14,396 matches
-
și discutau, luau în răspăr totul. Marea aproape că n-o priveau. Nu mai aveau putere să facă baie, intrau doar lângă țărm, asemenea copiilor, când era foarte cald, vara, și trăiau de prea mulți ani în orizontul îmbîcsit al azilului ca să mai aibă ochi pentru spectacolele grandioase ale naturii. Unii abia își târau reumatismele pe coridoare, iar dacă râdeau li se vedea gura știrbă. Singura răzbunare împotriva acestor nenorociri era plăcerea de a avea păreri despre orice sau de a
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
un bețiv gălăgios și îi spărsese timpanul. Noroc că a doua zi individul nu și-a mai adus aminte în ce împrejurări fusese lovit. Masiv, lat în umeri, cu un gât ca de taur, Dominic își purta și halatul de la azil ca pe vremuri uniforma cu fireturi; cu o ușor ridicolă importanță. Mopsul îi zicea în batjocură uneori "dragul nostru idiot", dar, bineînțeles, nu de față cu Dominic. "Are și acum mână grea, mi-a suflat Domnul Andrei, și când te
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
pentru fiecare câine lovit. Era în stare să doarmă lângă un câine bolnav și cred că a și făcut-o. Uneori lipsea nopți și zile întregi. Rătăcea prin bălăriile care creșteau vara, înalte cât omul și chiar mai mari, în spatele azilului, unde se ascundeau tot felul de câini pripășiți. Noi ne aventuram rar pe-acolo; el umbla fără grijă; dacă era cazul bolborosea ceva într-un limbaj, neomenesc pe care însă câinii îl înțelegeau. Odată, țin minte, a apărut chiar în fața
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
unde se ascundeau tot felul de câini pripășiți. Noi ne aventuram rar pe-acolo; el umbla fără grijă; dacă era cazul bolborosea ceva într-un limbaj, neomenesc pe care însă câinii îl înțelegeau. Odată, țin minte, a apărut chiar în fața azilului un câine mare cât un vițel, roșu ca focul. Toți care ne găseam afară în clipa aceea am tulit-o în coridor, cu excepția Hingherului care a rămas pe trepte. S-a uitat la câine și câinele s-a uitat la
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
știau ei la ce sperau să le folosească "într-o zi" adevărul, dar nici nu se hotărau să-l arunce în foc. Și, pentru a fi mai convingători, au cerut să se anunțe că vor fi izgoniți fără milă din azil cei care ar mai îndrăzni să forțeze ușa arhivei. Într-o privință îi admiram pe bătrâni. Ce reușisem eu? Să mă revolt împotriva tatei? Să mă prefac modest, ca să-mi servesc mai bine vanitatea? Fleacuri. Ei își jucau chiar amintirile
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
fără să-și omoare victimele. Paralizate, acestea continuă să trăiască, iar insectele otrăvitoare își depun ouăle în corpul lor, transformîndu-le în hrană vie. Așa se întîmpla și cu bătrânii. Nu mai puteau să-și ofere nimic la vârsta lor, în azil, în schimb le rămânea golul lăsat de trecutul de care se despărțiseră; el era hrană vie pentru imaginația lor. Puteau să-și dea frâu liber închipuirii, să mintă, să viseze, să-și remodeleze amintirile, de parcă timpul era de ceară, și
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
pentru ca la rândul lor să fie crezuți. Numai când apărea Arhivarul deveneau reticenți și stânjeniți, stricând, atunci, totul. Antipatia pe care mi-o inspirase omul dintre hârțoage și care sporise destul de repede (se pretindea istoric de meserie, dar în afară de istoria azilului nu știa probabil nimic), mă făcea să nu văd cu ochi buni stânjeneala și teama lor. Mă enerva faptul că se gudurau în jurul mitocanului de Arhivar, că-l salutau, plini de respect, ca să-i câștige bunăvoința, deși înțelegeam de ce se
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
la punct? Bătrânilor și chiar doctorilor le era frică de el. Arhiva fiind pe mâna lui, la discreția lui, putea să măsluiască orice, ori să divulge unele lucruri neplăcute. Era de ajuns să scape o vorbă, bârfitori existau destui în azil. O asemenea perspectivă îi intimida și chiar îi înfricoșa pe toți, silindu-i să fie prudenți, iar Arhivarul abuza de asta purtîndu-se ca unul din acei mici despoți care repetă la bucătărie ceea ce au văzut în salon. Își arăta dinții
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
