2,590 matches
-
și alta totodată?" (392d). Drama pură, în întregime mimetică, nu utilizează decât discursul direct. Povestirea pură, strict diegetică, nu este niciodată însoțită de dialog. Această formă "fără imitație", după chiar termenii lui Platon, nu se realizează decât în ditiramb 2. Epopeea, în care dialogurile povestite întrerup uneori narațiunea, constituie o formă mixtă care amestecă diegeticul cu elemente mimetice. "Poezia și ficțiunea comportă o specie complet imitativă, adică (...) tragedia și comedia; apoi o a doua, care constă în povestirea chiar de către poet
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o specie complet imitativă, adică (...) tragedia și comedia; apoi o a doua, care constă în povestirea chiar de către poet; o vei găsi mai ales în ditirambi; și în sfârșit, o a treia, formată din amestecul celorlalte două; este folosită în epopee și în multe alte genuri" (394c). Cu grija pentru claritate ce îl caracterizează, Socrate își ilustrează părerea printr-un exemplu. Evocând altercația dintre Criseus, bătrânul preot al lui Apolo, și Agamemnon, care nu vrea să-i înapoieze fiica, chiar la
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este mult mai pertinentă. Aristotel conservă modul de enunțare drept criteriu esențial al diferențierii între forma narativă și teatru. Dar în tipologia platoniciană, se elimină povestirea pură, formă teoretică nerealizată vreodată, cu excepția ditirambului, dacă trebuie să ne luăm după Platon. Epopeea, ca mai târziu romanul și nuvela, integrează fără dificultate elemente mimetice. Nu există, în ansamblul literaturii universale, epopee sau roman lipsite de pasaje dialogate 4. Numai câteva nuvele foarte scurte fac excepție. De aceea, opoziției platoniciene ternare, dramatic/mixt/ narativ
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
teatru. Dar în tipologia platoniciană, se elimină povestirea pură, formă teoretică nerealizată vreodată, cu excepția ditirambului, dacă trebuie să ne luăm după Platon. Epopeea, ca mai târziu romanul și nuvela, integrează fără dificultate elemente mimetice. Nu există, în ansamblul literaturii universale, epopee sau roman lipsite de pasaje dialogate 4. Numai câteva nuvele foarte scurte fac excepție. De aceea, opoziției platoniciene ternare, dramatic/mixt/ narativ, Aristotel îi substituie opoziția binară dramatic/narativ. Ceea ce Platon considera drept formă mixtă, impură, devine la el formă
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
la el formă narativă 5. Modul de enunț diferențiind, după cum am văzut, genul narativ și genul dramatic, declamația caracterizează teatrul din momentul în care literatura este fixată prin scris, iar romanul este destinat să fie citit, și nu recitat precum epopeea la origini. De aceea, arta actorului a fost mult timp comparată cu cea a oratorului, căci amândouă cer o performanță orală, așa cum a fost asimilată retorica oratorului cu cea folosită de autorul dramatic în cuvintele pe care le încredințează personajelor
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
face un tabel de clasificare a genurilor. Dacă tragedia și comedia au același mod de reprezentare, pentru că amândouă arată personajele în acțiune, ele diferă prin obiectele reprezentării, una punând în scenă personaje nobile, cealaltă personaje inferioare. Cât despre tragedie și epopee, dacă se opun prin modurile lor de reprezentare, pentru că epopeea recurge la narațiune, ele reprezintă aceleași obiecte, personaje nobile. Dintr-o preocupare de ordin didactic, Aristotel dă exemplul următor: Sofocle este autorul aceluiași tip de reprezentare ca Homer, pentru că amândoi
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
comedia au același mod de reprezentare, pentru că amândouă arată personajele în acțiune, ele diferă prin obiectele reprezentării, una punând în scenă personaje nobile, cealaltă personaje inferioare. Cât despre tragedie și epopee, dacă se opun prin modurile lor de reprezentare, pentru că epopeea recurge la narațiune, ele reprezintă aceleași obiecte, personaje nobile. Dintr-o preocupare de ordin didactic, Aristotel dă exemplul următor: Sofocle este autorul aceluiași tip de reprezentare ca Homer, pentru că amândoi reprezintă personaje nobile. Dar el poate fi pus și alături de
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
prin noblețea sau inferioritatea personajelor, dar și prin efectul produs asupra spectatorului, lacrimile sau râsul, care se manifestă în funcție de prezența sau absența durerii manifestate de autor. În partea Poeticii care ne-a parvenit, Aristotel tratează în special despre tragedie și epopee. După planul anunțat în capitolul I, lucrarea conținea și o examinare a comediei. Din păcate, nu avem decât o definiție succintă a ei: Comedia este, cum am spus, reprezentarea omului inferior, totuși ea nu acoperă orice inferioritate: comicul nu este
