3,349 matches
-
pereți, dar, drept să spun, aveau motive: era limpede că nu eram prea interesată de lumea reală. De ce ar fi cineva, mă întrebam, pentru că nu mi s-a părut niciodată un loc prea plăcut. Profitam de orice ocazie de a evada - lectura, somnul, îndrăgostirea, proiectarea unor case imaginare unde aveam propriul meu dormitor și nu trebuia să-l împart cu Helen- așadar, nu eram cea mai practică persoană pe care ai putea-o întâlni. Și apoi, desigur, mai erau și fustițele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
să facă nimic ca să scape de ea. În curând, însă, asta avea să fie problema altcuiva. Divorțul însemna, evident, că Fitzherbert Place, numărul patru, avea să fie vândută. Și cumpărată de un cuplu cu ochi sclipitori, entuziasmat și nerăbdător să evadeze în provincia pitorească, care urma să se apuce să renoveze casa cu ajutorul vopselelor antichizante și al cataloagelor de arhitectură clasică. Cât ai clipi, cuplul respectiv avea să transforme locul într-un cămin plin de gust. Hugo spera ca acei oameni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
N-am văzut niciodată de ce mi-aș petrece zile la rând citind povești numai ca să mă amărăsc cu probleme pe care sunt incapabilă să le rezolv. Adevărul e că Întotdeauna am preferat vechile povești născocite despre ținuturile străvechi. Citeam ca să evadez Într-o lume mai interesantă, nu ca să mă trezesc Încuiată Într-o Închisoare unde aerul e irespirabil și ești nevoit să trăiești indirect experiența unor oameni care sunt torturați dincolo de limitele Închipuirii. Mi-a plăcut ficțiunea tocmai pentru iluzii, pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
depus vreo plângere, nici măcar unul. De fapt, nu s-a mai auzit nimic de ei. În timp ce erau transportați, după cum a relatat ulterior un raport militar sec, insurgenții din triburile de munte, cunoscuți la un moment dat drept Armata Domnului, au evadat și s-au Înecat În urma gestului nechibzuit de a sări În apele Învolburate ale unui râu. Prietenii mei americani au fost distruși când au primit aceste vești, la câteva luni după incident. Nu se văzuseră de când se Întorseseră acasă, așa că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
prezumțios. Lucrul pe care mă bizui, mai exact "lucrurile" pe care contez (căci cred că pot invoca cel puțin două), sunt următoarele: în primul loc, acea nobilă, ciudată dar aproape elementară trebuință a spiritului uman, care ne îndeamnă mereu să evadăm din mediul, din timpul, din condițiile existenței noastre și cărora li se datoresc, deopotrivă, plăcerile voiajului, ale lecturei și ale reveriei; în al doilea loc, farmecul și atracția pe care știu bine că faima locurilor și lucrurilor aceste care nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1539_a_2837]
-
și deci poezia... Căci, între călătoria lui Cyrano și a noastră sunt asemănări impresionante și multe puncte comune. A călători în Lună sau în Marte, sau în Trecut, sau în Viitor, sau în Lumea Basmelor, e cam totuna. În toate, evadăm dintr-o lume cu voința de a intra în alta; părăsim viziuni comune, exterioare, pentru viziuni metafizice, interioare... Dar deocamdată, n-am terminat încă ceea ce ne-am propus. Să plecăm deci înainte... În stânga noastră, în fața Mitropoliei, e palatul familiei Roznovanu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1539_a_2837]
-
cult nu puteau duce mișcarea la nici un succes politic, mai ales că mediul social și economic era așa de departe de a corespunde ideologiei socialiste. Fatală și din cauză că cei mai mulți din socialiști țineau încă prea mult de burghezia națională din care evadaseră, pentru a fi putut rezista forțelor care i-au făcut să se întoarcă în mediul burghez în care s-au recontopit. Întâmplarea aceasta a fost și bine venită, pentru că din moment ce socializmul nu putea trăi ca un organizm politic de sine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1539_a_2837]
-
pe care n-o cerusem și de care nici una dintre părți nu reușea să mai scape. Mă simțeam obligat, șantajat să zâmbesc și să merg mai departe, duhnind a parizer, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Până la urmă, am evadat din subsol, ieșind în lumina toxică a „Universității“. Am tras adânc în piept, umplându-mi plămânii cu aer din centru: rece, pișcăcios, colorat de gazele eșapamentelor. Abia atunci am început să mă simt puternic, colosal. Aproape că meritam un premiu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
