2,392 matches
-
de echivoc. Dacă cineva ar fundamenta creștinismul pe Epistola lui Pavel către Galateni, susține Harnack, atunci creștinismul ar semăna În mod inevitabil cu marcionismul. Sau, afirmă tot Harnack, ar semăna cu luteranismul. Antiteza paulină Între Credință și Lege devine fundamentul exegezei biblice a lui Marcion. Însă mai este ceva. În conflictul de autoritate care Îl opune pe Pavel Bisericii-mame din Ierusalim, Marcion vede opoziția dintre apostolul adevărat și falșii apostoli (pseudapostoloi)50, față de care nu are stimă deloc - și mai ales
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
sînt chinuiți păcătoșii și un purgatoriu (refrigerium) destinat celor drepți, În conformitate cu ideea de justiție a Demiurgului. În primul compartiment a salvat mulți oameni care erau supuși unor pedepse crude ce nu erau necesare 54. Interpretarea marcionită a Bibliei adoptă principiului exegezei inverse pe care gnosticii Îl utilizau din plin. Astfel, drepții Vechiului Testament - Abel, Avraam și Moise - n-au fost salvați de Cristos, fiindcă ei respectaseră nemiloasa lege a răzbunării („ochi pentru ochi”) dată de Demiurg. Cristos i-a salvat, În
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
Dumnezeul superior și cuplul Materie-Diavol, tensiunea dintre cele două extreme este destul de slabă. O tensiune internă explozivă sfîșie lumea inferioară, În care Demiurgului i se opune cu tărie Diavolul, față de care Demiurgul se opune la rîndu-i cu tărie. Marcion utilizează exegeza inversă a Bibliei În felul gnosticilor, acceptînd Însă adevărul istoric, integral și literal al Vechiului Testament. Dimpotrivă, gnosticii o aplicau mai Întîi circular, pentru a găsi argumente În privința inferiorității Demiurgului, iar apoi pentru a folosi această inferioritate drept unealtă hermeneutică
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
maniheism n-ar trebui să camufleze enormele diferențe care există Între Mani și Marcion. Pentru Marcion, cele două Împărății sînt prin definiție separate; pentru Mani, ele sînt prin definiție amestecate. În măsura În care a utilizat materiale biblice, Mani le-a aplicat acestora exegeza inversă a sistemului gnostic; e posibil s-o fi făcut uneori cu oarecare originalitate. El preia din gnosticism idei cum ar fi aceea că Saklas este Dumnezeul din Vechiul Testament, că este tatăl lui Adam și al Evei, că se Împreunează
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
paulician reprezintă o regresie a dualismului marcionit la elementele sale primare: cele două divinități. Toate atitudinile distinctive ale paulicienilor - tendința lor antiiudaică, docetismul, respingerea sacramentelor și a crucii - derivă din această premisă simplă, care le furnizează un infailibil principiu de exegeză biblică. 3. Ipoteza armeană Numele de „paulicieni”* trimite la o persoană - fondatorul sectei sau un conducător important al ei - pe nume Pavel (Paul). Însă derivatul grecesc normal În acest caz ar fi paulianoi și nu paulikianoi. Și, Într-adevăr, adepții
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
sau aluzive 35, și că aceste principii continuă să acționeze În conformitate cu tiparele specifice ale minții umane. Este plauzibil, din punct de vedere istoric, să credem că acel contact al paulicienilor cu marcionismul s-a redus la cîteva lecții orale de exegeză a Bibliei marcionite (sau a unui canon ortodox, Însă abreviat), pe care Constantin din Mananali le-a primit de la vreun călugăr sirian, pe deplin convins de lipsa de valabilitate a Vechiului Testament și de opoziția dintre cei doi Dumnezei. În
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
scrisă pe pergament din piei de oaie; lăcustele sînt iarăși poruncile Legii, care nu face distincția Între bine și rău, pe cînd mierea sălbatică este iarăși Sfînta Evanghelie, dulce ca mierea pentru cei care o primesc 60. Acest gen de exegeză, rezultat al unui efort hermeneutic considerabil, ne arată că bogomilismul s-a dezvoltat Într-un climat de rafinament intelectual, perfect identificabil În cel al călugărilor bizantini din vremea respectivă. 6. Creștinii din Bosnia Această erezie de proveniență bizantină este atestată
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
concepțiunea și cu nașterea angelică decît urechea? Identificarea Diavolului cu Dumnezeul din Vechiul Testament are un pronunțat iz gnostic. Însă bogomilii dovedesc că nu e vorba de o simplă reminiscență livrescă, prin faptul că aplică Într-un mod totalmente creator principiul exegezei inverse la Cartea Genezei, activînd posibilități logice la care gnosticii nu se gîndiseră. Astfel, Satan este În același timp Arborele Cunoașterii și Șarpele; el o fecundează pe Eva cu coada, zămislind neamul arhontic al lui Cain, singurul neam care subzistă
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
