3,093 matches
-
A și non-A (B.N., 2002b, p. 41). Terțul inclus logic (de tip lupașcian), care lărgește conceptul de raționalitate, e folositor pe planul lărgirii clasei de fenomene susceptibile de a fi înțelese rațional; el poate explica, de pildă, paradoxurile mecanicii cuantice (de tipul undă-corpuscul etc.). Astfel, logica terțului inclus o înlocuiește pe cea a terțului exclus a paradigmei simplicității. b. Cunoașterea structurii Realității: cunoașterea transdisciplinară În paradigma simplicității, subiectul era văzut ca fiind separat de obiect, iar cunoașterea era considerată ca
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
de altă parte, postularea unității dintre Subiect și Obiect (dată de zona comună de non-rezistență) face posibilă emergența unui nou tip de cunoaștere. Fiecare nivel de Realitate trebuie perceput de la un anumit nivel de percepție dinlăuntrul nostru. De pildă, nivelul cuantic nu poate fi perceput în felul în care percepem nivelul macrofizic; în noi sunt structurate, clădite și alte niveluri de percepție decât cel prin care percepem universul macrofizic. Prin urmare, atunci când ne aflăm în fața unui alt nivel de Realitate (de
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
poate fi perceput în felul în care percepem nivelul macrofizic; în noi sunt structurate, clădite și alte niveluri de percepție decât cel prin care percepem universul macrofizic. Prin urmare, atunci când ne aflăm în fața unui alt nivel de Realitate (de exemplu, cuantic, care e "ascuns" în cel macrofizic), trebuie să "găsim" în noi acel nivel de percepție prin care îl putem percepe și înțelege cu adevărat. E ca și când "adâncirea" în nivelurile de Realitate trebuie obligatoriu însoțită de o "adâncire" în noi înșine
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
e hazardat să concluzionăm că universul ar fi fost conceput special pentru a permite apariția oamenilor ca observatori inteligenți, după un proiect predeterminat. Principiul autoconsistenței, care pare să guverneze evoluția universului (și care sugerează că galaxiile, omul, dar și lumea cuantică par unite printr-o aceeași coerență), sugerează existența unei evoluții care trece prin om, dar nu se limitează la el. Sensul (finalitatea) nu preexistă, ci este construit de universul însuși. Omul nu este centrul, ci "o verigă a unei Realități
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
răul; supranaturalul în viața oamenilor (Kinga Darida) • Dumnezeu; dragostea (Darian Ursoi) • mutațiile (Ileana Lazea) • degradarea și instinctul de apărare (Roxana Bucur) • protejarea Terrei, poluare, ecologie (chiar dacă le-am discutat deja la curs) (Alexandra Vidican) • universul; spiritul uman (Simina Chiș) • fizica cuantică; creierul uman; legile morale; cum să construim societatea, colonia ideală (Ștefania Balașiu) • adolescența; prietenia (Florentina Horelița) • de ce avem nevoie în viață; ce lucruri ar trebui să ne preocupe (Andra Ciocan) • măștile religiilor (Cristina Ognean) • infinitul (Iarina Aliteea Zăvoianu) • efectele dictaturilor
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
ar împiedica să recunoaștem că degajarea unora din presupozițiile metafizice ale științei newtoniene reprezintă o prestație remarcabilă a lui Kant, care poate fi luată drept model de către cei care și-ar asuma o sarcină asemănătoare în cazul fizicii relativiste sau cuantice 19. Teza autonomiei depline a metafizicii generale în raport cu metafizica specială, separarea „Analiticii transcendentale” de cercetarea condițiilor de posibilitate ale științei newtoniene, a primit cele mai ample elaborări în lucrări mai recente consacrate teoriei științei a lui Kant de către Gordon G.