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în Cartea III istorisirile care, departe de a-l reprezenta pe omul de vază înțelept și măsurat, descriu eroi năbădăioși, propunându-i omului, drept modele, capodopere de imoralitate. Acest pasaj, care pune problema finalității morale a literaturii, în special a epopeii și teatrului, va face să curgă multă cerneală. El va fi foarte des reluat și comentat de teoreticieni. Abatele Du Bos, de exemplu, în 1719, în Réflexions critiques sur la poésie et sur la peinture, în cea de-a cincea
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
inventarea intrigii, fie ea romanescă sau dramatică, permite reconfigurarea experienței temporale. Operă de sinteză, ea reunește elemente eterogene, scopuri, cauze, întâmplări care prezidează la alegerea acțiunii și le unește. Poetul epic are mult mai multă libertate decât autorul dramatic. Întinderea epopeei îi permite să integreze, sub forma unor episoade, elemente ale povestirii relativ autonome, care constituie istorisiri în istorisire. Teatrul nu-i lasă autorului dramatic aceeași latitudine. Arta sa constă în alegerea, în existența (reală sau legendară) eroului, a unor evenimente
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ea (tragedia) are de partea ei scurtimea cu care atinge scopul reprezentației (mai concentrată, într-adevăr, o operă procură mai multă plăcere decât diluată într-o lungă durată ca și cum, de exemplu, s-ar fi făcut din Oedip de Sofocle o epopee tot atât de lungă ca Iliada). În plus, în epopei reprezentația are mai puțină unitate (dovada este că din orice operă reprezentativă se scot mai multe tragedii, astfel încât dacă poeții epici tratează o istorisire unică, fie, prin scurtimea reprezentației, ea va părea
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care atinge scopul reprezentației (mai concentrată, într-adevăr, o operă procură mai multă plăcere decât diluată într-o lungă durată ca și cum, de exemplu, s-ar fi făcut din Oedip de Sofocle o epopee tot atât de lungă ca Iliada). În plus, în epopei reprezentația are mai puțină unitate (dovada este că din orice operă reprezentativă se scot mai multe tragedii, astfel încât dacă poeții epici tratează o istorisire unică, fie, prin scurtimea reprezentației, ea va părea să se termine brusc, fie, prin conformarea sa
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
unitare acțiuni posibile" (cap. 26). Constrângerile materiale ale scenei, limitându-l pe autorul dramatic, fac greu de integrat episoadele în sânul unei acțiuni unificate. Dacă romancierul poate povesti în voie acțiuni simultane, autorului dramatic îi este dificil să le reprezinte. "Epopeea are o trăsătură distinctă care îi permite să-și mărească întinderea; asta pentru că, în tragedie, nu este posibil să fie reprezentate mai multe părți ale istorisirii care se produc simultan: foarte potrivite cu acțiunea, ele măresc amploarea poemului; epopeea dispune
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
reprezinte. "Epopeea are o trăsătură distinctă care îi permite să-și mărească întinderea; asta pentru că, în tragedie, nu este posibil să fie reprezentate mai multe părți ale istorisirii care se produc simultan: foarte potrivite cu acțiunea, ele măresc amploarea poemului; epopeea dispune deci prin asta de un excelent mijloc de a atinge grandoarea, și de a-i procura auditoriului plăcerea schimbării introducând episoade variate; într-adevăr uniformitatea, care produce repede saturație, provoacă eșecul tragediilor." (cap. 24) Unii autori dramatici au încercat
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
la o practică de scriitură în uz în Grecia după Sofocle și Euripide, la care durata ficțională, relativ scurtă, trece rareori de douăzeci și patru de ore. Aristotel constată că, în schimb, poeții tragici "ai debutului" au uzat de durată ca în epopee, care "nu este limitată în timp". El face aici aluzie fără îndoială la niște piese pierdute ale lui Thespis și Frinicos, predecesori ai lui Eschil, și la două din tragediile lui Eschil în care acțiunea se desfășoară timp de luni
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
verosimilului pentru a intra în cel al miraculosului, inacceptabil, după părerea lui, în teatru. Într-adevăr, Aristotel interzice iraționalul din aria dramatică. Dacă uneori poate fi binevenit în povestire, unde verosimilul contează mai puțin, dimpotrivă, el trece greu dincolo de rampă. "Epopeea admite cu multă ușurință iraționalul, care este mijlocul cel mai potrivit de a provoca surpriza, pentru că nu avem sub ochi personajul care acționează. Astfel, scena urmăririi lui Hector ar fi comică la teatru de o parte mulțimea în picioare care
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
avem sub ochi personajul care acționează. Astfel, scena urmăririi lui Hector ar fi comică la teatru de o parte mulțimea în picioare care nu-l urmărește, de cealaltă Ahile, care o stăpânește cu o simplă înclinare a capului; dar în epopee, acest lucru nu se remarcă. Și efectul de surpriză place; dovada este că toți mai adaugă de la ei în povestirile lor pentru a avea succes". (cap. 24) De aceea, deznodământul în teatru nu trebuie să fie provocat artificial printr-o