a răspuns că Înțelesul pasajului este că «fără el s-a făcut nimic», adică «toate lucrurile s-au făcut fără el»”69, căci toate lucrurile nu sînt altceva decît nimic (nihil sau unum purum nihil, „nimicul cel mai pur”). Această exegeză este foarte veche. O găsim pentru prima oară la un autor pe care Îl combate Durand de Huesca, un fost valdez convertit În cursul unei dezbateri ținute la Pamiers, În 1207, unde discipolii lui Valdès s-au confruntat cu episcopul
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
fost bogomili ori măcar să fi cunoscut și să fi aprobat, Într-o oarecare măsură, bogomilismul. Catharismul provensal de la Începutul secolului al XIV-lea nu mai este radical. El depinde În Întregime de doctrina bisericii monarhiene a „francezilor” din Lombardia. În ceea ce privește exegeza biblică inversă, cele două religii ale catharilor continuă să activeze noi posibilități inerente sistemului și să redescopere ori numai să adopte, În același timp, vechile soluții utilizate odinioară de marcioniți, de maniheeni și firește, de bogomili, care le sînt izvorul
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
-i atribuim lui Ioan de Lugio această Înțelegere de tip protestant a tăcerii lui Dumnezeu. Trebuie să ne mulțumim, prin urmare, să observăm că cel mai profund dintre gînditorii cathari a activat una dintre cele mai puțin probabile opțiuni ale exegezei inverse, și anume inversarea inversării: Biblia este absolut falsă În privința acestei lumi (inversare extremă), dar este absolut și În mod literal adevărată În privința unei alte lumi (inversare extremă a inversării, negare a negației), la care se referă povestirile cu caracter
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
de nihilism - cel metafizic și cel antimetafizic - le au În comun, cea mai evidentă dintre ele fiind atacarea constantă a Scripturilor creștine care, pentru ambele, nu sînt altceva decît Întruparea unei transcendențe mincinoase. Ca urmare, În zorii erei moderne, sistemul exegezei biblice inverse a fost reactivat și el continuă să producă soluții În conformitate cu aceleași reguli de joc (vezi capitolul 10), aproape ca și cum nu ar fi avut lor nici o Întrerupere, de la vechii gnostici și pînă la romantici. Acest lucru explică impresionantele analogii
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
Albert Camus a utilizat În mod constant metafore dualiste gnostice În titlul operelor sale importante: Exilul și Împărăția, Străinul, Căderea. Vom analiza, În cele ce urmează, fără pretenția de a le trata exhaustiv, cîteva dintre episoadele cele mai pregnante ale exegezei biblice inverse În nihilismul romantic, pentru a trece apoi la dezbaterea modernă asupra gnozei. 2. Tradiția postmiltoniană Cu Paradisul pierdut (1667), John Milton (1608-1674) a inaugurat o tradiție a narațiunilor mitologice În marginea Bibliei care va fi continuată de William
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
filozofia mecanicistă a lui Newton și față de senzualismul lui Locke, fiind totodată tiranul dătător de legi al Bibliei. Creația este definită drept o Împuținare și o cădere În șase etape - cele șase zile ale Genezei. Narațiunea lui Blake conține o exegeză inversă strîns Împletită cu elemente originale, Într-o intrigă densă, asupra căreia nu putem zăbovi 4. Chinurile nașterii nihilismului se fac auzite pe tonuri gnostice În Prometeu descătușat al lui Shelley (1818-1819), scriere aparținînd de asemenea tradiției post-miltoniene. În Prefața
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
-a ales pe Satan ca personaj principal, În locul lui Prometeu, deoarece cel din urmă poate fi descris ca „nepătat de ambiție, invidie, răzbunare și dorință de mărire personală, defecte ce fac să scadă interesul nostru pentru Eroul Paradisului pierdut”5. Exegeza nihilistă se găsește Încă În faza copilăriei, iar umbra lui Milton se bucură de prea mare autoritate ca să poată fi depășită. În loc de a-1 reînvia pe Satan - operație Înfăptuită de Byron, cîțiva ani mai tîrziu -, Shelley preferă să rămînă În cadrul
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
de prea mare autoritate ca să poată fi depășită. În loc de a-1 reînvia pe Satan - operație Înfăptuită de Byron, cîțiva ani mai tîrziu -, Shelley preferă să rămînă În cadrul mitologiei grecești, nu a celei biblice, și se pierd astfel multe prilejuri de exegeză inversă a Genezei. Cu toate acestea, În drama lui Shelley lumea este Înfățișată ca supusă unui regim În mod neîndoielnic rău, și nu numai din pricina lui Jupiter, care l-a azvîrlit pe Prometeu În lanțuri și a pus să fie
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
purta un joc oricînd pe eșichierul Genezei, obținîndu-se rezultate care sînt, fiecare, o transformare a altora. Într-adevăr, Byron a jucat acest joc plecînd de la regula (nihilistă, nu gnostică) de a considera falsă transcendența Genezei și, prin urmare, necesară inversarea exegezei tradiționale. El a produs În felul acesta o narațiune perfect asemănătoare mitului gnostic. Povestea lui Byron Începe cu revelația că un Dumnezeu care a Îngăduit ca oamenii să fie muritori și ca lumea să fie un loc al suferinței și