am mai răspuns; de mulțumit, nici atât. N-aveam pentru ce. Era ca toți polițiștii: amabil și conștiincios ca o conopidă. Am sărit din nou în mașină și-am luat-o spre casă, cu Brutus mieunând discret. Îmi asortase bancheta, parcă evadasem dintr-un depozit de făină. Ideea bună era însă alta, nu aia cu secția de poliție. Am oprit în piațetă, chiar în mijloc. Se umpluse ca de-obicei, numai Dacii, Trabanturi și Loganuri cu bătrânei sosiți să-și trateze artritele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
senin și ascultător. Sigur că azi nu era mai rău, puteai să zici orice, să asculți orice, să te vezi cu oricine. Nu mai trânteai perna pe telefon, să n-audă securiștii ce vorbești prin casă. Puteai să călătorești, să evadezi în Spania la cules de căpșuni sau în Italia după struguri. Nu-ți mai trebuia buletin ca să invadezi Bucureștiul, iar mașinile nu mai circulau doar din două în două duminici, să iasă economia la benzină: în prima și-a treia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu breton și tocuri isterice. Prin liceu se mai vânturau câteva suplinitoare și niște sectanți cu etichetă în piept (mormoni sau martori, aterizați din America să predea religie), îi recunoșteai imediat după cămașa albă îndesată în pantalonii negri. Seara, când evadai spre casă, populația de puștoaice și bunicuțe se deplasa epuizată către stația de autobuz: „mamaiele“ călcau apăsat, în față, dizgrațios, ca niște doamne care au uitat să-și poarte hainele și feminitatea; fetele se prăbușeau în taxiuri murdare sau erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
semănau, aranjate cu eleganță pe spătarul scaunului. Pentru o fracțiune de secundă, m-am simțit gelos. Apoi am cercetat împrejurimile. Camera avea o singură ușă: o împingeai și treceai direct în bucătăria lui Mihnea. Pe-acolo îmi făcusem planul să evadez. Am apăsat pe clanță și-am rămas cu ea în mână. Cuiul de susținere lipsea, cineva improvizase, răsucise o sârmă în loc și firul se rupsese. Sau poate era un dispozitiv special, să nu poți deschide ușa fără zgomot. Am pus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pentru o grefă sau un transplant; chirurg abil, îmi îmbrobodisem iubita, silind-o să-și petreacă mai bine de doi ani din viață cu propriul lobotomist. Hărțuită sexual și trepanată psihic, fetița mea se hotărâse-ntr-o bună zi să evadeze și, eliberându-se din laboratorul de inginerie genetică al sufrageriei, luase calea domiciliului părintesc. Abia acum, jubilau pițipoancele, Adina-și făcuse dreptate. „Ironic, amicul...“, a mârâit Mihnea. „N-ai fi zis, dacă te luai după caligrafie. Cine-i Adina?“ „O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ar duce de râpă lumea. Și mai era ceva. Mihnea avea într-un fel dreptate. Mă regăseam în toată istoria asta cinico-siropoasă a lui Paul, parcă și vorbele sunau uneori asemănător. Mă simțisem și eu bătrân și vulnerabil, gata să evadez pe-o altă planetă. Avusesem și eu partea mea de ciocniri cu mamaiele de pe stradă. Iubisem și eu ca un prostănac și mă trezisem la timp (povestea cu fata inspectorului, de care am mai pomenit). Se potriveau multe lucruri. M-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
nu nimerea pe scară sau pe haine își căuta un scaun. Lumea se-aduna pe lateralele unei mese infernal de lungi, ca automobilul lupului din desenul lui Tex Avery. O umezeală acră, care l-ar fi făcut pe Bălcescu să evadeze din temniță, desăvârșea tabloul, umplându-ți plămânii nu doar cu aerul sănătos al culturii, ci și cu cel dospit al prafului de tencuială și-al sporilor de mucegai. Pe lângă vedetele zilei, prin sala de la ultimul etaj mai trecea și-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
le viola, le zicea iar săru’mâna și ieșea pe geam; nu era periculos, le împușca doar dacă țipau. Prin ziare se mai scria că borfașii ar fi conduși de celebrul Tily Raicovici, cu sute de condamnări la activ, care evada tot timpul săpând tunele pe sub pușcării. Firește, toate poveștile sunau grozav, dar fiecare avea câte-o hibă. Pe strada Câmpineanu se-afla cu adevărat un cenaclu, dar nimeni nu știe să-l fi frecventat vreodată hoți sau pungași (poate doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