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
spectacolului Poziția lui Aristotel asupra locului spectacolului nu este lipsită de ambiguități. Făcând din spectacol unul din cele șase elemente constitutive ale piesei de teatru, el îi acordă o importanță majoră. Respingând punctul de vedere al lui Platon pentru care epopeea este superioară tragediei (Les Lois = Legile 658d), el consideră că resursele spectacolului sunt unul din elementele care constituie superioritatea tragediei asupra epopeii. "Ea (tragedia) are tot ceea ce are epopeea (al cărei metru îl poate utiliza), cu, în plus, și nu
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
piesei de teatru, el îi acordă o importanță majoră. Respingând punctul de vedere al lui Platon pentru care epopeea este superioară tragediei (Les Lois = Legile 658d), el consideră că resursele spectacolului sunt unul din elementele care constituie superioritatea tragediei asupra epopeii. "Ea (tragedia) are tot ceea ce are epopeea (al cărei metru îl poate utiliza), cu, în plus, și nu este un element neglijabil, muzica și ceea ce ține de spectacol, de unde se nasc plăcerile cele mai vii. Și apoi ea are toată
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
importanță majoră. Respingând punctul de vedere al lui Platon pentru care epopeea este superioară tragediei (Les Lois = Legile 658d), el consideră că resursele spectacolului sunt unul din elementele care constituie superioritatea tragediei asupra epopeii. "Ea (tragedia) are tot ceea ce are epopeea (al cărei metru îl poate utiliza), cu, în plus, și nu este un element neglijabil, muzica și ceea ce ține de spectacol, de unde se nasc plăcerile cele mai vii. Și apoi ea are toată vioiciunea atât pentru lectură, cât și pentru
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
trăiască ceea ce trăiesc personajele, ci să le reconsidere. Ar fi totuși fals să afirmăm că sentimentul este străin de teatru. Asta ar însemna să afirmăm, și astăzi, că sentimentul este străin de știință." Exprimarea conține o contradicție în măsura în care drama și epopeea sunt două genuri bine distincte care au forma lor proprie, contradicție pe care este primul care să o sublinieze, insistând totuși asupra faptului că ea și-a pierdut din rigiditate începând din momentul în care teatrul a putut încorpora elemente
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
asociate cu veritabile pagini de "critică literară în pilde" vizându-i pe Homer, Al. Depărățeanu, D. Bolintineanu, G. Coșbuc, O. Goga, I. Minulescu, Cincinat Pavelescu, T. Arghezi etc. ale căror stereotipii prozodice și de limbaj, ținând și de conformația specifică epopeii, romanței, epigramei, psalmului etc. devin prin imitare caricaturală atât surse de umor cât și reproșuri exegetice. Pastișarea Psalmilor arghezieni, de pildă, implică și surăsul condescendent al criticului în măsură să reproducă tocmai acele dislocări și amputări sintactice, acele subite redistribuiri
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
invazii grafologice, sancționată memorabil și definitiv de Caragiale prin frecvent utilizatul termen denigrator de "spanac" și chiar mai drastic de către Urmuz, prin intermediul parabolei ce se întrevede în episodul luptei "uriașe"101 dintre cei doi eroi literaturofagi, Algazy și Grummer. În epopeea celor doi, ideea colapsului prin revărsare hemoragică de scriitură parazitară, transpare din ironia care se poate identifica în imaginea literaturii agonice, pe care învinsul Grummer "o vomită în mâinile lui Algazy"102, dar pe care bătrânul o refuză cu dispreț
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
iar acesta nu este neapărat un lucru rău) la aspectele tehnice ori istorice, eforturi mai degrabă de "contabilizare" absolut necesare, însă insuficiente pentru implicațiile pe care le presupune un tip de lectură a conținutului (dincolo de trezirea nostalgiilor tinereții și a epopeilor personale de la începuturile alfabetizării). Această lucrare nu se vrea o "pasă în adâncime" pe o anumită linie de analiză, nu încearcă în nici un fel să epuizeze subiectul ori să emită verdicte. Nu este finalul unei cercetări, ci firavul ei început
Mit și bandă desenată by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
perspectivei analitice asupra mitului, al conștientizării existenței acestuia de către om, lucru petrecut în Antichitatea greacă. Cum era de așteptat, "mythos" nu are o etimologie cunoscută. Barry Powell afirmă că acesta apare pentru prima oară la Homer, care și-a dictat epopeile prin secolul al VIII-lea î.Cr. (poate tocmai celui care a inventat alfabetul grecesc), unde desemnează o comandă ori un discurs public, de regulă al unei persoane însemnate, încărcat cu mult patos și în care, adeseori, se amintea de lucruri
Mit și bandă desenată by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]