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
căci a desfăcut toate genealogiile, a amestecat toate ierarhiile, a alegorizat toate relațiile microcosm/macrocosm și a respins orice reprezentare a divinității ca non-referențială”56. Cu ochiul expert al teoreticianului literar, Bloom descoperă Într-adevăr că gnosticismul dă semnalul unei exegeze inverse a Scripturilor, Îndreptată contra tradiției. Rămîne Întrebarea dacă Bloom poate fi calificat drept un scriitor „gnostic” de opere de ficțiune, În care caz ar fi și singurul ce nu pune probleme. Narațiunea din The Flight to Lucifer 57, care
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
fie lăsată să se transforme în una capitalistă. Soluția pentru „înlăturarea și combaterea acestui pericol” era „educația cooperatistă a maselor” (Ghiulea, 1927, p. 7). Pentru afirmarea ideilor cooperatiste, el susținea înființarea unui oficiu de propagandă care să editeze lucrări de exegeză și de popularizare, să „lămurească doctrina cooperatistă și să discute probleme pe care le are de ea de rezolvat în țara românească”. El mai cerea „școli cooperatiste, institute și societăți pentru progresul ideii cooperației, legături cooperatiste internaționale”. Toată această activitate
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
fiecărei cărți a Vechiului Testament, din moment ce numai textul canonic era socotit inspirat și autoritar. Este clar că definirea criticismului textual ca o ramură specială de cercetare care se ocupă cu stabilirea textului biblic corect și ca o procedură care precedă exegeza propriu-zisă este specific protestantă, rezultând mai ales din principiul sola Scriptura. Lucrul interesant este că și cercetătorii romano-catolici, care se presupune că abordează Biblia dintr-un cu totul alt unghi de vedere, în general sunt de acord cu criticismul textual
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
unei epoci mult mai apropiate de data originii textelor decât zilele noastre. Criticismul textual ne poate oferi informații valoroase despre ortografie, fonologie, morfologie, sintaxă, semantică și tehnici de traducere; ne pune la dispoziție astfel cel mai bun text posibil pentru exegeză, rămânând un instrument foarte important pentru studiul Vechiului Testament. Înainte de a ajunge la forma sa prezentă, Biblia ebraică a parcurs mai multe etape. Prima a fost cea a transmiterii „orale”; a urmat etapa în care istorisirile, legendele, scrisorile, notele arhivale
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
Mesopotamia și în Egipt, ca să nu mai vorbim despre Sumer și Ugarit, slujba de scrib este menționată foarte de timpuriu în analele vremii. Numeroase pasaje din Noul Testament și din literatura rabinică ne arată că scribii se socoteau drept autorități în exegeza Vechiului Testament, prestigiul de care se bucurau bazându-se în mare măsură pe o foarte bună cunoaștere a textului biblic; în acest caz, devine limpede că dovedeau o meticulozitate similară atunci când era vorba de transmiterea textului sub forma unor copii
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
la rabbi Tanhuma 4, al cărui nume apare de mai multe ori în pasajele introductive. Primele ediții ale acestei colecții au fost publicate la Constantinopol, în 1522, la Mantua, în 1563 și la Vilnius, în 1831. În aceste ediții, în exegeza versetului Ieș. 15,7 apare și o listă de modificări făcute de scribi. Orice încercare de a data genul literar al midrașurilor din tradiția Tanhuma, pe de o parte, trebuie să țină seama de faptul că se construiește pe multe
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
ebraice, autoritatea cea mai îndreptățită atunci când este vorba de lectura textului biblic. Mai mult, odată cu Ben Așer se încheie perioada creatoare a masoreților, ansamblul de note cunoscut sub numele de masora devenind cu timpul o știință auxiliară absolut necesară în exegeză și în studiul gramaticii ebraice 2. Notele ortografice ale textului masoretic au fost descrise pentru prima dată de către Elias Levita, cunoscut ca „părintele studiului masoretic”, în lucrarea Massoreth ha-Massoreth (trwsm trwsmh), apărută la Veneția, în anul 1538. Lucrarea lui Levita
[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
-
structura, scrisul Ă este convingerea lui Cioran însuși Ă nu are decât un singur obiect: autorul însuși. O lume de explorat și de întemeiat. O identitate în criză. Or, când totul este mărturisire și căutare de sine, ce poate face exegeza? Să-și asume acest risc, al umbrei tautologice, și să plonjeze în text, citind, recitind, transcriind, identificând din frânturi, ca într-un joc de puzzle, desenul interior care transgresează momentul, pur, al consemnării. Căci textul este ființă. Iar Cioran se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]