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
unei asemenea tentații. De exemplu, pentru el o mișcare fizică care nu poate fi caracterizată prin momentul și poziția mobilului nu va fi apreciată drept „în mod real posibilă”. Iată de ce principii fizice cum sunt relațiile de indeterminare din mecanica cuantică nu pot fi puse de acord cu teoria kantiană a experienței. Unele dintre enunțurile caracterizate de Kant drept sintetice a priori vor fi apreciate din perspectiva fizicii actuale nu atât drept false, cât irelevante 21. Ceea ce arată cât de greu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
lui Watkins conduce la unele concluzii care o apropie de cea a lui Buchdahl. Watkins admite, ce-i drept, că principiile metafizice ale științei naturii, formulate de Kant, nu constituie un cadru adecvat pentru teorii fizice ca relativitatea sau teoria cuantică. El susține, totodată că, dacă aceste principii nu sunt într-o relație deductivă cu principiile filosofiei transcendentale, evidențierea inadecvării lor, drept condiții de posibilitate ale științei exacte a naturii în genere, nu s-ar resfrânge în nici un fel asupra celor
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Reichenbach drept un proces de „dizolvare a sinteticului a priori”. Ideea kantiană a sinteticului a priori a fost o eroare, însă una istoric justificată. (Reichenbach admite că dacă Immanuel Kant ar fi trăit în epoca teoriei relativității și a mecanicii cuantice el ar fi abandonat probabil ideea că există o cunoaștere sintetic-a priori.) Programul lui Kant de a căuta un sintetic a priori, dezvăluind premisele logice ale cunoașterii, este, așadar, condamnat la eșec. Dacă o propoziție este o premisă a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cunoștințelor din viața de fiecare zi și din știință. Bilanțul acestor analize ar putea fi formulat spunând că acea reflecție metodologică care a fost stimulată de schimbările profunde în fundamentele științei exacte a naturii, produse de teoria relativității și mecanica cuantică, s-a desfășurat pe linia conceptului cunoașterii orientat spre formă, un concept care a primit pentru prima dată contururi clare în filosofia transcendentală a lui Kant. Într-un al doilea pas, trebuie să se sublinieze, totodată, opoziția dintre rezultatele acestei
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
care a avut loc în fizică în prima jumătate a secolului XX au atras atenția asupra statutului aparte a acestor concepte și principii și asupra implicațiilor oricărei reconsiderări a structurii conceptuale a gândirii fizice. Pe baza experienței elaborării noii mecanici cuantice, operă în care a fost profund implicat, cercetătorul german Werner Heisenberg a prezentat evoluția istorică a fizicii moderne drept o succesiune de „teorii închise”. Acestea sunt teorii fundamentale, care realizează o descriere și o explicație unitară a regularităților dintr-un
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
poate spune despre conceptele de spațiu-timp-mișcare ale lui Newton în raport cu conceptul de mișcare al fizicii aristotelice și medievale, despre conceptul de spațiu-timp curbat al teoriei generale a relativității în raport cu conceptele newtoniene sau despre conceptul de undă de probabilitate al mecanicii cuantice în raport cu conceptul de traiectorie a mișcării unei particule din fizica clasică. Opțiunea unei comunități științifice de a adopta un nou sistem de concepte drept cadru constitutiv și orientativ al cercetării este mai degrabă o decizie luată pe baza unor considerații
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
legile deterministe. Acest principiu are evident o semnificație regulativă. Din el rezultă că toate stările și evenimentele fizice vor putea fi explicate și prezise pe baza unor legi deterministe. Această implicație nu poate fi însă conciliată cu rezultate ale fizicii cuantice. Nu există o lege deterministă care să ne dea posibilitatea să prevedem și să explicăm de ce un atom de radiu se dezintegrează într-un anumit moment al timpului, adică după câteva secunde sau după câteva zile, sau în ce direcție
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
secunde sau după câteva zile, sau în ce direcție va fi emis un electron eliberat prin dezintegrarea lui. Nu vor putea fi indicate decât probabilități. Așadar, legile care fac posibilă predicția și explicația unor efecte pe care le studiază mecanica cuantică sunt legi probabiliste, și nu deterministe. Iar caracterul probabilist al acestor legi nu ține de insuficiența cunoștințelor cu privire la caracteristicile de stare ale sistemelor cuantice. Există dovezi experimentale care probează că relațiile probabilistice între stări și evenimente nu sunt în fizica
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
probabilități. Așadar, legile care fac posibilă predicția și explicația unor efecte pe care le studiază mecanica cuantică sunt legi probabiliste, și nu deterministe. Iar caracterul probabilist al acestor legi nu ține de insuficiența cunoștințelor cu privire la caracteristicile de stare ale sistemelor cuantice. Există dovezi experimentale care probează că relațiile probabilistice între stări și evenimente nu sunt în fizica cuantică o consecință a cunoașterii incomplete a stării inițiale a sistemelor. Nu există, prin urmare, nici un temei pentru a crede că odată cu progresul cunoașterii
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
sunt legi probabiliste, și nu deterministe. Iar caracterul probabilist al acestor legi nu ține de insuficiența cunoștințelor cu privire la caracteristicile de stare ale sistemelor cuantice. Există dovezi experimentale care probează că relațiile probabilistice între stări și evenimente nu sunt în fizica cuantică o consecință a cunoașterii incomplete a stării inițiale a sistemelor. Nu există, prin urmare, nici un temei pentru a crede că odată cu progresul cunoașterii ele vor putea fi înlocuite cu relații deterministe 15. Constatarea că, din rațiuni principiale, în fizica cuantică