în folosul lor să mă supere. Dacă plecam? Cine ar mai fi venit pe țărmul acela pustiu? Stâncile de marmură ar fi rămas neatinse, între scaieți, iar ei ar fi fost îngropați, ca morții de până atunci, între bălăriile din spatele azilului. "Bă, nu fiți proști, le zicea. Trebuie să ne punem bine cu el, să nu-și ia catrafusele. Altfel, adio cimitir de marmură. Bătrânul se lasă păgubaș, nu mai cheamă pe nimeni. Și apoi, altfel îți cioplește piatra de pe mormânt
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
s-a creat, pornind de aici, chiar un fel de psihoză. Mă iscodeau pe rând dacă discutasem proiectul cimitirului și fierbeau de nerăbdare să mă vadă apucîndu-mă de lucru. Mopsul mă împinsese astfel, fără să vrea, în atenția generală a azilului. Până și portarul s-a dovedit sensibil la eternitate. M-a luat într-o zi de o parte și mi-a explicat: "Eu n-ar trebui să mă grăbesc. Sânt încă tânăr. Dar nu poți să știi niciodată ce se
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
nu ne deranjeze nimeni. Îi îndrugam verzi și uscate și, uneori, râzând, îi puneam palma peste gură: "Ai grijă că-ți intră muștele și devii carnivor fără să vrei". (Era vegetarian convins, cunoștea nenumărate ierburi pe care le căuta în spatele azilului și pe care, după caz, le fierbea sau le mânca crude.) El zâmbea jenat și închidea gura, dar ochii îi străluceau mai departe. De abia aștepta să continui, recunoscător că-mi pierdeam timpul cu el, să-i povestesc. A fost
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
care, după caz, le fierbea sau le mânca crude.) El zâmbea jenat și închidea gura, dar ochii îi străluceau mai departe. De abia aștepta să continui, recunoscător că-mi pierdeam timpul cu el, să-i povestesc. A fost primul din azil pe care am experimentat plăcerea de a fi ascultat cu admirație. Singur Mopsul mai bombănea, închipuindu-și că răutățile lui nu ajungeau la mine: "Pietrarul ăsta nu valorează cât un cartof degerat din moment ce Bătrânul nu l-a chemat la el
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
-și că răutățile lui nu ajungeau la mine: "Pietrarul ăsta nu valorează cât un cartof degerat din moment ce Bătrânul nu l-a chemat la el de când a sosit, și a trecut ceva timp, dar face pe nebunul și se plimbă prin azil de parcă ar fi..." Și scuipa pe alții, denigrîndu-mă. 9 Se făcea că eram într-un fel de casă izolată, undeva pe un câmp. Clădirea nouă, abia terminată, fără nici o mobilă, cu pereții albi, goi, cu pete de var încă pe
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
ta...? ― Nu e vorba despre asta, murmură el. ― Atunci? Nu l-am lăsat până nu mi-a dezvăluit ceea ce îl speria. Avea, într-adevăr, un jurnal, dar orice jurnal trebuia predat la arhivă. ― De ce? ― Cum de ce? Sânt poate singurul din azil care își are în proprietate personală trecutul. Asta mă pune în conflict cu ceilalți. ― Prin urmare și voi doctorii...? ― Dar ce credeai? îmi întoarse el întrebarea. ― Îmi închipuiam că numai bătrânii. ― Nu, dragă Daniel, uitarea e indivizibilă. Ceva mai târziu
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
viață. Dar nu treceam niciodată de această constatare pe care o făceam parcă numai pentru a-mi găsi în complexele lui Dinu încă un îndemn ca să-mi pierd capul. Era singurul dintre cei trei medici de care mă apropiasem la azil. Ceilalți doi, Aristide și Sonia, îmi erau profund antipatici. Aristide lăsa după el continuu un miros dublu, de coniac și de parfum. (Parfumul nu-mi place decât la femei, iar coniacul nu-mi place decât să-l beau, i-am
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
pe scaun și, vizibil plictisit de această corvoadă ce-i fusese impusă, a început să-mi pună întrebări ca unui bolnav. ― Nu vă supărați, vă rog, l-am întrerupt politicos, dar hotărât să nu mă las confundat cu bătrânii din azil. Eu nu mă aflu aici pentru tratament. Sânt sculptor (și am accentuat cuvântul "sculptor"). Și încă nu sânt sigur că voi rămâne aici. Aristide nu păru însă deloc impresionat de vorbele mele. A ridicat din umeri. ― Mă rog, dar eu
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
de ceață, de orice i-ar fi putut declanșa astmul și, pentru a nu răci, umbla ca Siminel îmbrăcat cu un pulover pe care-l scotea numai în zilele foarte calde. După-amiaza făcea lungi plimbări pe țărm. Dealtfel, venise la azil tocmai din pricina mării; avea nevoie de ea, cum avusese nevoie altădată să urmeze terapia de salină. Aceasta fusese unica decizie fermă luată de acest om plin de calități, dar cu suflet dublu, inteligent și laș, ironic și visător, care credea
