din secolele VIII-IX. În acest proces, elementele slave, ce se mai conservaseră în unele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aproape cu totul, ca urmare a instalării slavilor și a constituirii statului bulgar, în sudul Dunării, dar și a dificultăților interne ale Bizanțului.8 Structurile sociale. Obștea sătească teritorială În spațiul locuit de români-Carpați, Dunăre și Mare-este atestată, istoric și arheologic, existența unui mare număr de așezări-sate, grupate sub forma unor concentrări demografice mai mari sau mai mici. În interiorul acestor obști sătești teritoriale aveau loc permanente înnoiri, prefaceri continui ale structurilor lor economice, sociale și politice. Structurile sociale ale comunităților umane

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o existență neîntreruptă timp de secole, pe aceleași locuri (teritorii). Deși, uneori, așezările își schimbă vatra de la un loc la altul, în anumite perioade, în ansamblul hotarelor sătești a existat o continuitate neîntreruptă de viețuire. În așezări, alături de autohtoni, descoperirile arheologice atestă și prezența populațiilor nomade sau migratoare. În secolele VII-X, asimilarea de către români a unor grupuri de slavi este dovedită concret nu numai de prezența unor elemente culturale specifice fiecărei populații, în așezări și cimitire, ci și prin folosirea în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
durata mai multor generații, în secolele IX-XI, atât populația slavă cât și etniile turanice, impunându-se prin supremația limbii române, care, la rândul ei, a absorbit un important lot de cuvinte de origine slavă (20%) și turanică -5%. 23 Cercetările arheologice evidențiază că, în secolele VII-X, în diferite zone ale țării noastre, existau două tipuri principale de așezări ce corespund celor trei variante de organizare a obștii sătești teritoriale: 1. primul tip, cel mai numeros, îl constituie așezările dispersate pe o

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ce denotă un mod de viață bogat și variat, sub raport gospodăresc.24 Manifestări spirituale-mentalități, sensibilități, atitudini, credințe În aceste împrejurări ale vieții obștilor românești, din secolul VII-X, erau prezente și manifestări spirituale ce ilustrau mentalități, obiceiuri și credințe. Descoperirile arheologice oferă date a căror interpretare permite cunoașterea unor aspecte ale vieții spirituale din secolele VII-X. În urma cercetărilor efectuate au fost descoperite vestigii cu semnificații spirituale: cruciulițe, medalioane, aplice și alte obiecte inscripționate-dovadă că în comunități (obști) se cunoștea scrierea. Însușirea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de la Basarabi-Murfatlar, ce conține texte grecești, runice, glagolitice și slavonești-invocații religioase creștine din anul 982-sfârșitul sec. a IX-lea. După Legenda Sancti Gerardi, la Cenad, ar fi existat o școală în incinta mănăstirii, în secolul al X-lea.25 Documentele arheologice și cele scrise pun în evidență manifestări artistice: decorația de pe vasele ceramice, obiectele de os și metal, apoi baladele cântăreților ("joculatores"), cântecele populare-toate aceste mărturii arată gustul pentru frumosul artistic de ancestrală tradiție. Ceramica românească aflată în așezările și cimitirele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]