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cuantică o consecință a cunoașterii incomplete a stării inițiale a sistemelor. Nu există, prin urmare, nici un temei pentru a crede că odată cu progresul cunoașterii ele vor putea fi înlocuite cu relații deterministe 15. Constatarea că, din rațiuni principiale, în fizica cuantică nu putem prevedea decât probabililitatea unor efecte viitoare nu poate fi pusă de acord cu implicațiile regulative ale principiului cauzalității, în formularea pe care i-a dat-o Kant. Pretenția că acest principiu posedă o semnificație regulativă cu valabilitate universală
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pusă de acord cu implicațiile regulative ale principiului cauzalității, în formularea pe care i-a dat-o Kant. Pretenția că acest principiu posedă o semnificație regulativă cu valabilitate universală nu va putea fi susținută de îndată ce vom recunoaște că în fizica cuantică cauzalitatea de tip determinist a fost înlocuită cu una de tip probabilist, statistic. Se poate spune că dezvoltarea cunoașterii fizice a dus la precizarea limitelor domeniului fizicii deterministe și odată cu aceasta a limitelor domeniului în care sunt valabile implicațiile normative
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
sunt valabile implicațiile normative ale principiului kantian al cauzalității cu privire la forma legilor științei. Morala care poate fi desprinsă din confruntarea unor cerințe regulative ale descrierii științifice a lumii cu noi evoluții în știință, cum sunt cele reprezentate de apariția fizicii cuantice, ar putea fi formulată în felul următor. În raport cu toate experiențele posibile într-un anumit domeniu de cercetare, un domeniu care va fi delimitat prin progresele pe care le înregistrează cunoașterea fizică, pot fi formulate principii ale cercetării cu semnificație regulativă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
vremea sa și de astăzi, modul cum evalua Einstein teoriile fizice apare ca fiind inspirat de un țel care s-ar putea dovedi utopic, și nu de realizările și succesele lor palpabile. Într-adevăr, deși marele fizician recunoștea că mecanica cuantică este teoria fizică cu cel mai mare succes din cele pe care le cunoaște istoria științei matematice a naturii, el o caracteriza drept o teorie incompletă, care va trebui să fie depășită prin integrarea ei într-o teorie mai cuprinzătoare
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pe care a suscitat-o în cercuri științifice care aderau în mod ferm la filosofia mecanicistă a naturii acceptarea de către Newton a unei forțe gravitaționale care acționează la distanță, prin spațiul vid. Două secole mai târziu, Einstein respingea interpretarea mecanicii cuantice promovată de Școala de la Copenhaga pe temeiul că această interpretare nu poate fi armonizată cu principiul continuității, cu cerința propagării acțiunilor fizice din aproape în aproape, implicând ceea ce el numea „acțiuni fantomatice la distanță”. Nu numai cunoscuți istorici ai științei
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
este un concept sau un sistem de clasificare. Astfel, în primul caz spațiul se naște print-o operație abstractă, în prezența unui subiect care-l gândește și operează cu el într-un domeniu gnoseologic, cum ar fi cosmologia, astronomia, mecanica cuantică, mecanica relativistă, geometria, topologia, sociologia, antropologia, geografia. Tentativele mai mult sau mai puțin reușite din domeniul științelor spațiului au determinat o schimbare de metodă, în care metafora conduce la ”altfel de spații,” altele decât acelea cu care operează științele clasice
Apogeul by Mitrița Filip () [Corola-publishinghouse/Science/878_a_1815]
-
receptarea curentă a operei sale. Postmodernii, de la care ne-am fi așteptat să depășească impasul modernității, au restrâns și mai mult sfera realului la acea zonă a concretului sterilizant, privat, adică, de sacru. Dar cele mai importante descoperiri ale fizicii cuantice, coroborate cu achiziții similare din biologie, cosmologie, semiotică etc. (anticipate în 1931 de teorema lui Gödel), au dus la viziunea unei stratificări a ființei-ca-ființare. Un precent în filozofie putea fi ontologia critică a lui Nicolai Hartmann, care vorbea de patru
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Nimeni nu a reușit să găsească o formalizare matematică permițând trecerea riguroasă dintr-o lume într-alta"317. Paradoxul e că discontinuitatea nu anulează coexistența nivelurilor deferite de Realitate: de exemplu, corpul uman este, simultan, o structură macrofizică și una cuantică. Construind modelul celor trei niveluri de Realitate, Ștefan Lupașcu a trebuit să utilizeze o gândire a terțiului inclus, fără a apela la contrariile sintetizabile ale lui Hegel, supuse, fără putință de emancipare, logicii terțiului exclus. Dar logica terțiului inclus poate
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a catarilor, a rozacrucienilor, a gnosticilor sau a celei francmasonice nu s-au putut impune în fața creștinismului, fiind condamnate a fi un fenomen sectar sau elitar, specific narcisismelor de grup. În zona de non-rezistență absolută e vidul plin al logicii cuantice, acel nimic care produce lumi, prescris ca atare de Sfânta Scriptură, căruia Basarab Nicolescu îi spune Dumnezeul Nimic 327, dar care poate lăsa loc unei ambiguități care să ne arunce în eroare, căci nu Dumnezeu este Nimic, ci a creat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]