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
gheață de la țărm și scăpase într-o copcă, alegîndu-se cu o pneumonie. Se spusese că fusese un accident, iar portarul găsise prilejul să-și dea importanță; iarna nimeni dintre bătrâni n-avea voie să iasă decât pentru a da ocol azilului și pentru a-și mai face uneori nevoile în aer liber; dar accidentul, m-a lăsat să înțeleg Domnul Andrei, nu fusese de fapt un accident. Cel care scăpase în copcă primise înainte câteva avertismente, fiindcă își permisese să vorbească
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
dat seama că bătrânii simțeau nevoia să vorbească între ei despre omul enigmatic din sala cu oglinzi. Discutau despre mare, despre ceața care se lăsase în ajun, despre bălăriile care creșteau bolnăvicios, fără nici o noimă, într-un adevărat desfrâu, în spatele azilului, amenințând să înăbușe într-o zi clădirea, despre pasiunea Hingherului pentru câini, una din acele pasiuni unice care devoră până în măruntaie ("Pe ăsta, ricana Mopsul, cum nu-i vorbești de câini, îl înghite noaptea"), sau despre ultimele cancanuri venite din
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
cunoaște leacul. Cine o ia nu mai poate trăi decât într-un deșert. Nu mai suportă lumea și se retrage să nu mai fie văzut și să nu mai vadă decât pe cine dorește. Drept care, Bătrânul și-a construit în azil un deșert personal: o sală cu oglinzi de care nimeni nu se apropia. Sala, toți și-o imaginau la fel. În ea nu existau nici ferestre, nici mobilă; doar o masă așezată în centru și două fotolii de răchită. Sub
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
siguranță, nu le-ar fi îngăduit să pătrundă; și nu țineau să forțeze lucrurile, să riște un afront sau chiar o pedeapsă. Exista chiar un reproș nedefinit în zâmbetul lor. Cum, nu înțelegeam că Bătrânul era partea de noapte a azilului? Și că, deci, nu puteau să împingă lucrurile dincolo de ceea ce era îngăduit? Mai târziu, aveam să le pricep eu pe toate. În orice caz, puteam să fiu sigur că în aceeași clădire mizerabilă în care ne găseam, nu foarte departe
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
singuri. Și trăgeam concluzia că sala cu oglinzi reprezenta pentru bătrâni un fel de mister fără vârstă ce putea fi profanat și pierdut; o vrajă sau un blestem de care aveau nevoie pentru a da un rost ori o scuză azilului și în legătură cu care erau liberi să-și bată gura oricât cu condiția să nu-i ridice vălul. Nimeni n-ar fi putut să spună când anume apăruse ea în clădire, dar părea limpede că zidurile azilului, singure, n-ar fi
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
rost ori o scuză azilului și în legătură cu care erau liberi să-și bată gura oricât cu condiția să nu-i ridice vălul. Nimeni n-ar fi putut să spună când anume apăruse ea în clădire, dar părea limpede că zidurile azilului, singure, n-ar fi reușit să-i facă să se simtă legați unul de altul printr-un destin comun. Abia taina care le biciuia curiozitatea și le înfierbînta închipuirea le dădea fiorul destinului; undeva, în miezul acelei încîlceli de coridoare
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
venea vorba despre o boală, zile întregi subiectul domina discuțiile; erau dezbătute în amănunt simptomele și șansele de însănătoșire existente în boala respectivă. Nu se întrebau cine anume îl putea îngriji pe bolnav din moment ce nici unul dintre cei trei doctori din azil nu fusese chemat vreodată să-l consulte, iar când am încercat să exprim eu această nedumerire au trecut peste ea. Anton a lansat într-o zi bănuiala că Bătrânul paralizase (Nelson a fost de părere că poate orbise, iar Dominic
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
după câteva momente de reflecție, Mopsul a decis: "Nu, nu e posibil". Și s-au întors la vechile istorii, care le inspirau mai multă încredere. Domnul Andrei pretindea că pe vremuri Bătrânul se purta aproape normal. Se ocupa de treburile azilului și putea fi văzut pe coridoare adesea. Stătea de vorbă, întreba pe unul, pe altul de sănătate. O singură ciudățenie avea. Aderase, probabil, pe unde umblase la o învățătură care propovăduia o moarte demnă pentru evitarea bătrâneților și suferințelor penibile
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]