seama că nu poți. Am lăsat-o deci pe Maria acasă și-am pornit binedispus cu metroul spre Universitate. Entuziasmul mi-a fost temperat pe drum de atmosfera sufocantă din vagoane; dar, despre asta, cred că am mai vorbit. Am evadat după două stații, direct la Teatrul Național, în noaptea săpată prin luminile bulevardelor. Caragiale creștea la locul lui, în peluză, iradiat de ierburi și buruieni. Acolo sfârșise, betonat în peluza pe care tinerii mâncau sandwichuri sau ascultau 2Pac. Măcar era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fastuos al Veneției. Era inversul carnavalului. O Întoarcere dureroasă spre adevărul timpului real. Privi chipurile oamenilor pe lângă care treceau. Nu era nevoie de nici un efort de imaginație pentru realizarea acestor portrete. Erau doar ipostaze ale tristeții. Ale Încercării de a evada din viitorul imediat. Dar sesiză și altceva. Schimbarea multor chipuri la vederea celor treizeci de Apărători. Apropierea tropotelor de cal Îi făcea pe mulți pribegi să ridice privirile. Iar imaginea mantiilor albe cu semnul scutului și spadei și clinchetul ușor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2302_a_3627]
-
până la urmă, vei ceda. Toți cedăm. Nu putem trece dincolo de limita noastră omenească. Vom Începe de mâine. Ali se ridicase și păși spre ușă, dar se Întoarse ca și cum și-ar fi amintit ceva. - Nu te hrăni cu iluzii. Nu vei evada. Printre altele, fiindcă nu vei putea niciodată nici să mergi pe picioarele tale, nici să ții o sabie În mână. Pe mâine. 5 ianuarie 1476, Cetatea de Scaun a Sucevei Erinei i se păru că cetatea nu mai are suflet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2302_a_3627]
-
c) EDITURA JUNIMEA, IASI ROMANIA (c) MIHAI IACOBESCU Prietenei deo viață: VERONICA și florilor iubirii noastre: OVIDIU ȘI MIHAELA, aceste gânduri de spovedanie CUVÂNT ÎNAINTE Uneori, dincolo de hotarele activității profesionale propriuzise, dincolo de munca didactică și cea științifică, simți nevoia să evadezi și în altceva. Simți îndemnul să te adresezi, de pildă, unui auditoriu mai larg, mai eterogen, mai diferit ca vârstă, mentalitate, profesie etc. decât acel segment atât de precis și relativ uniform al studenților dintr-un anumit domeniu de specializare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
mai târziu, un cititor pasionat cu vocația numelor mari ale culturii românești și universale [...]. La 19-20 de ani, o cultură sprijinită pe asemenea lecturi nu e un fapt obișnuit, deși la vremea aceea actul lecturii era singura posibilitate de a evada dintr-un univers absolut ostil. E de remarcat atitudinea autorului față de regimul totalitar într-o vreme când se părea că lucrurile nu mai sunt cum au fost, se schimbase ceva. Dar tânărul nu putea evita integrarea într-o lume, totuși
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ușă, care era primul să fugă la w.c.-ul din curte... Era o goană nebună. Ceea ce s-a Întâmplat mai deosebit la noi acolo... O fost doi din Buzău sau de unde-au fost... care Într-o noapte au Încercat să evadeze 1. Au spart peretele, că a fost o casă obișnuită, n-o fost ziduri nu știu ce... Au spart cărămida și au plecat... Dimineața la apel... lipsă doi. Atunci a Început un pic de prăpăd: ne-a adunat pe toți În curte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
prosop ceva, dacă mai aveai, și m-a dus la gară. Și am cerut să mă pună În lanțuri... E destul de incomod să fii pus În lanțuri, dar ești mai sigur, că așa nu te acuză că ai vrut să evadezi și nu are pretext să tragă. E, dar n-a vrut să mă pună În lanțuri... Și m-au dus sub escortă la gară, m-au urcat Într-un vagon-dubă care staționa, Într-o celulă din aia dublă, cât o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
fi scris, dar ce-am semnat acolo n-am putut citi niciodată, n-am știut... Și nouă luni de zile am stat singur În celulă, În celula În care fusese un condamnat la moarte și executat, Țucă3, fost ofițer, care evadase de la mină de la Baia Sprie. Și, În aceste nouă luni de la Oradea, cum s-au purtat cu dumneavoastră? Tot blânzi s-au purtat. N-a fost o anchetă dură, dar a fost o anchetă otrăvită, drogată. Am ajuns la concluzia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
greșise un muncitor, că n-a băgat cimentul, și am returnat. Săracu’ dormise cu lada de ciment... Și, Într-una din zile, pe faleză erau niște ciulini și gardienii trăgeau cu mitraliera. Au crezut că, din 25 de deținuți, a evadat cineva. Eu eram brigadier, fiind constructor, și Îmi alegeam meseriașii. Ne-am culcat jos și am spus: „Domnule, nu lipsește nici unul! Domnule, dacă mă duc să-l văd și să-l prind, vă rog frumos nu trageți spre mine”. Când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]